Clauza penală menţionată în contractul scris nu operează în privinţa livrărilor anterioare realizate în executarea comenzilor emise de beneficiar.
în asemenea situaţie beneficiarul nu datorează penalităţi de întârziere nici dacă a acceptat fără obiecţiuhi facturile de livrare ce conţin clauza penală deoarece nu s-a realizat acordul de voinţă asupra acestei clauze iar simpla tăcere echivalează cu acceptarea tacită doar a manifestărilor de voinţă neîndoielnice, cum ar fi, de pildă, plata preţului.
Secţia Comercială, decizia nr. 3260 din 24 septembrie
1998.
Reclamanta S.C. “COMMETEX” SA Piatra Neamţ a solicitat obligarea pârâtei S.C.”PASMATEX” SA Piatra Neamţ la 19.871.730 lei diferenţă de preţ şi 46.556.678 lei penalităţi de întârziere cu motivarea că în baza unui contract, i-a livrat pârâtei articole de pazmanterie, pe care aceasta nu le-a achitat la scadenţă.
Tribunalul a respins primul capăt de cerere ca rămas fără obiect şi a admis în parte celălalt capăt, obligând pe pârâtă la 5.769.669 lei penalităţi de întârziere.
Curtea de Apel a respins apelul pârâtei cu motivarea că la 6 martie 1997, reclamanta a livrat apelantei marfă în valoare de 25.871.730 lei, din care s-au achitat 3.000.000 lei şi că pe factura întocmită cu această ocazie s-a făcut menţiunea că, în caz de neplată a preţului în termen de 10 zile de la scadenţă, se vor percepe penalităţi de 0,4 % pe fiecare zi de întârziere.
S-a mai reţinut că apelanta pârâtă a primit marfa fără obiecţiuni şi că, în aceste condiţii, a achiesat la clauza penală înscrisă în factură.
Pârâta a declarat recurs, susţinând că, la 6 martie 1997 când a avut loc livrare, nu exista convenţie scrisă cu clauză penală, şi, deci, greşit a fost obligată la penalităţi de întârziere.
Recursul este fondat.
Potrivit art. 35 din Codul comercial, momentul încheierii contractului în formă simplificată este acela al ajungerii acceptării la ofertant, respectiv 16 iunie 1996, aşa cum bine a reţinut instanţa de apel.
S-a reţinut corect şi că livrarea a fost anterioară datei perfectării contractului scris, situaţie în care clauza penală inserată în acest contract nu putea să opereze şi să constituie temei pentru obligarea debitoarei în culpă la plata penalităţilor de întârziere.
Instanţa de apel a menţinut însă obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere pe considerentul că debitoarea, nefăcând obiecţiuni la primirea mărfii, a acceptat clauza penală din factura de livrare şi s-a realizat astfel acordul de voinţă.
Această concluzie este greşită deoarece factura, ca înscris sub semnătură privată, cuprinde menţiuni referitoare la preţ, condiţiile de predare etc., care trebuie să se bazeze pe actul juridic încheiat de părţile contractante.
Ca mijloc de probă, factura face dovada existenţei actului juridic şi executării operaţiunii care constituie obiectul ei. Aşa fiind, greşit s-a dat facturii înţelesul şi rolul actului juridic însuşi, atunci când s-a considerat că acceptarea acestui document de către destinatar înseamnă realizarea acordului de voinţă asupra clauzei penale.
De altfel, este greşită şi concluzia că debitoarea, nefăcând obiecţiuni la primirea mărfii, a acceptat factura sub toate aspectele deoarece simpla tăcere nu înseamnă acceptare tacită decât, cel mult, pentru acele manifestări de voinţă neîndoielnice, cum ar fi în speţă plata preţului.
