Angajatorul poate solicita angajarea răspunderii patrimoniale a succesorilor fostului angajat în termenul de trei ani, care curge de la data la care acesta a cunoscut existenţa prejudiciului şi persoana vinovată.
Existenţa unui proces penal poate constitui un caz de întrerupere a cursului prescripţiei, însă cu condiţia ca acţiunea civilă să fi fost pornită în cadrul procesului penal şi să fi rămas nesolutionată.
Nu se poate invoca aplicarea principiului „penalul ţine în loc civilul” în cazul în care autorul pârâţilor a decedat anterior sesizării organului de cercetare penală şi nu a existat faţă de acesta un proces penal în care să se efectueze acte de urmărire penală şi, raportat la soluţia dată pe latură penală, partea civilă să se îndrepte la instanţa civilă.
C.A. Bucureşti, s. a VII-a civ., confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 2363/R din 21 martie 2012, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 694 LM/AS/2009, Tribunalul Giurgiu, Secţia civilă, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâţi; a admis în parte acţiunea reclamantului I.J.P. împotriva pârâţilor N.L. şi N.M.C., prin curator D.F., la data prezentei major, astfel cum a fost restrânsă; a obligat pârâţii să plătească reclamantului suma totală de 20.206,27 lei, reprezentând contravaloare prejudiciu, proporţional cu cotele succesorale ce le revin, astfel: suma de 5.051,57 lei pârâta N.L. şi suma de 15.154,7 lei pârâtul N.M.C.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin cererea înregistrată iniţial la Judecătoria Giurgiu sub nr. 9805/236/2007, reclamantul I.J.P.F. a chemat în judecată pe pârâţii N.L., N.M.C., în calitate de moştenitori ai defunctului N.M., pentru ca prin hotărâre judecătorească aceştia să fie obligaţi la plata sumei de 32.120 lei, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat de autorul acestora.
în drept, s-au invocat prevederile art. 998-999 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 717/27.01.2009 Judecătoria Giurgiu a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul I.J.P. Giurgiu împotriva pârâţilor N.L. şi N.M.C. şi a dispus obligarea acestora la plata către reclamant a sumei de 20.206,27 lei, reprezentând contravaloare prejudiciu.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că autorul pârâţilor, respectiv N.M., a fost gestionar la U.M. 0428 Giurgiu şi că, în urma controlului efectuat de corpul de control din cadrul Direcţiei intern din M.I.R.A., s-au constatat lipsuri la produsele petroliere pe care le avea în gestiune.
S-a reţinut că N.M. a decedat la data de 10.09.2001 şi, conform certificatului de moştenitor nr. 159/27.12.2001 eliberat de BNP M.N., pârâţii N.L. şi N.M.C. sunt moştenitorii acestuia.
Prin rezoluţia nr. 214/P/2006/19.01.2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Giurgiu s-a propus neînceperea urmăririi penale faţă de cei cercetaţi pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2151 C. pen. şi art. 249 alin. (1) C. pen. S-a reţinut prin rezoluţia arătată că la U.M. 0428 Giurgiu unde fusese gestionar N.M. lipsa în gestiune era de 13,31 benzină şi 31 motorină, iar paguba din contravaloarea bonurilor valorice nu poate fi dovedită pentru că nu a fost afectat patrimoniul unităţii.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul I.J.P.F. Giurgiu, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că instanţa de fond nu a ţinut cont de obiecţiunile formulate la raportul de expertiză, astfel că s-a stabilit un cuantum al prejudiciului diminuat faţă de cel rezultat în urma inventarului efectuat.
Prin decizia civilă nr. 418/28.04.2010, Tribunalul Giurgiu a admis recursul declarat de recurentul I.J.P.F. Giurgiu împotriva sentinţei civile nr. 717/27.01.2009 a Judecătoriei Giurgiu, pe care a casat-o în totalitate şi, constatând competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă a Tribunalului Giurgiu, completul specializat în litigii de muncă, a dispus repartizarea aleatorie a cauzei între completele specializate în soluţionarea litigiilor de muncă din cadrul Tribunalului.
Instanţa de recurs a apreciat că acţiunea în pretenţii dedusă judecăţii are la bază un raport juridic de muncă existent între acesta, în calitatea sa de gestionar la U.M. 0428 Giurgiu, şi reclamant. Ca atare, nu se poate reţine că în cauză ar fi vorba despre o răspundere civilă delictuală întemeiată pe art. 998-999 C. civ., aceasta constituind dreptul comun
în materie de răspundere civilă, însă este aplicabilă atunci când nu se poate antrena un alt tip special de răspundere, or, în speţă, este vorba despre o răspundere patrimonială a angajatului, astfel cum aceasta este reglementată de art. 269-275 C. muncii, deci de un conflict de muncă, fapt de natură a atrage competenţa de soluţionare în primă instanţă a pricinii de către Tribunalul Giurgiu, complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă, conform art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ.
După casarea cu trimitere cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu la data de 13.07.2010, la completul specializat în litigii de muncă. Pârâţii au formulat întâmpinare prin care solicită instanţei să se observe că nu a fost stabilită vinovăţia autorului lor.
Tribunalul a reţinut că, potrivit procesului-verbal încheiat la 22.11.2001 încheiat de inspectorii auditori din cadrul Direcţiei audit intern din Ministerul de Interne în urma unui control efectuat la compartimentul,yAsigurare materială şi tehnică” din cadrul I.J.P.F. Giurgiu (U.M. 0428 Giurgiu), în perioada 18.09. – 22.11.2001, care a avut ca obiective existenţa faptică a carburanţilor-lubrifianţi, legalitatea dării acestora la scădere, legalitatea şi realitatea operaţiunilor de transformare a bonurilor de valoare pentru carburanţi auto în carburanţi lichizi şi modul de recepţie a acestora, utilizarea carburanţilor-lubrifianţi la autovehiculele unităţii în concordanţă cu normele legale de consum, organizarea evidenţei contabile şi tehnic operative a carburanţilor-lubrifianţi, organizarea inventarierilor periodice a acestora, modul de organizare şi efectuare a controlului ierarhic interior referitor la activitatea de gestiunilor de carburanţi şi lubrifianţi a unităţii, în urma verificărilor efectuate s-a constatat un prejudiciu în valoare totală de 625.156.776 lei, paguba produsă fiind urmarea unor fapte ce îmbracă caracter penal.
Situaţia constatată conform procesului-verbal este astfel:
I – lipsuri imputabile în gestiunea 0801 -CL la un număr de 5 produse (benzină C095 – 13.0521, benzină fară plumb – 3051, petrol, motorină -3.352 1, ulei R03 M20W40S2), în sumă de 261.631.370 lei, pentru care răspunzător direct se face plt. major N.M. – gestionarul carburanţilor-lubrifianţi din cadrul depozitului 0801 -CL, conform art. 1 -4, art. 7, art. 12 lit. a) şi art. 50 din O.G. nr. 121/1998;
II – cantităţi de carburanţi în valoare totală de 48.678.40 lei, provenite din transformări fictive de bonuri valorice pentru carburanţi auto în carburanţi lichizi, înregistrate scriptic în evidenţa contabilă şi gestiune, pe care însă furnizorul SN P. nu le recunoaşte că le-ar fi distribuit până la data controlului conform propriei evidenţe contabile;
III – cantităţi de carburanţi în valoare totală de 314.847.006 lei, provenite din transformări fictive de bonuri valorice pentru carburanţi auto în carburanţi lichizi înregistrate scriptic în evidenţa contabilă şi de gestiune, pe care furnizorul SN P. susţine că le-ar fi distribuit la alte date
potrivit propriei evidenţe contabile, atât faţă de cele înscrise în procesele-verbale de transformare-recepţie întocmite de comisiile din cadrul unităţii, cât şi faţă de cele înscrise pe cotoarele bonurilor valorice găsite în unitate, fapte de care se fac direct răspunzători lt. col. T.E., maior D.D., precum şi celelalte cadre menţionate în procesul-verbal, inclusiv N.M., stabilindu-se răspunderea materială comună a acestora pentru paguba de la pct. II şi III, defalcat conform tabelului de la dosar, plt. major N.M. revenindu-i răspunderea pentru suma de 59.568,671 lei.
întrucât comisia de control a stabilit şi săvârşirea de către cadrele militare menţionate în procesul-verbal (inclusiv autorul pârâţilor) a infracţiunii de neglijenţă în serviciu, a propus cercetarea penală specială a acestora şi trimiterea la parchetul competent.
Prin rezoluţia din 19.01.2007 Parchetul de pe lângă Judecătoria Giurgiu a confirmat propunerea de neîncepere a urmăririi penale împotriva tuturor angajaţilor U.M. 0571 şi 0428 Giurgiu, cercetaţi pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 2151 alin. (1) C. pen. şi art. 249 alin. (1) C. pen., reţinându-se, inclusiv referitor la cei doi gestionari, că nu au fost stabilite acte sau fapte care să întrunească elementele acestor infracţiuni.
Tribunalul a constatat că la data efectuării controlului şi constatării lipsurilor în gestiune – 22.11.2001 – autorul pârâţilor avea calitatea de personal militar/militarizat, având gradul de plutonier major, chiar dacă la data de 26.06.2001 intrase în vigoare O.U.G. nr. 104/2001, care prevedea la art. 1 că poliţistul de frontieră este funcţionar public cu statut special, iar la art. 39 că poliţiştilor de frontieră le sunt aplicabile prevederile Legii privind statutul poliţistului, şi aceasta deoarece la momentul constatării prejudiciului nu intraseră în vigoare dispoziţiile Legii nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, fiind incidente în continuare prevederile Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare şi ale Instrucţiunilor nr. 444/1995. Deci, doar prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 104/2001 statutul de cadru militar al autorului pârâţilor nu s-a schimbat, iar răspunderea acestuia pentru pagubele produse în gestiunea sa trebuia antrenată conform O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, act normativ în temeiul căruia de altfel s-a şi stabilit răspunderea materială a cadrelor militare şi a autorului pârâţilor prin pro-cesul-verbal de control, respectiv în temeiul art. 1-4,art. 7, art. 12 lit. a) şi d), art. 15 alin. (2) şi art. 50 din O.G. nr. 121/2008.
Aşa fiind, reclamantul avea posibilitatea angajării răspunderii materiale a autorului pârâţilor conform art. 2 şi 3 din O.G. nr. 121/1998 şi în modalitatea prevăzută de art. 25 din ordonanţă, respectiv prin emiterea unei decizii de imputare de către comandantul sau şeful unităţii a cărei comisie a efectuat cercetarea administrativă şi care urma a constitui titlu executoriu, deoarece la acel moment exista o categorie restrânsă de salariaţi cărora li se aplica principiul fostei răspunderi materiale şi obligaţia
de restituire a prejudiciului prin angajament de plată sau prin decizie de imputare. Potrivit alin. (4) al art. 25, decizia de imputare se emitea în termen de cel mult 30 de zile de la data înregistrării procesului-verbal de cercetare administrativă la organul competent să o emită. în raport de cele reţinute, Tribunalul a apreciat că atât acţiunea în răspundere civilă delictuală pentru paguba produsă de gestionarul militar, cât şi acţiunea în răspundere patrimonială reglementată de Codul muncii, astfel cum a fost calificată de instanţa de recurs, dedusă instanţei, sunt inadmisibile şi că trebuia antrenată, conform O.U.G. nr. 121/2008, răspunderea materială.
Pe de altă parte, s-a apreciat că acţiunea în răspundere patrimonială este şi neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Spre deosebire de dreptul civil, unde există şi cazuri de răspundere fară culpă, răspunderea patrimonială este de neconceput dacă nu se face dovada vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul. Răspunderea patrimonială reglementată de Codul muncii este, ca răspunderea civilă contractuală, o formă de răspundere subiectivă; fară constatarea vinovăţiei salariatului care a produs prejudiciul, răspunderea patrimonială este inadmisibilă.
Astfel, în primul rând, din procesul-verbal de audit nu rezultă că răspunderea pentru paguba descrisă la pct. II – transformarea fictivă de bonuri valorice pentru carburanţi auto în carburanţi lichizi, înregistrate scriptic în evidenţa contabilă şi de gestiune, pe care însă furnizorul SN P. nu le recunoaşte că le-ar fi distribuit până la data controlului conform propriei evidenţe contabile, revenea numitului N, deoarece se arată în procesul-verbal că, dimpotrivă, acesta nu semnase documentele întocmite pentru gestiune şi nu făcuse parte din comisiile de recepţie, fiind menţionate ca direct răspunzătoare o serie de alte cadre militare superioare autorului pârâţilor.
De asemenea, prin rezoluţia procurorului din 19.01.2007 s-a stabilit că actul prin care U.M. 0571 a lăsat în custodia U.M. 0428 cantitatea de motorină şi benzină nu a fost legal întocmit, nefiind vizat de comandant, că aprovizionarea cu carburanţi a celor două unităţi de la Staţia P. Giurgiu s-a făcut prin utilizarea unei cisterne sau a unor butoaie de tablă, membrii comisiei de recepţie verificând doar cantităţile şi vizualizându-le fară măsurătoare, recipientele nefiind calibrate şi sigilate. Având în vedere această modalitate de aprovizionare, organele de urmărire penală au stabilit lipsa din gestiunea U.M. 0428 a cantităţii de 13,3 t benzină şi a 3 t de motorină, referitor la contravaloarea a 1.948 bonuri şi a 209 bonuri valorice reţinând neafectarea patrimoniului unităţii.
De asemenea, ancheta nu a stabilit în sarcina gestionarului N. acte care să constituie infracţiune şi nici nu a lămurit circumstanţele care să releve culpa acestuia, fapta săvârşită cu vinovăţie în legătură cu lipsa cantităţilor de carburanţi menţionate anterior.
în aceeaşi ordine de idei, prin declaraţia dată în faţa organului de control administrativ la 05.09.2001, plt. major N.M. nu recunoaşte vreo încălcare a sarcinilor sau normativelor în legătură cu gestionarea carburanţilor.
în raport de cele reţinute, şi ţinând seama şi de constatările experţilor contabili care au efectuat lucrări în cauză, neconcludente sub aspectul faptei culpabile a autorului pârâţilor care să fi determinat lipsa cantitativă de carburanţi, Tribunalul constată că nu s-a dovedit de către reclamant că diferenţa dintre stocul scriptic şi cel faptic la cantităţile de carburanţi se află în legătură directă cu o faptă culpabilă a autorului pârâtului, şi în ce constă aceasta, aşa încât nu poate fi reţinută nici răspunderea materială a militarului conform art. 2 din O.G. nr. 121/1998 şi nici răspunderea patrimonială a salariatului conform Codului muncii.
Cu toate acestea, Tribunalul a admis acţiunea reclamantului în limitele sumei în care a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 717/27.01.2009 a Judecătoriei Giurgiu, deoarece sentinţa menţionată a fost casată în urma admiterii recursului declarat de reclamant, pârâţii neutilizând calea de atac. Din coroborarea dispoziţiilor art. 315 ultimul alineat cu cele ale art. 296 C. proc. civ., rezultă că recurentului nu i poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât cea din hotărârea atacată. Principiul non reformatio in peius se aplică inclusiv în etapa rejudecării ca urmare a admiterii căii de atac, deoarece partea care atacă o hotărâre trebuie să beneficieze de garanţia că demersul său nu va avea ca efect înrăutăţirea propriei situaţii, şi aceasta nu doar în cadrul judecării respectivei căi de atac, ci şi în etapele procesuale subsecvente admiterii căii de atac, care nu sunt altceva decât efectul iniţiativei pe care partea a avut-o prin exercitarea căii de atac.
în speţă se constată că iniţial acţiunea reclamantului a fost admisă în parte, pârâţii fiind obligaţi la plata sumei de 20.206,27 lei, reprezentând contravaloare prejudiciu, sentinţa fiind casată prin admiterea recursului declarat exclusiv de către reclamant; conform principiului non reformatio in peius, Tribunalul a considerat că este obligat să recunoască pretenţiile reclamantului cel puţin în limita sumei de 20.206,27 lei, atât cât a obţinut prin hotărârea casată.
în ce priveşte excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune invocată de pârâţi, Tribunalul a reţinut că aceasta nu este fondată, fiind aplicabil principiul „penalul ţine în loc civilul”, astfel că în perioada cât s-a derulat cercetarea penală s-a produs o întrerupere a termenului prescripţiei dreptului la acţiune în răspundere civilă.
în consecinţă, Tribunalul a admis în parte acţiunea reclamantului, astfel cum a fost restrânsă (la suma de 26.163,14 lei reprezentând contravaloarea a 13,3 t benzină şi 3 t motorină) şi a obligat pârâţii să plătească reclamantului suma totală de 20.206,27 lei, reprezentând contravaloare
prejudiciu, proporţional cu cotele succesorale ce le revin, deoarece, conform art. 777 C. civ., coroborat cu art. 1060 C. civ., datoriile şi sarcinile moştenirii se împart de drept între comoştenitori proporţional cu partea ereditară a fiecăruia, fiind consacrat astfel principiul diviziunii de drept a pasivului succesoral, moştenitorii având o răspundere proporţională cu cota succesorală în raport cu care instanţa trebuia să stabilească suma în limita căreia urmează să răspundă pentru sarcinile succesiunii, şi anume în cotă de 1/4 pârâta soţie supravieţuitoare şi de 3/4 pârâtul fiu.
împotriva sentinţei sus-menţionate au declarat recurs, motivat în termenul legal, recurentul-reclamant I.T.P.J.F. Giurgiu şi recurenţii-pârâţi N.L. şi N.M.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea reţine următoarele:
Recurenţii-pârâţi au criticat respingerea de către instanţa de fond a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, motiv de recurs ce va fi analizat cu prioritate, dat fiind caracterul dirimant al excepţiei analizate.
Astfel, se constată că instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei, reţinând faptul că acţiunea a fost introdusă în termenul de 3 ani ce a început să curgă de la data la care a fost soluţionată plângerea penală, fiind aplicabil principiul „penalul ţine în loc civilul”. Curtea va înlătura o astfel de susţinere, constatând prescris dreptul la acţiune al angajatorului, pentru următoarele considerente:
Acţiunea dedusă prezentei judecăţi este o acţiune în răspundere patrimonială, formulată de angajator împotriva moştenitorilor fostului salariat, decedat, pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin gestionarea necorespunzătoare a patrimoniului propriu. Iniţial, acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ. a fost soluţionată de judecătorie ca instanţă de drept comun în materie civilă.
Instanţa de recurs a apreciat că litigiul izvorăşte dintr-un raport de muncă, fiind promovată o acţiune în răspundere patrimonială întemeiată pe dispoziţiile art. 269-275 C. muncii, astfel încât cauza a fost soluţionată, după casarea cu reţinere, de către instanţa competentă în materia litigiilor de muncă.
în această situaţie, pornind de la calificarea juridică a acţiunii, necontestată de părţile recurente, Curtea reţine că acţiunea în răspundere patrimonială este supusă unui termen de prescripţie de 3 ani, potrivit dispoziţiilor art. 283 lit. c) C. muncii.
Ca regulă, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut existenţa pagubei şi a persoanei vinovate. în speţă, paguba a fost cunoscută de angajator la momentul întocmirii procesului-verbal de control de către auditorii interni din cadrul Ministerului de Interne din data de 22.11.2001.
Problema litigioasă ce se impune a fi soluţionată este reprezentată de data de la care începe să curgă termenul de prescripţie. Tribunalul a apreciat că prescripţia a început să curgă la data la care, prin rezoluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Giurgiu, emisă la 19.01.2007, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de celelalte persoane cercetate, alături de autorul pârâţilor, cu privire la existenţa prejudiciului. în acest sens a invocat aplicarea principiului „penalul ţine în loc civilul”.
Curtea apreciază că această interpretare contravine dispoziţiilor speciale în materia prescripţiei extinctive, cu care Codul muncii se completează, existenţa unui proces penal neconstituind, potrivit dispoziţiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, un caz de întrerupere a cursului prescripţiei.
Astfel, o asemenea interpretare este aplicabilă, aşa cum au arătat şi recurenţii-pârâţi, numai în situaţia în care acţiunea civilă ar fi fost pornită în cadrul procesului penal şi ar fi rămas nesoluţionată, întrucât, potrivit art. 20 C. proc. pen., persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal poate porni acţiune în faţa instanţei civile dacă instanţa penală, prin hotărârea rămasă definitivă, a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.
Or, în cazul dedus judecăţii se constată că autorul pârâţilor a decedat anterior sesizării organului de cercetare penală, neputându-se vorbi, în ceea ce îl priveşte, de existenţa unui proces penal în care să se efectueze acte de urmărire penală şi, raportat la soluţia dată pe latură penală, partea civilă să se îndrepte la instanţa civilă.
Pe de altă parte, potrivit art. 19 C. proc. pen., persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea pagubei materiale şi a daunelor morale pricinuite prin infracţiune. Judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.
Aceasta este situaţia vizată de principiul potrivit căruia penalul ţine în loc civilul, aplicabil însă doar în situaţia în care, în faţa instanţei civile, partea vătămată care nu s-a constituit parte civilă a intentat un proces, judecata în faţa instanţei civile urmând a fi suspendată până la soluţionarea laturii penale.
în cauza de faţă angajatorul, în calitate de parte vătămată, nu a intentat proces civil în termenul de prescripţie ce a curs de la data la care a cunoscut existenţa pagubei, 22.11.2001, ci cu mult după acest termen, respectiv la 05.11.2007, când procesul penal s-a încheiat prin dispoziţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de terţele persoane cercetate în cauză, faţă de autorul pârâţilor neexistând un proces penal.
în consecinţă, Curtea apreciază că angajatorul putea atrage răspunderea patrimonială a pârâţilor ca succesori ai fostului angajat în termenul de trei ani de la data la care a cunoscut existenţa prejudiciului, neexistând o dispoziţie legală care să întrerupă termenul de prescripţie.
întrucât dreptul la acţiune al angajatorului s-a prescris, Curtea a constatat întemeiate criticile recurenţilor-pârâţi sub acest aspect, motiv pentru care, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a admis acţiunea, a modificat sentinţa recurată potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că a respins acţiunea ca prescrisă. Faţă de caracterul dirimant al excepţiei în baza căreia a fost soluţionată acţiunea, celelalte critici ale recurenţilor-pârâţi cu privire la modul de aplicare a principiului non reformatio in peius şi ale recurentului-reclamant privind cuantificarea prejudiciului nu au mai fi analizate, întrucât ţin de fondul pretenţiilor, apreciate ca prescrise pe calea prezentei decizii.
