Termenul de preaviz în cazul demisiei este stipulat în favoarea angajatorului, astfel că acesta poate renunţa în cazul în care apreciază că activitatea pe care o desfăşura salariatul îi permite o astfel de opţiune.
Demisia este un act juridic unilateral, cu caracter irevocabil, ce nu depinde de voinţa angajatorului, ci exclusiv de cea a salariatului. Prin urmare, ordinul prin care angajatorul a luat act de demisie şi a stabilit data încetării preavizului nu reprezintă un act necesar pentru valabilitatea încetării raportului de muncă
prin voinţa unilaterală a salariatului, pentru a fi analizat în raport cu această situaţie, ci este doar o dovadă că angajatorul a luat cunoştinţă de această împrejurare.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc.,
dec. nr. 3326/R/09.05.2012
Prin sentinţa civilă nr. 11068/07.12.2011, pronunţată în dosarul nr. 39519/3/2010, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a, Conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor M.C.P.N. şi I.N.P.; a respins contestaţia împotriva Ordinului M.C.P.N. nr. 387/29.06.2010 privind încetarea raporturilor de muncă prin demisie la data de 07.07.2010 formulată de contestatorul B.D.N., în contradictoriu cu intimaţii M.C.P.N. şi
I.N.P., ca neîntemeiată.
In şedinţa publică din data de 12.10.2011, Tribunalul a respins ca neîntemeiate excepţiile necompetenţei materiale, a lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes, invocate de pârât în întâmpinare, pentru considerentele expuse în încheierea de şedinţă de la acel termen de judecată; a unit cu fondul cauzei excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtului M.C.P.N. şi a pârâtului I.N.P.
Asupra situaţiei de fapt, prima instanţă a reţinut că reclamantul a deţinut calitatea de director general în cadrul instituţiei în care şi-a desfăşurat activitatea – I.N.P. (cu fosta titulatură de Oficiul Naţional al Monumentelor Istorice, reorganizat cu schimbarea titulaturii potrivit art. II din H.G. nr. 1410/2009), de la data de 13.09.2005, data titularizării sale în această funcţie prin Ordinul Ministrului Culturii şi nr. 723/21.11.2005, în urma ocupării acestei funcţii prin concurs, în condiţiile legii.
Reclamantul a solicitat pârâtului I.N.P. încetarea raporturilor de muncă prin demisie, cerere înregistrată sub nr. 2230/07.06.2010 (şi înregistrată la Cabinetul Ministrului sub nr. 2797/11.06.2010).
Fiind vorba de o funcţie de conducere, termenul legal de preaviz până la data încetării raporturilor de muncă este de 30 de zile şi ar fi curs în intervalul 07.06.2010 – 06.07.2010, însă a intervenit o cauză de suspendare a acestuia, respectiv incapacitatea temporară de muncă a reclamantului începând cu data de 01.07.2010.
Prin urmare, ultimele 6 zile de preaviz au fost decalate corespunzător, după data de 07.07.2010.
Despre intervenirea incapacităţii temporare de muncă reclamantul a încunoştinţat de îndată conducerea ministerului, prin adresa nr. 2988/01.07.2010, înregistrată la M.C.P.N. sub nr. 2628/02.07.2010.
S-a reţinut că, în legătură cu efectele suspendării termenului de preaviz, s-a emis adresa nr. 877/16.07.2010 sub semnătura Secretarului General Adjunct (înregistrată la Serviciul Managementul Resurselor Umane şi Dialog Social sub nr. 733/15.07.2010 şi la Serviciul Juridic sub nr. 1975/16.07.2010), prin care se recunoaşte faptul că termenul de preaviz începe să curgă după încetarea cauzei de suspendare constând în incapacitatea temporară de muncă a reclamantului.
La data de 05.07.2010, sub semnătura doamnei Secretar General Adjunct se emite adresa de înaintare nr. 716/05.07.2010 prin care se comunică Ordinul M.C.RN. nr. 387/29.06.2010 privind încetarea calităţii de conducător al instituţiei „în urma demisiei”.
Reclamantul a susţinut nelegalitatea modalităţii de încetare a raporturilor sale de muncă, în principal pentru că nu i s-a respectat termenul de preaviz.
Raportat la cele constatate, Tribunalul a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor M.C.RN. şi l.N.R, reţinând că ordinele contestate care privesc modalitatea în care au încetat raporturile de muncă ale reclamantului cu l.N.R au fost emise de M.C.RN. l.N.R, care are calitatea de angajator, este instituţie în subordinea M.C.RN., acesta din urmă având calitatea de ordonator principal de credite, cu atribuţii în plata drepturilor salariale solicitate de reclamant.
Pe fondul cauzei, Tribunalul a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 79 alin. (7) C. muncii, aplicabil la data încetării raporturilor de muncă ale reclamantului, „contractul individual de muncă încetează la data expirării termenului de preaviz sau la data renunţării totale sau parţiale de către angajator la termenul respectiv”.
S-a reţinut că, în cazul în care angajatul îşi înaintează demisia, termenul de preaviz nu este prevăzut în favoarea angajatului, ci este acordat în favoarea angajatorului care, în temeiul dispoziţiilor legale anterior citate, poate renunţa oricând la respectivul termen de preaviz. Pe cale de consecinţă, s-a apreciat că nu există obligaţia angajatorului de a respecta întregul termen de preaviz prevăzut în CIM sau în Codul muncii, posibilitatea încetării raporturilor de muncă existând în orice moment ulterior înregistrării cererii de demisie formulate de angajat.
Pentru aceste motive, au fost respinse toate argumentele reclamantului în sensul nelegalităţii ordinului de încetare a raporturilor de muncă (şi implicit a Ordinului nr. 388/29.06.2010), iar susţine
rile sale în sensul lezării imaginii nu au relevanţă din perspectiva încetării în mod legal a raporturilor de muncă cu pârâtul I.N.P.
In ceea ce priveşte cererea de obligare la plata drepturilor salariale pentru lunile iunie – iulie 2010 în care să se includă şi sporul de 25% de importanţă naţională şi toate celelalte sporuri cuvenite, Tribunalul a reţinut că i s-au acordat reclamantului pentru această perioadă toate sporurile la care avea dreptul, mai puţin sporul de importanţă naţională.
Prin decizia nr. 7/15.12.2009 emisă de reclamant, în calitate de director general al I.N.P., din acea perioadă s-a dispus ca începând cu data de 15.12.2009 salariaţii acestui institut să beneficieze de un spor de 25% pentru activitatea de importanţă naţională desfăşurată de această instituţie. In temeiul acestei decizii, reclamantul, în calitate de salariat al pârâtului, a beneficiat de acest spor de la data angajării şi până în luna mai 2010 inclusiv.
S-a constatat că, începând cu plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2010, pârâtul I.N.P. nu a mai plătit angajaţilor săi sporul de 25% de importanţă naţională, pentru acordarea căruia nu s-au emis acte adiţionale la contractele de muncă, ca urmare a emiterii şi comunicării adresei nr. 1407/31.05.2010 prin care M.C.P.N. a notificat I.N.P. şi l-a atenţionat că sporul de 25% de importanţă naţională a fost acordat nelegal, cu încălcarea art. 40 al Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului din instituţiile bugetare. M.C.P.N. a atenţionat conducerea institutului că acordarea sporului se putea face doar cu respectarea art. 8 lit. g) din H.G. nr. 281/1993 şi doar instituţiilor nominalizate prin hotărâre de Guvern, nu şi salariaţilor I.N.P., care nu era nominalizat prin hotărâre de Guvern. S-a conchis de către minister că este nelegală acordarea în continuare a sporului în cauză.
Tribunalul a apreciat că, într-adevăr, acordarea sporului de 25% pentru activitate de importanţă naţională a fost acordat dc către fosta conducere a pârâtului angajaţilor săi în mod neîntemeiat, nefiind respectate dispoziţiile art. 8 lit. g) din H.G. nr. 281/1993, care prevăd acordarea sporului instituţiilor nominalizate prin hotărâre de Guvern, respectiv salariaţilor Operei Naţionale din Bucureşti, Teatrului Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti, Teatrului National de Operetă „Ion Dacian”, Bibliotecii Naţionale, Bibliotecii Academiei Române, Corului Naţional de Cameră „Madrigal”, Muzeului Naţional de Artă a României din Bucureşti, Muzeului Naţional de Istorie a României din Bucureşti şi Filarmonicii „George Enescu” din Bucureşti.
Cât timp I.N.P. nu se află pe lista instituţiilor prevăzute de H.G. nr. 281/1993, salariaţii acestuia nu aveau dreptul la acordarea sporului de 25% pentru activitate de importanţă naţională.
Având în vedere faptul că acest spor a fost acordat în mod nelegal, nu se poate aprecia că sistarea plăţii acestuia încalcă vreo prevedere legală, ci dimpotrivă, că prin aceasta sistare se revine la starea de legalitate.
întrucât la CIM ale salariaţilor pârâtului nu s-au încheiat acte adiţionale care să prevadă acordarea sporului de 25% pentru activitate de importanţă naţională, nu era necesară apoi emiterea de decizii/acte în sensul sistării plăţii acestui spor, aşa cum susţine reclamantul.
A fost respinsă ca neîntemeiată şi cererea de plată a despăgubirilor reprezentând dobânda legală, întrucât este o cerere accesorie celei de plată a drepturilor salariale în cuantum integral, cu aplicarea sporului de importanţă naţională care s-a dovedit a fi necuvenit.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal şi motivat, recurentul-contestator.
în motivarea recursului formulat, acesta a criticat respingerea cererii de plată a drepturilor salariale pentru luna iunie 2010 şi iulie 2010, pentru următoarele motive de nelegalitate:
Articolul 304 pct. 8 C. proc. civ. – interpretarea eronată de către instanţa de fond a actului juridic dedus judecăţii, şi anume a Ordinului Ministrului Culturii şi Patrimoniului Naţional nr. 387/29.06.2010 (şi implicit a Ordinului Ministrului Culturii şi Patrimoniului Naţional nr. 388/29.06.2010), în ciuda caracterului vădit lămurit al acestuia, modificând astfel în mod radical efectele juridice ale încetării raporturilor sale de muncă în ceea ce priveşte data încetării acestor raporturi;
Articolul 304 pct. 9 C. proc. civ. – sentinţa recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, atât în ceea ce priveşte condiţiile în care angajatorul poate renunţa la preaviz, potrivit Legii nr. 53/2003 -Codul muncii, republicată, cât şi în ceea ce priveşte interpretarea efectelor actelor normative ce prevedeau caracterul I.N.P. de instituţie de importanţă naţională, în sensul în care aceste acte normative produc efecte, şi nu în sensul în care nu produc efecte.
In dezvoltarea cazului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată că data încetării raporturilor sale juridice de dreptul muncii este 31.07.2011, nu data de 07.07.2010, reţinută în ordinul contestat.
O confirmare în plus a datei de 31.07.2010, ca dată reală a încetării raporturilor de muncă, vine din decizia nr. 254/30.07.2010 emisă de K.I., în care se menţionează ca dată a încetării CIM data de 31.07.2010.
Susţine că orice act, pentru a se putea emite valabil, până la data de 30.07.2010 inclusiv, se putea emite doar cu semnătura sa, în calitate de director general al instituţiei.
Pentru perioada în care nu s-a aflat în activitate, a luat toate măsurile pentru asigurarea bunei funcţionări a instituţiei, aşa cum rezultă din actul I.N.P. nr. 2988/01.07.2010.
Arată că, în perioada în care a deţinut funcţia de director general, între 2005 şi 2010, a obţinut, alături de colectivul pe care l-a condus, realizări deosebite, reunite sugestiv într-un album documentar.
Invocă efectele pe care actele ilegale şi profund abuzive ale conducerii instaurate în forţă le-au produs, respectiv schimbarea ştampilei instituţiei la data de 07.07.2010, prelungirea prin decizia nr. 258/30.07.2010 a funcţiei de director de către K.I., în mod retroactiv, începând cu o zi de sâmbătă, 10.07.2010, pentru că doar din acea poziţie putea fi considerat candidat la numirea ca director general interimar după încetarea funcţiei sale.
învederează activitatea sa pe tărâmul protejării patrimoniului naţional şi al apărării intereselor salariaţilor I.N.P., menţionând albumul reprezentativ al lucrărilor realizate, finalizate în perioada cât a deţinut funcţia de director general al O.N.M.I. (redenumită I.N.P. după reorganizarea instituţională din decembrie 2009) şi susţine că a fost forţat să demisioneze, iar în perioada de preaviz, când a intervenit suspendarea legală, datorită incapacităţii temporare de muncă, i-a fost sigilat biroul, i s-a interzis accesul la documentele instituţiei în care îşi desfăşură activitatea, s-a schimbat ştampila instituţiei, semnăturile în bancă au fost schimbate.
Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă la aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte condiţiile în care angajatorul poate renunţa Ia preaviz, susţinând că renunţarea la preaviz prevăzută de art. 79 alin. (7) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii trebuie să fie marcată, prin act scris, de o dată, de un termen cert, care să fie comunicat şi salariatului, altfel nu i se poate opune acestuia, întrucât salariatul nu are cum să cunoască intenţia angajatorului.
Insă, instanţa de fond nu poate argumenta în niciun fel cele reţinute cu privire la pretinsa renunţare la preaviz de către angajator, pentru că din probele administrate în cauză nu rezultă că M.C.P.N. ar fi emis o asemenea înştiinţare. Dimpotrivă, la dosarul cauzei există adresa nr. 877/16.07.2010 a Secretarului General Adjunct prin care se dispune să se prezinte la locul de muncă după perioada de suspendare a preavizului.
Invocă în cuprinsul aceluiaşi motiv de recurs interpretarea şi aplicarea greşită a efectelor actelor normative ce prevedeau caracterul I.N.P. de instituţie de importanţă naţională, în sensul diminuării drepturilor salariale aferente lunilor iunie şi iulie 2010 prin sistarea sporului de importanţă naţională. în acest sens arată că I.N.P. s-a înfiinţat în baza H.G. nr. 1410/2009, iar procedurile ce urmau a fi realizate pentru absorbţia I.N.M.I. care se desfiinţa nu au permis iniţierea unor modificări legislative corespunzătoare care să aducă o concordanţă neinterpretabilă între recunoaşterea acestei instituţii ca fiind de interes naţional şi celelalte acte normative.
H.G. nr. 281/1993, la care face referire instanţa de fond, prin care se recunoştea altor instituţii din subordinea ministerului sporul de importanţă naţională, a fost abrogată la data de 31.12.2009, însă prin Legea nr. 330/2009 a salarizării unice, s-a preluat în grilele de salarizare sporul de importanţă naţională. De altfel, R.O.F. aprobat de M.C.P.N. preciza faptul că I.N.P. va fi salarizat potrivit instituţiilor de importanţă naţională.
Un alt aspect în care instanţa de fond nu aplică norma legală este acela al modului de emitere a actelor adiţionale la CIM.
Potrivit prevederilor Codului muncii, nu este necesară emiterea actelor adiţionale atunci când drepturile salariale decurg din lege (largo sensu). Prin urmare, instanţa de fond nu a interpretat corect nici sub acest aspect reglementările legale aplicabile, întrucât a motivat că, pentru acordarea sporului de importanţă naţională, nu s-ar fi emis acte adiţionale, deci nu era necesar un act special pentru retragerea sporului.
Simpla încadrare de personal, la o instituţie nou înfiinţată, constituie momentul stabilirii drepturilor salariale pentru angajaţi, astfel încât numai la modificări ulterioare este necesară emiterea unor acte adiţionale.
In ceea ce priveşte motivele de netemeinicie, invocă în primul rând maniera neprincipială de reprezentare în instanţă a intereselor
I.N.P. de către doamna avocat L.C. Susţine că la data la care deţi
nea funcţia de director general al I.N.P., doamna avocat a exprimat, sub semnătura sa, un punct de vedere în ceea ce priveşte efectele suspendării termenului de preaviz ca urmare a incapacităţii sale de muncă, survenită în perioada preavizului. în acelaşi timp, era promotoarea unui punct de vedere care nega dreptul I.N.P. de a beneficia de sporul de importanţă naţională. A încheiat un contract de colaborare cu instituţia, prin persoana lui K.I., care preluase în fapt conducerea, fară să mai aştepte expirarea perioadei de preaviz şi eliminând brutal participarea sa la desfăşurarea activităţii instituţiei în perioada de preaviz.
Mai arată recurentul că în mod netemeinic instanţa de fond a făcut aplicarea prevederilor art. 225 C. proc. civ. reţinând refuzul său de a răspunde la interogatoriu. în fapt, momentul la care a comunicat motivul imposibilităţii de a se prezenta în faţa instanţei, pentru motive medicale, este unul anterior pronunţării soluţiei de către instanţă; prin urmare, înlăturarea cererii sale de a-i permite prezenţa la interogatoriu este o gravă încălcare a dreptului la apărare şi a creat un dezechilibru al modului de apreciere a probelor, care l-a dezavantajat în mod semnificativ.
Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea a reţinut următoarele:
Recurentul a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit cele două ordine contestate în ceea ce priveşte data încetării perioadei de preaviz din funcţia de director, aceasta fiind 31.07.2010, şi nu
07.07.2010. în esenţă, contestatorul a arătat că în perioada preavizului, în care a fost în incapacitate temporară de muncă, a fost înlocuit din funcţia de director interimar cu o altă persoană, el considerând că trebuia să îndeplinească această prerogativă până la expirarea termenului de preaviz, la data de 31.07.2010.
Curtea a apreciat însă că instanţa de fond a interpretat corect actul juridic dedus judecăţii atunci când a constatat că această împrejurare nu poate fi considerată drept cauză de nulitate a ordinelor contestate.
Motivele descrise de contestator, care ar fi stat la baza emiterii acestor ordine, nu prezintă relevanţă în verificarea aspectelor de legalitate, neputând fi cenzurată pe calea prezentului litigiu oportunitatea manifestării de voinţă a angajatorului, câtă vreme a fost făcută cu respectarea dispoziţiilor legale.
Cu privire la legalitatea acestei măsuri, instanţa de fond a apreciat corect că termenul de preaviz în cazul demisiei este stipulat în
favoarea angajatorului astfel că acesta poate renunţa în cazul în care apreciază că activitatea pe care o desfăşura salariatul îi permite o astfel de opţiune.
Complinind motivarea instanţei de fond, Curtea reţine că demisia este un act juridic unilateral, cu caracter irevocabil, ce nu depinde de voinţa angajatorului, ci exclusiv de cea a salariatului. Prin urmare, Ordinul nr. 387/29.06.2010 prin care angajatorul ia act de demisie şi stabileşte data încetării preavizului la 07.07.2010 nu reprezintă un act necesar pentru valabilitatea încetării raportului de muncă prin voinţa unilaterală a salariatului, pentru a fi analizat în raport cu această situaţie, ci este doar o dovadă că angajatorul a luat cunoştinţă de această împrejurare.
Prin Ordinul nr. 388/29.06.2010 angajatorul a luat măsuri de organizare a activităţii, numind un nou director interimar începând cu aceeaşi dată, 07.07.2010. Contestatorul a atacat şi această dispoziţie, ca fiind subsidiară celei în care prin care se ia act de demisia sa, fară a se invoca o cauză de nulitate care să fi existat la momentul emiterii acestui ordin.
Faptul că după emiterea acestor ordine s-a suspendat curgerea termenului de preaviz pe perioada 01. – 25.07.2010 prin suspendarea contractului de muncă al contestatorului pe motiv de incapacitate temporară de muncă nu poate conduce la anularea ordinelor menţionate. Aceasta întrucât, pe de o parte, nu afectează manifestarea de voinţă a salariatului în sensul încetării raportului de muncă, exprimată prin actul de demisie, care aşa cum s-a arătat are un caracter irevocabil, iar pe de altă parte, intervenţia cazului de suspendare reprezintă o situaţie ulterioară emiterii celor două ordine.
Este adevărat că Ordinul nr. 388/2010 a intrat în vigoare la data de 07.07.2010, funcţia de director fiind preluată efectiv de către persoana desemnată în acel ordin, însă, aşa cum rezultă şi din adresa 254/30.07.2010, pentru contestator, termenul de preaviz s-a prelungit până la 31.07.2010, dată la care raportul sau de muncă a încetat.
Prin urmare, în limitele procesuale cu care instanţa de fond a fost învestită şi care au vizat exclusiv valabilitatea ordinelor, Curtea apreciază că nu a existat o cauză care să atragă sancţiunea nulităţii solicitată de contestator şi că situaţia ulterioară, din perioada 26.07.
– 31.07.2010, în care a fost epuizat termenul de preaviz, nu reprezintă, aşa cum s-a menţionat anterior, o cauză de anulare a celor două ordine.
In ceea ce priveşte diminuarea drepturilor salariale ale contestatorului, Curtea reţine că aceasta s-a produs prin înlăturarea sporului pentru importanţă naţională în cuantum de 25% din salariu, considerat a fi fost acordat cu nerespectarea dispoziţiilor legale.
Recurentul a susţinut că sporul era reglementat în anexa Legii nr. 330/2009, însă, din menţiunile prevăzute în anexa II/4.1, rezultă că acesta este acordat numai unităţilor de cultură naţionale sau de importanţă naţională, stabilite potrivit legii, de care au beneficiat
anterior în baza unui temei legal. întrucât dispoziţiile art. 8 lit. g) din H.G. nr. 281/1993 nominalizează expres beneficiarii acestui spor, iar intimata nu este menţionată între acestea şi nici nu a fost recunoscută drept instituţie de importanţă naţională, salariaţii nu au o bază legală pentru încasarea sporului.
înlăturarea sporului s-a făcut prin decizie administrativă, la fel cum a fost acordat, cu respectarea principiului simetriei actelor juridice, nefiind vorba de o modificare a CIM, în sensul art. 41 C. muncii, care să impună încheierea unui act adiţional.
In ceea ce priveşte celelalte împrejurări dezvoltate de recurent ca motive de netemeinicie, acestea nu sunt de natură a afecta legalitatea actului contestat sau a sentinţei instanţei de fond.
Astfel, activitatea avocatului ales al angajatorului, sub aspectele descrise în cererea de recurs, excede cadrului procesual în litigiul dedus prezentei judecăţi.
In ceea ce priveşte imposibilitatea contestatorului de a se prezenta la proba cu interogatoriu încuviinţată de instanţă, ceea ce ar fi impus amânarea judecăţii, nu poate fi reţinută culpa judecătorului fondului în condiţiile în care cererea de amânare a ajuns la dosarul cauzei după pronunţarea sentinţei.
Verificând interesul procesual al recurentului care a invocat acest aspect ca o încălcare a dreptului său la apărare, Curtea constată că, deşi în practicaua sentinţei se face referire la dispoziţiile art. 225 C. proc. civ., nu rezultă că instanţa de fond ar fi făcut, în soluţionarea acţiunii pendinte, aplicarea tezelor reglementate de textul de lege menţionat pentru a aprecia lipsa acestuia ca o even-
tuală recunoaştere a pretenţiilor celorlalte părţi. In plus, proba a fost solicitată de către angajator, iar contestatorul nu a învederat instanţei în ce constă vătămarea procesuală adusă şi încălcarea dreptului său la apărare prin faptul că nu a administrat o probă solicitată de partea adversă.
Prin urmare, Curtea apreciază că nici sub acest aspect nu s-a probat nelegalitatea sentinţei recurate.
Faţă de aceste considerente, constatând că instanţa de fond a interpretat corect dispoziţiile legale aplicabile, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a respins recursul ca nefondat.
