Dacă locatarul a rămas în posesia fondului său de comerţ după expirarea termenului contractual, fără ca locatorul să-l împiedice potrivit art. 1437 şi 1452 Cod civil, contractul se consideră reînnoit prin tacita relocaţiune.
Secţia Comercială, decizia nr. 2606 din 18 iunie 1998.
Reclamanta SC „REAL” SA – Arad a chemat în judecată pe pârâta SC „CHRIS” SRL – Arad solicitând obligarea acesteia la 15.000.000 lei locaţie de gestiune pe anul 1995 şi 1.147.557 lei dobânda bancară.
în motivarea acţiunii reclamanta a arătat că pârâta, care potrivit contractului de locaţie de gestiune trebuia să-i achite la scadenţă locaţia recalculată la sfârşitul fiecărui an calendaristic, în funcţie de rata inflaţiei sau devalorizarea monedei naţionale, nu şi-a îndeplinit obligaţia aferentă anului 1995, deşi a fost notificată în acest sens.
Tribunalul a respins acţiunea cu motivarea că pretenţiile reclamantei vizează o perioada ulterioară contractului de locaţie de gestiune, care a expirat în august 1994.
Susţinerea reclamantei privind tacita relocaţiune nu poate fi primită întrucât mijloacele fixe care au făcut obiectul locaţiunii au fost scoase din uz şi, deci, nu au mai rămas în
posesia pârâtei.
Apelul declarat de reclamantă a fost respins de Curtea de Apel care a reţinut că locaţia de gestiune şi dobânzile bancare solicitate prin acţiune se referă la o perioada extracontractuală, iar din probatoriul administrat nu rezultă prelungirea contractului de locaţie.
S-a mai reţinut că reclamanta nu este îndreptăţită să solicite penalităţi de întârziere, chiar în cazul în care ar opera tacita locaţiune, deoarece în contractul iniţial nu s-a prevăzut clauza penală.
Reclamanta a declarat recurs, susţinând că în speţă operează tacita relocaţiune prevăzută de art. 1437 Cod civil, deoarece bunurile ce au făcut obiectul locaţiei de gestiune au rămas în posesia pârâtei după expirarea contractului.
Recurenta a mai susţinut că la 25 iulie 1997, pârâta a procedat unilateral la scoaterea din funcţiune a unor mijloace fixe, iar dobânda pe care o solicită este consecinţa directă a neexecutării obligaţiilor ce reveneau părţii adverse.
Recursul este fondat.
Astfel, potrivit contractului de locaţie de gestiune încheiat la 26 iulie 1991 pe o durată de 3 ani, reclamanta, în calitate de locator, a pus la dispoziţia pârâtei, ca locatar, un fond de comerţ (mijloace fixe, obiecte de inventar, stoc marfă, ambalaje) pentru o sumă de bani determinată.
După expirarea termenului contractual, respectiv 1 august 1994, mijloacele fixe au rămas în continuare in folosinţa pârâtei, cu permisiunea reclamantei, care le-a primit de abia la 9 iunie 1997.
Susţinerea pârâtei că mijloacele fixe au fost scoase din uz este contrazisă de probatoriul administrat în cauză care dovedeşte că numai o mică parte din bunurile menţionate au luat o asemenea destinaţie majoritatea rămânând în folosinţa sa, fără ca reclamanta să se opună în vreun fel.
De altfel pârâta a procedat unilateral, la data de 25 iulie 1994, la scoaterea din uz a unor mijloace fixe.
Ca atare, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 1437 şi 1452 Cod civil, potrivit cărora dacă locatarul rămâne în folosinţa lucrului după expirarea termenului contractual şi fără ca locatorul să-l împiedice, locaţiunea se consideră reînoită prin tacita relocaţiune.
Cum tacita relocaţiune are loc în condiţiile primului contract, pârâta trebuia obligată la plata sumei de 15.000.000 lei, cu titlu de locaţie de gestiune aferentă anului 1995, către reclamantă.
în mod greşit a reţinut instanţa de apel ca reclamanta ar fi solicitat penalităţi de întârziere, deoarece din petitul cererii de chemare în judecată rezultă că se cer doar dobânzi bancare.
Potrivit art. 43 Cod comercial, datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile.
întrucât pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate reclamanta este îndreptăţită, potrivit textului, de lege menţionat să pretindă dobânzile bancare.
în consecinţă, recursul reclamantei urmează a fi
admis.
