Caracterul ilicit al faptei rezultă din încălcarea de către salariat, în calitate de casier central, a atribuţiilor de serviciu în privinţa gestionării sumelor de bani pe care le încasa.
Lipsa în gestiune creează o prezumţie de culpă în sarcina salariatului până la proba contrară.
Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
In soluţia de achitare nu s-a reţinut că fapta nu ar exista sau că nu ar fi fost comisă de salariat, ci doar că nu îndeplineşte elementele constitutive ale laturii obiective a infracţiunii de gestiune frauduloasă, fiind posibilă analiza pe latură civilă a efectelor comiterii acesteia în ceea ce priveşte raportul de muncă.
Instanţa penală a reţinut că nu s-a putut dovedi, în procesul penal, forma de vinovăţie în modalitatea impusă de textul de incriminare, respectiv sub forma intenţiei, aşa cum este definită în Codul penal, fără a constata prezenţa unui motiv care înlătură vinovăţia făptuitorului, iar acest aspect nu poate fi opus procesului civil, în care sunt analizate elementele răspunderii disciplinare, ca formă a răspunderii civile delictuale şi în care formele de vinovăţie în săvârşirea faptei ilicite au o sferă de acoperire a atitudinii subiective cu care este săvârşită fapta mai mare decât vinovăţia penală.
C.A. Bucureşti, s. a VIl-a civ., confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 4170/R din 20 iunie 2012, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 17/21.10.2002, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a civilă, conflicte de muncă şi litigii de muncă, a admis contestaţia formulată de contestatoarea G.V., în contradictoriu cu intimata SC E.
SA; a anulat decizia de desfacere a contractului de muncă; a dispus reintegrarea contestatoarei pe acelaşi post şi la acelaşi loc de muncă; a obligat intimata la plata drepturilor salariale de care a fost lipsită contestatoarea pe perioada desfacerii contractului de muncă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că în decizia de desfacere a contractului de muncă este menţionat faptul că petenta contestatoare a avut un minus în gestiune şi nu a respectat normele legale privind registrul de casă şi plafonul soldului de casă.
Tribunalul a constatat că, în legătură cu aceste aspecte s-a pronunţat organul de urmărire penală care a reţinut nevinovăţia contestatoarei (învinuitei) de neglijenţă în serviciu (nerespectarea regimului registrului de casă) şi delapidare (lipsă în gestiune).
Cum soluţiile date în penal cu privire la autorul faptei şi vinovăţia acestuia au autoritate de lucru judecat în civil, prima instanţă a apreciat că rezultă fară putere de tăgadă că motivele reţinute pentru desfacerea disciplinară a contractului de muncă nu sunt întemeiate.
S-a reţinut, din interogatoriul luat contestatoarei, culpa conducerii intimatei în nerespectarea plafonului de casă, ea reţinând sume mai mari în casierie din dispoziţiile conducerii.
Apreciază Tribunalul că este inadmisibil ca o sumă atât de mare să stea în casierie fară să fie observată de organele de conducere, ceea ce implică acceptul tacit al acestora. în atare situaţie, Tribunalul a admis contestaţia, a anulat decizia, a dispus reintegrarea contestatoarei cu plata drepturilor salariale.
împotriva sentinţei sus-menţionate, a declarat recurs, motivat în termenul legal, recurenta-intimată E.D.M. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Analizând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, Curtea reţine următoarele:
Prin decizia 286/F/24.05.2002 s-a desfăcut contractul de muncă al contestatoarei în baza art. 130 lit. i) C. muncii, reţinându-se în sarcina acesteia că nu şi-a respectat atribuţiile de serviciu privind întocmirea registrului de casă şi dispoziţiile legale privind soldul de casă, înregistrându-se un minus în gestiune, constatat prin decizie de imputare.
împotriva contestatoarei angajatorul a formulat plângere penală, pentru neglijenţă în serviciu şi delapidare, litigiul penal derulându-se în perioada 2002-2012, timp în care judecata cauzei pendinte a fost suspendată, fiind repusă periodic pe rol pentru verificarea stadiului procesului penal.
Cu privire la litigiul penal, Curtea reţine că la data de 07.01.2003 a început urmărirea penală împotriva contestatoarei şi a altor două persoane, pentru delapidare. Prin rezoluţia 12730/P/2006/27.08.2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, s-a dispus
scoaterea de sub urmărire penală a contestatoarei pentru infracţiunea de delapidare.
Prin încheierea din 03.05.2011, Judecătoria Sectorului 1 a admis plângerea părţii vătămate SC E.N., a desfiinţat în parte rezoluţia şi a reţinut cauza în vederea judecării contestatoarei pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare.
Prin sentinţa penală nr. 1040/04.11.2011, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de delapidare în infracţiunea de gestiune frauduloasă şi fost achitată contestatoarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., reţinându-se că nu s-a dovedit fară echivoc existenţa elementului material al laturii obiective, legătura de cauzalitate şi forma de vinovăţie în modalitatea impusă de lege. Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea, sub acest aspect, a recursurilor formulate de contestatoare şi angajator prin decizia 609/R/22.03.2012 a Curţii de Apel Bucureşti.
Raportat la considerentele sentinţei Tribunalului, recurată în prezenta cauză, Curtea reţine faptul că, faţă de momentul pronunţării acesteia, litigiul penal a continuat, însă, temeiul juridic al scoaterii de sub urmărire penală, reţinut de Tribunal, respectiv al achitării, după ce cauza a ajuns în faţa instanţei de judecată, respectiv art. 10 lit. b) C. proc. pen., este acelaşi.
Curtea va analiza, prin prisma criticilor recurentei, dacă ceea ce a constatat instanţa penală cu privire la faptă şi vinovăţie are putere de lucru judecat în faţa instanţei civile care verifică îndeplinirea condiţiilor răspunderii disciplinare.
Instanţa de fond a apreciat că soluţia instanţei penale are autoritate de lucru judecat cu privire la autorul faptei şi vinovăţia acestuia, astfel că nu mai poate analiza motivele invocate de angajator.
Curtea reţine că, potrivit art. 22 C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
Contrar opiniei Tribunalului, Curtea apreciază că în cauză instanţa penală nu a statuat asupra inexistenţei acestor elemente, pentru ca soluţia în acest sens să fie opusă cu putere de lucru judecat instanţei civile.
Astfel, în soluţia de achitare a contestatoarei nu s-a reţinut că fapta nu ar exista sau că nu ar fi fost comisă de contestatoare, ci doar că nu îndeplineşte elementele constitutive ale laturii obiective a infracţiunii de gestiune frauduloasă. Prin urmare, existenţa faptei şi a făptuitorului nu au fost negate în procesul penal, pentru a face imposibilă analiza pe latură civilă a efectelor comiterii ei în ceea ce priveşte raportul de muncă al contestatoarei.
Referitor la vinovăţie, instanţa penală a reţinut că nu s-a putut dovedi, în procesul penal, forma de vinovăţie în modalitatea impusă de textul
de incriminare, respectiv sub forma intenţiei, aşa cum este definită în Codul penal.
In niciun caz instanţa penală nu a constatat prezenţa unui motiv care să înlăture vinovăţia făptuitorului, iar acest aspect nu poate fi opus procesului civil, în care sunt analizate elementele răspunderii disciplinare, ca formă a răspunderii civile delictuale şi în care formele de vinovăţie, în săvârşirea faptei ilicite, au o sferă de acoperire a atitudinii subiective cu care este săvârşită fapta, mai mare decât vinovăţia penală.
în aceste condiţii, neputându-se reţine puterea lucrului judecat din latura penală, Curtea va analiza întrunirea, în speţă, a elementelor răspunderii disciplinare.
în acest sens, Curtea constată că s-a reţinut în sarcina contestatoarei că, în calitate de gestionar, prin nerespectarea normelor de manipulare şi păstrare a banilor, a produs angajatorului, împreună cu alţi salariaţi, un prejudiciu constând într-un minus în gestiune de 4.000.000.000 lei vechi.
Contestatoarei i-a fost imputată proporţional paguba, emiţându-se decizie de imputare în temeiul vechiului Cod al muncii, pentru suma de 1.840.000.000 lei, contestaţia împotriva acestei decizii fiind respinsă definitiv şi irevocabil.
Prin urmare, Curtea reţine că existenţa prejudiciului cauzat angajatorului şi legătura de cauzalitate cu fapta contestatoarei sunt împrejurări certe, ce nu mai pot fi supuse discuţiei în prezenta cauză.
Pe planul răspunderii disciplinare urmează a se analiza dacă fapta a avut un caracter ilicit şi a fost săvârşită cu vinovăţia cerută de lege.
în ceea ce priveşte caracterul ilicit al faptei, s-a reţinut în sarcina contestatoarei că ar fi încălcat atribuţiile de serviciu şi normele interne privind neîntocmirea registrului de casă cu sumele de bani cu care opera şi depăşirea plafonului pentru soldul de casă.
în legătură cu acest aspect, contestatoarea a invocat prescripţia aplicării sancţiunii disciplinare, la mai mult de o lună de la data la care angajatorul a constatat încălcarea atribuţiilor de serviciu. Instanţa de fond a reţinut, trecând peste prescripţia invocată, că vina este a conducerii care ar fi dat dispoziţie în acest sens sau ar fi tolerat această practică.
Referitor la excepţia prescripţiei, Curtea reţine că, potrivit art. 130 alin. (2) din Legea nr. 10/1972, Codul muncii în vigoare la data săvârşirii faptelor, „Contractul de muncă poate fi desfăcut pe temeiul lit. e), i) sau k), în termen de cel mult de la o lună de la constatarea, de către conducătorul unităţii, a împrejurării care constituie temeiul desfacerii”.
în speţă, Curtea reţine că angajatorul a cunoscut existenţa faptei la momentul la care a fost înregistrată nota de constatare a comisiei de control care a identificat existenţa minusului în gestiune în sarcina mai multor salariaţi, respectiv la 05.06.2001. La data de 15.06.2001, angajatorul a dispus suspendarea din funcţie a contestatoarei, pe durata
soluţionării plângerii penale, potrivit art. 16 din Legea nr. 1/1970, astfel că pe durata suspendării raportului de muncă a fost suspendat şi termenul de prescripţie a aplicării sancţiunii.
Decizia de desfacere a CIM a fost emisă la data de 24.05.2002, dată la care s-a dispus şi încetarea suspendării, astfel că nu se poate reţine că termenul de prescripţie s-ar fi împlinit, în condiţiile în care a curs numai în perioada 05.06. – 15.06.2001.
Caracterul ilicit al faptei rezultă din încălcarea de către contestatoare, în calitate de casier central, a atribuţiilor de serviciu în privinţa gestionării sumelor de bani pe care le încasa. Astfel, aceasta, în calitate de casier, avea obligaţia, potrivit fişei postului, de a efectua încasări şi plăţi, de a întocmi registrul de casă şi de a urmări zilnic corectitudinea operaţiunilor de încasări şi plăţi, precum şi a soldului şi plafonului de casă, răspunzând de executarea sarcinilor atribuite.
Prin nota de constatare întocmită de comisia de control numită de angajator, s-a identificat un minus în gestiunea ce aparţinea contestatoarei în calitate de casier, de 4.000.000.000 lei vechi.
Contestatoarea a refuzat să dea explicaţii la solicitarea angajatorului, în timpul cercetării disciplinare, însă, potrivit susţinerilor acestuia din întâmpinarea depusă la dosarul instanţei de fond, rezultă că prejudiciul a fost cauzat de faptul că sumele de bani cu care operau contestatoarea şi o altă casieră nu erau ţinute în mod separat, ci depozitate în saci aşezaţi pe jos şi deschişi, iar încăperea unde se aflau aceştia era accesibilă persoanelor străine. De asemenea, cele două casiere nu au respectat reglementările fiscale în vigoare, care stabileau respectarea unui anumit plafon de casă şi nici nu au completat corespunzător registrele fiscale.
Contestatoarea a susţinut prin nota explicativă dată anterior începerii cercetărilor penale, din data de 29.05.2001, că nu îşi explică lipsa banilor constatată la data de 25.05.2001, deşi ultima numărare a avut loc la acea dată, că nu a observat urme de efracţie prin ruperea sigiliului, nu a făcut schimb de bancnote şi nici nu a împrumutat din gestiune. De asemenea, a arătat că nu a completat ea registrul de casă, ci cealaltă casieră, N.S.
Cercetarea penală efectuată în cauză confirmă faptul că uşile de acces la casieria centrală şi colectoare nu prezentau urme de forţare şi erau securizate corespunzător. în ceea ce priveşte colectarea numerarului de la casieriile din teritoriu, s-a constatat că, deşi atribuţia de completare a registrului de casă revenea contestatoarei în calitate de casier central, în fapt, registrul era completat de casierul principal N.S., împrejurare ce i-a permis să ascundă, prin consemnări fictive, lipsa banilor, în perioada 11.05. – 25.05.2001. De asemenea, s-a constatat că în casierie se păstrau frecvent sume de bani în numerar ce depăşeau plafonul reglementat de lege în acea perioadă de 20.000.000 lei.
Curtea reţine că, potrivit art. 23 din Legea nr. 22/1969, „încălcarea dispoziţiilor legale cu privire la gestionarea bunurilor atrage răspunderea materială, disciplinară, administrativă, penală sau civilă, după caz”.
în cauză s-a dovedit încălcarea de către contestatoare a atribuţiilor stabilite în fişa postului şi a reglementărilor fiscale în materie atât în ceea ce priveşte faptul că nu a respectat plafonul de casă, reţinând sume de bani cu mult peste limita legală, cât şi faptul că nu a luat măsuri pentru asigurarea gestiunii ce i se atribuise, tolerând o depozitare necorespunzătoare a banilor, într-o încăpere accesibilă şi altor persoane. Prin urmare, fapta sa are caracter ilicit.
în ceea ce priveşte culpa în sfârşirea faptei, Curtea reţine că contes-tatoarea are calitatea de gestionar, astfel încât, potrivit Legii nr. 22/1969, lipsa în gestiune creează o prezumţie de culpă în sarcina sa, până la proba contrară. Curtea apreciază că acesta nu a răsturnat, prin probele administrate în cauză, prezumţia de culpă izvorâtă din dispoziţiile legale menţionate.
Contestatoarea a invocat faptul că, în penal, nu s-a reţinut o culpă în sarcina sa, apărare înlăturată de Curte pentru considerentele expuse anterior, din care rezultă că a fost înlăturată numai vinovăţia penală, nefiind analizate formele de vinovăţie din sfera răspunderii civile.
De asemenea, a susţinut contestatoarea fară a dovedi însă printr-un mijloc de probă, susţinere preluată şi de instanţa de fond, că ar fi procedat la depăşirea plafonului de casă şi la depozitarea necorespunzătoare a banilor, din dispoziţia conducerii.
Curtea apreciază că ordinul superiorului nu este o cauză exoneratoare de răspundere disciplinară, în măsura în care, chiar dovedit fiind că ar fi existat, acesta contravine unor dispoziţii legale.
Faţă de aceste împrejurări, Curtea reţine că, în cauză, angajatorul a emis o decizie de concediere legală şi temeinică, fiind îndeplinite elementele răspunderii disciplinare în ceea ce o priveşte pe contestatoare, motiv pentru care, în baza art. 304 pct. 9 şi 304! C. proc. civ., a admis recursul şi a modificat sentinţa recurată potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., sens în care a respins contestaţia ca neîntemeiată.
