Codul muncii permite constatarea nulităţii absolute a actului de sancţionare numai în măsura în care lipseşte orice minimă descriere a acţiunii ori inacţiunii salariatului.
Legiuitorul nu a prevăzut drept cauză de nulitate a deciziei de sancţionare disciplinară neindicarea datei săvârşirii faptelor, iar interpretarea art. 268 C. muncii nu poate fi decât strictă, prevederea legală având caracterul unei norme imperative, în cuprinsul căreia sunt expres şi limitativ enumerate elementele obligatorii ale deciziei de sancţionare disciplinară şi implicit cauzele de nulitate absolută a deciziei de sancţionare pentru vicii de formă.
C.A. Bucureşti, s. a VIl-a civ., confl. muri. şi asig. soc., dec. nr. 2657/R din 3 aprilie 2012, nepublicată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VUI-a, conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. 35032/3/ LM/2010, contestatorul A.S. a chemat în judecată intimata SC M.T.
SRL, solicitând instanţei anularea deciziei nr. 33/10.06.2010 prin care s-a dispus concedierea sa disciplinară, reintegrarea în funcţia deţinută anterior, cu recunoaşterea tuturor drepturilor ce decurg din calitatea de salariat al pârâtei.
Prin sentinţa civilă nr. 5093/17.05.2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, astfel cum a fost modificată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele aspecte relevante: la data de 10.06.2010 intimata a emis decizia nr. 33 prin care s-a dispus, în temeiul art. 61 lit. a), art. 263 -268 C. muncii, concedierea disciplinară a salariatului A.S., îndeplinind funcţia de director operaţii tranzacţii. S-a reţinut în sarcina acestuia că a gestionat cu rea-credinţă patrimoniul societăţii, livrând unele cantităţi de marfa din depozitul societăţii fară a emite documente justificative în sistemul informatic utilizat de societate, a încasat numerar de la clienţi în schimbul mărfii livrate, fară a le depune şi evidenţia ulterior în gestiune, însuşindu-şi fară drept aceste sume, a emis facturi pe seama unor clienţi ai societăţii, folosind sistemul informatic la care avea acces neîngrădit, fară însă să transmită aceste facturi şi marfa astfel evidenţiată către clienţi ai societăţii, acţiune dublată de preluarea din depozitul unităţii a mărfii aferente acestor facturi şi însuşirea acestei mărfi, destinaţia nefiind cunoscută, a substituit facturile originale ale societăţii cu alte documente intitulate facturi, a acordat discount-uri considerabile SC S.I. SRL, societate la care era acţionar unic, a făcut concurenţă angajatorului, a preluat cantităţi de marfa pentru SC S.I. SRL, fară ca această societate să plătească pentru toată marfa preluată, a iniţiat, s-a implicat şi a derulat, deşi aflat în conflicte de interese, operaţiuni comerciale între angajator şi SC S.I. SRL, a desfăşurat activităţi identice cu cea a societăţii, în condiţii de concurenţă neloială, prin operaţiuni derulate de salariat prin intermediul SC S.I. SRL, şi-a încălcat obligaţia de fidelitate faţă de angajator şi obligaţia de a menţine o imagine cât mai bună a societăţii în raporturile cu terţii.
Instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 61 lit. a) C. muncii, angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului în cazul în care salariatul a săvârşit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin CIM, CCM aplicabil sau regulamentul intern, ca sancţiune disciplinară.
De asemenea, art. 263 C. muncii prevede că „(1) Angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor săi ori de câte ori constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară. (2) Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau
contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici”, iar potrivit art. 268, „(1) Angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei. (2) Sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu: a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat; c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 267 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea; d) temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică; e) termenul în care sancţiunea poate fi contestată; f) instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată. (3) Decizia de sancţionare se comunică salariatului în cel mult 5 zile calendaristice de la data emiterii şi produce efecte de la data comunicării. (4) Comunicarea se predă personal salariatului, cu semnătură de primire, ori, în caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandată, la domiciliul sau reşedinţa comunicată de acesta. (5) Decizia de sancţionare poate fi contestată de salariat la instanţele judecătoreşti competente în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării”.
Analizând cuprinsul deciziei nr. 33/10.06.2010 emisă de intimată, instanţa observă că aceasta a fost întocmită cu respectarea tuturor condiţiilor de formă prevăzute de art. 268 alin. (2) C. muncii, în cuprinsul acesteia fiind descrisă fapta care constituie abatere disciplinară reţinută în sarcina contestatorului, fiind indicate prevederile din regulamentul intern aplicabil încălcate de salariat, motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile, temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică, termenul în care sancţiunea poate fi contestată, instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.
în ceea ce priveşte susţinerile contestatorului referitoare la nedescrierea faptei ce reprezintă abaterea disciplinară, instanţa le apreciază ca fiind neîntemeiate, urmând a fi înlăturate. Astfel, se observă că în cuprinsul deciziei 33/10.06.2010 s-au arătat în mod clar faptele săvârşite de con-testator şi reţinute în sarcina sa ca reprezentând abatere disciplinară. S-a menţionat că acesta a prejudiciat societatea prin sustragerea repetată de mărfuri, împrejurare ce rezultă din nota contabilă de inventariere întocmită la data de 12.05.2010 şi adusă la cunoştinţa conducerii prin nota de serviciu din data de 13.05.2010.
De asemenea, sancţiunea a fost aplicată cu respectarea termenelor prevăzute de art. 268 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, în ceea ce priveşte terme
nul de 30 de zile, instanţa observă că acesta curge de la data întocmirii notei contabile de inventariere încheiată la data de 12.05.2010 şi a notei de serviciu din data de 13.05.2010 prin care s-au adus la cunoştinţa conducerii societăţii lipsurile constatate în gestiune, menţionate în cuprinsul deciziei nr. 33/10.06.2010. Pe de altă parte, dat fiind caracterul continuu al faptei, momentul de la care începe să curgă termenul de 6 luni menţionat de art. 268 alin. (1) lit. a) teza finală este acela al ultimului fapt de încălcare de către salariat a obligaţiilor de serviciu. Cum decizia de sancţionare a fost emisă la data de 10.06.2010, prin raportare la datele menţionate anterior, instanţa observă că termenele de 30 de zile şi de 6 luni au fost respectate.
De altfel, art. 268 C. muncii sancţionează cu nulitatea absolută numai nedescrierea faptei. Nemenţionarea datei săvârşirii faptei poate atrage nulitatea absolută doar în situaţia în care, în lipsa oricăror alte indicii, nu poate fi stabilită în niciun mod data săvârşirii acesteia şi a respectării termenelor menţionate la alin. (1) al acestui articol. Decizia contestată menţionează această dată, arătând că fapta a fost săvârşită în formă continuă. De asemenea, în decizie se arată că această faptă a fost constatată prin nota contabilă de inventariere din data de 12.05.2010, fiind adusă la cunoştinţa conducerii societăţii prin nota de serviciu din data de 13.05.2010.
în ceea ce priveşte condiţiile de fond, instanţa reţine că pentru antrenarea răspunderii disciplinare, fapta săvârşită de salariat trebuie să reprezinte abatere disciplinară, fiind necesar ca aceasta să îndeplinească următoarele condiţii: să fie comisă în legătură cu munca; prin aceasta să se încalce normele legale, regulamentul intern, CIM sau CCM aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici; să fie comisă cu vinovăţie.
Pe de altă parte, se reţine că sancţiunile disciplinare constituie mijloace de constrângere prevăzute de lege, având ca scop apărarea ordinii disciplinare şi respectarea normelor de comportare, precum şi prevenirea producerii unor acte de indisciplină. în raport de dispoziţiile art. 263 alin. (1) C. muncii, angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având competenţa de a stabili sancţiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii disciplinare, cu luarea în considerare a criteriilor prevăzute de art. 266 lit. a)-e) C. muncii. Concedierea disciplinară poate interveni atunci când salariatul săvârşeşte o abatere gravă sau abateri repetate, în această categorie intrând abaterile grave săvârşite cu vinovăţie, care tulbură profund activitatea angajatorului, făcând imposibilă continuarea relaţiilor de muncă.
în cauza de faţă, instanţa observă că potrivit dispoziţiilor art. 3.2 alin. (10) R.O.I., salariatul are obligaţia de a „lua toate măsurile pentru prevenirea sustragerii din incinta societăţii de bunuri şi informaţii”, iar
alin. (25) prevede obligaţia de a „crea şi menţine o imagine cât mai bună a societăţii de către salariaţi în relaţia cu terţii”. De asemenea, conform CIM încheiat, contestatorul avea obligaţia de a asigura buna gestionare a patrimoniului societăţii, de a raporta rezultatele financiare ale societăţii către administrator, de a asigura înregistrări corecte, sistematice şi cronologice ale datelor financiare, precum şi de a păstra informaţiile privind situaţia financiară a societăţii. Aşadar, dată fiind poziţia ocupată de contestator în cadrul societăţii intimate, acestuia în revenea obligaţia de a lua toate măsurile pentru prevenirea sustragerii din incinta societăţii de bunuri şi informaţii, astfel încât în virtutea acestei obligaţii răspunde pentru toate lipsurile constatate în patrimoniu, aşadar o obligaţie de rezultat, iar nu de diligenţă, fiind fară relevanţă dacă aceste bunuri au fost sustrase chiar de către contestator sau de alte persoane. De altfel, nu este în căderea acestei instanţe să stabilească în acest cadru procesual existenţa unei fapte de sustragere de mărfuri, persoana vinovată şi gradul său de vinovăţie.
Prin urmare, de vreme ce din cuprinsul notei contabile de inventariere rezultă că în patrimoniul societăţii există marfa lipsă, cel care răspunde disciplinar este persoana care avea obligaţia asigurării pazei acesteia, respectiv contestatorul. Totodată, din actele depuse la dosar rezultă că salariatul nu a emis documente justificative în sistemul informatic utilizat de societate şi nici nu a emis chitanţe pentru toate sumele de bani încasate.
întrucât abaterea săvârşită de contestator este în legătură cu munca şi deosebit de gravă, fiind sancţionată de regulamentul intern cu desfacerea CIM, instanţa apreciază că sancţiunea aplicată de către intimată este legală şi temeinică.
în ceea ce priveşte apărările formulate de contestator pe fondul cauzei, instanţa le apreciază ca neîntemeiate, pentru următoarele motive. Astfel, însuşi contestatorul a recunoscut că fişa postului şi R.O.I. i-au fost aduse la cunoştinţă înainte de demararea procedurii disciplinare în ceea ce îl priveşte, neputându-se considera că acest fapt s-a produs doar pentru a preconstitui o probă. De altfel, dată fiind poziţia ocupată de contestator în cadrul societăţii intimate, precum şi prevederile CIM, acesta avea cunoştinţă de îndatoririle sale, fară a fi necesar ca acestea să fie prevăzute în fişa postului sau în R.O.I. De asemenea, nu au fost indicate şi dovedite împrejurări care să conducă la concluzia că în cadrul cercetării disciplinare prealabile prezumţia de nevinovăţie cu privire la contestator ar fi fost încălcată.
în ceea ce priveşte capătul al doilea al cererii modificate, instanţa observă că potrivit art. j) alin. (2) lit. c) CIM nr. 373/23.02.2006, salariul contestatorului era compus şi din procentul de 1% din vânzările nete. Din modalitatea de redactare a acestei clauze contractuale, instanţa apreciază
că părţile au avut în vedere, în mod evident, vânzările nete realizate de contestator, iar nu de către societate, câtă vreme părţile nu au prevăzut în mod expres contrar, precum şi faptul că aceste clauze contractuale se interpretează în favoarea celui care se obligă (art. 983 C. civ. – in dubio pro reo).
Pe de altă parte, instanţa observă că din raportul de expertiză contabilă depus la dosar rezultă că societatea intimată a achitat către contestator mai mult decât s-ar fi cuvenit cu titlu de bonus de 1% din vânzările nete, respectiv suma de 20.863 lei, din care suma de 12.544 lei în anul 2008, iar suma de 8.319 lei în anul 2009.
împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, în termen legal, contestatorul.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate care se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cât şi din oficiu, conform art. 3041 C. proc. civ., Curtea reţine că recursul este nefondat.
în ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv greşita interpretare a dispoziţiilor legale şi contractuale aplicabile în cauză, Curtea reţine următoarele:
în primul rând, Curtea reţine că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 268 C. muncii în cauză, reţinând că faptele imputate reclamantului sunt individualizate şi că nemenţionarea expresă a datei săvârşirii acestora nu atrage nulitatea absolută a deciziei de concediere.
Curtea are în vedere limitele de interpretare a textului art. 268 alin. (2) lit. a) C. muncii, care permit constatarea nulităţii absolute a actului de sancţionare numai în măsura în care lipseşte orice minimă descriere a acţiunii ori inacţiunii salariatului, împrejurare care nu se regăseşte în cauza de faţă. în cuprinsul textului de lege nu se prevede drept cauză de nulitate a deciziei de sancţionare disciplinară neindicarea datei săvârşirii faptelor, iar interpretarea art. 268 C. muncii nu poate fi decât strictă, prevederea legală având caracterul unei norme imperative, în cuprinsul căreia sunt expres şi limitativ enumerate elementele obligatorii ale deciziei de sancţionare disciplinară şi implicit cauzele de nulitate absolută a deciziei de sancţionare pentru vicii de formă.
Faptele săvârşite de recurentul-reclamant sunt consemnate în decizia de concediere, cu arătarea modalităţii în care au fost săvârşite, iar neindicarea datei săvârşirii acestora nu atrage nulitatea absolută a deciziei contestate.
Instanţa de fond a reţinut în mod corect că până la data de 12.05.2010 recurentului nu i-au fost comunicate sub semnătură fişa postului şi R.O.I., însă în mod judicios Tribunalul a apreciat că, „data fiind poziţia ocupată de contestator în cadrul societăţii intimate, precum şi prevederile
cuprinse în CIM, acesta avea cunoştinţă de îndatoririle ce îi revin, fară ca acestea să fie prevăzute în fişa postului sau în R.O.I.”.
Chiar în cuprinsul cererii de recurs s-a subliniat că funcţia deţinută de recurentul-reclamant la societatea intimată era de director operaţii-tranzacţii, poziţie care implică planificarea şi coordonarea întregii activităţi de vânzări a societăţii, astfel încât, avându-se în vedere tocmai funcţia ocupată şi importanţa activităţii derulate, Curtea, împreună cu instanţa de fond, apreciază că recurentul nu se poate prevala de necunoaşterea atribuţiilor ce îi reveneau şi a prevederilor regulamentului intern al societăţii, pentru simplul fapt că nu exista dovada comunicării acestora anterior datei de 12.05.2010.
A mai susţinut recurentul că nu se face vinovat de faptele reţinute în sarcina sa şi că în toată perioada în care şi-a desfaşurat activitatea la societatea intimată a acţionat sub directa îndrumare şi controlul administratorului societăţii, R.K. Toate activităţile sale, cât şi situaţiile financiar-contabile ale societăţii au fost supuse controlului administratorului societăţii şi verificate de asociaţii societăţii.
In ceea ce priveşte vinovăţia recurentului, Curtea constată că aceasta a fost dovedită de intimată prin depunerea la dosarul cauzei a înscrisurilor, după cum urmează: factura generată din Intex (nr. 4106/09.12.2009), înregistrată în contabilitatea intimatei, şi documentul intitulat „factură”, ce apare înregistrat în contabilitatea SC W. SRL pentru o cantitate mai mică de marfa decât cea din factura emisă din sistemul informatic, confirmarea de sold emisă de intimată, menţiunea olografa efectuată de către SC W. SRL pe această confirmare returnată prin fax la 17.05.2010, factura transmisă subscrisei de client prin fax la 25.05.2010 şi tabelul semnat de client din care rezultă confirmarea că documentul intitulat „factură” se regăseşte în contabilitatea clientului; factura nr. 4243/01.03.2010 emisă din sistemul Intex către clientul R.G. SRL, existenţa în paralel a documentului intitulat „factură”, numerotat tot cu nr. 4243/25.02.2010 ce apare înregistrată în contabilitatea acestui client, cuprinzând o altă cantitate de marfa, alt tip de marfa şi o altă valoare, facturile nr. 4196/09.02.2010, nr. 4181/01.02.2010, nr. 4241/01.03.2010 emise din sistemul Intex către clientul SC B. SRL şi existenţa în paralel a documentelor intitulate „facturi”, numerotate la fel ca cele originale, astfel: nr. 4196/12.02.2010; 4181/03.02.2010; 4241/ 25.02.2010, ce apar înregistrate în contabilitatea SC B. SRL, cuprinzând alte cantităţi de marfa, alt tip de marfa sau o altă valoare, după caz, facturile emise din Intex nr. 4261/05.03.2010, nr. 4149/11.01.2010, nr. 4356/12.04.2010, nr. 4385/19.04.2010 şi nr. 4144/06.01.2010 ce nu apar în contabilitatea clientului SC B. SRL, ci numai în contabilitatea intimatei, astfel cum rezultă din confirmările de sold efectuate între subscrisa şi acest client.
Aceste înscrisuri se coroborează cu raportul de expertiză contabilă întocmit în dosarul de fond şi cu actele şi lucrările dosarului de urmărire penală 10317/P/2010, dosar penal în care, de altfel, s-a întocmit un raport de expertiză ce confirmă prejudiciul produs de recurent în patrimoniul intimatei.
împrejurarea că recurentul a lucrat sub directa supraveghere a administratorului societăţii intimate nu îl absolvă pe acesta de răspunderea disciplinară pentru săvârşirea propriilor fapte, cu atât mai mult cu cât acestea au şi conotaţie penală, răspunderea în acest sens fiind prin excelenţă personală.
Cu privire la plata drepturilor salariale restante pentru anii 2008-2009, Curtea constată că în mod legal şi temeinic instanţa de fond a reţinut că „părţile au avut în vedere în mod evident vânzările nete realizate de contestator, iar nu de către societate’. Aceasta este singura interpretare ce poate fi dată prevederii contractuale şi reprezintă voinţa internă, reală, a părţilor, de la momentul negocierii. După cum rezultă din art. j) pct. 2 lit. c) din CIM înregistrat cu nr. 1373/23.02.2006, unul dintre elementele constitutive ale salariului este reprezentat de „alte adaosuri: 1% din vânzările nete”. Avându-se în vedere că acest drept al recurentului este prevăzut în CIM, este evident că se refera strict la activitatea profesională, implicit la vânzările nete realizate de angajat. în măsura în care părţile ar fi prevăzut că angajatului i se cuvine 1% din vânzările nete la nivelul întregii societăţi, acest lucru ar fi trebuit menţionat expres.
Pentru aceste considerente, văzând dispoziţiile art. 312 alin. (1), reţinând că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare în cauză a prevederilor legale în materie, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea a respins recursul ca nefondat.
