în mod greşit s-a reţinut că se impune anularea deciziei, deoarece în conţinutul acesteia nu s-a prevăzut concret criteriul avut în vedere în ceea ce îl priveşte pe salariat. O astfel de analiză formală, cu consecinţa anulării deciziei, fără a analiza dacă în fond s-a făcut aplicarea criteriilor de prioritate, nu poate fi acceptată, deoarece elementul respectiv, prevăzut sub aspectul nulităţii, trebuie analizat prin prisma scopului prevăzut de legiuitor, respectiv protejarea drepturilor salariatului în cadrul unei concedieri colective şi vătămarea pe care aceste drepturi au suferit-o în concret. Nu se poate reţine că nedetalierea concretă a criteriului de prioritate aplicat salariatului ar duce direct
la anularea deciziei, instantei revenindu-i sarcina de a analiza în concret dacă au fost aplicate respectivele criterii. In speţă, salariatul concediat se afla în prima ordine de prioritate prevăzută de dispoziţiile aplicate, deoarece cumula pensia cu salariul.
Analiza aplicării criteriilor de prioritate se face doar în privinţa posturilor identice cu cel ocupat de salariatul concediat. Cum acesta era singurul profesor care ocupa postul de la catedra de Teoria Generală a Dreptului şi nu exista un post similar, nu se poate vorbi de încălcarea unor criterii de prioritate.
C.A. Bucureşti, s. a VII-a civ., confl. mun. şi asig. soc.,
dec. nr. 925/R/03.02.2012
Prin sentinţa civilă nr. 5835/02.06.2011 pronunţată în dosarul nr. 759/3/2011, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a Conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis contestaţia formulată de contestatorul V.O. în contradictoriu cu intimata A.P. din cadrul M.A.I.; a dispus anularea dispoziţiei de concediere nr. 321/07.12.2010 emisă de intimat; a obligat intimata să reintegreze contestatorul pe postul deţinut anterior concedierii; a obligat intimata la plata către contestator a unei despăgubiri egale cu salariile indexate majorate, reactualizate, precum şi cu celelalte drepturi ce i s-ar fi cuvenit contestatorului începând cu data concedierii până la reintegrare.
In considerente a reţinut că reclamantul V.O. a fost angajatul pârâtei A.P. în baza CIM nr. 65/29.02.2008 începând cu 01.03.2008.
Reclamantul a ocupat funcţia de profesor universitar al facultăţii, Catedra de Drept Public, disciplina Teoria Generală a Dreptului.
Prin dispoziţia nr. 321/07.12.2010, emisă de intimată, s-a dispus încetarea raporturilor de muncă cu reclamantul în cadrul conducerii colective.
Analizând decizia de concediere colectivă contestată prin prisma menţiunilor obligatorii pe care trebuie să le cuprindă sub sancţiunea nulităţii absolute, Tribunalul a apreciat că dispoziţia contestată a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 74 lit. a), c), d) şi a art. 62 alin. (2) C. muncii.
Potrivit art. 74 lit. a), decizia de concediere trebuie să conţină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea.
Dispoziţiile art. 74 se coroborează cu dispoziţiile art. 62 alin. (2), ce prevăd că decizia de concediere trebuie motivată în fapt şi în drept.
In preambulul dispoziţiei de concediere se arată la modul generic că reclamantului îi încetează CIM pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, motivele de fapt fiind reorganizarea activităţii instituţiei prin desfiinţarea unor posturi, fapt ce nu echivalează în opinia instanţei cu motivarea în fapt a raţiunilor concrete ce au determinat desfiinţarea postului reclamantului.
Desfiinţarea postului nu constituie cauza concedierii, ci doar efectul suprimării postului din schema organizatorică a unui angajator, or, în cauză, angajatorul a omis să arate în mod concret care au fost cauzele care au generat necesitatea desfiinţării postului ocupat de reclamant.
împrejurarea că noua schemă organizatorică a fost hotărâtă la nivelul superior de către M.A.I. nu o exonerează pe intimată de obligaţia de a cuprinde în dispoziţia contestată motivul desfiinţării postului ocupat de reclamant.
O altă menţiune omisă de angajator din cuprinsul deciziei este aceea privind criteriile de stabilire a ordinii de prioritate conform art. 74 lit. c) C. muncii.
Decizia de concediere fiind un act individual şi nu colectiv, trebuie să indice în concret criteriul avut în vedere în ceea ce-1 priveşte pe salariat şi care a dus la concedierea colectivă.
Dispoziţiile art. 74 lit. c) trebuie interpretate în sensul că decizia trebuie să precizeze de ce acel salariat a fost inclus pe lista de concediere şi nu a putut fi menţinut în fiinţă contractul său de muncă.
Criteriile general obligatorii privind stabilirea ordinii de prioritate în cazul concedierii colective erau prevăzute în CCM la nivel naţional pe anul 2007-2011.
Dispoziţiile art. 74 lit. c) trebuie interpretate în sensul că decizia trebuie să nominalizeze concret criteriile ce au stat la baza stabilirii ordinii de concediere colective avute în vedere de angajator în cazul salariatului faţă de care îşi produce efecte decizia de concediere, şi nu trebuie interpretate în sensul că în decizie trebuie să se reproducă textual dispoziţiile din CCM referitoare la ordinea concedierii.
O altă menţiune omisă de angajator a fost cea cu referire la indicarea listei tuturor locurilor disponibile în unitate în termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 74 lit. d) C. muncii.
In decizia contestată s-a menţionat că în unitate nu există locuri de muncă disponibile care să poată fi ocupate de salariat, conform pregătirii şi atestării didactice pentru care poate opta.
Reclamantul, căruia i s-a conferit titlul de profesor universitar şi la disciplina Combaterea criminalităţii economico-financiare (investigarea fraudelor), a făcut dovada că pârâta avea la dispoziţie un post vacant – de profesor universitar Ia disciplina Investigarea fraudelor – şi nu i s-a oferit spre ocupare acest post.
Astfel, reclamantul a depus la dosar copie de pe M. Of. nr. 379/2010, din care rezultă mai multe posturi, printre care şi cel de profesor universitar la disciplina Investigarea Fraudelor.
Din decizie lipseşte, de asemenea, menţionarea instanţei judecătoreşti la care se constată dispoziţia de concediere cu încălcarea dispoziţiilor art. 62 alin. (1) C. muncii, ce prevăd că decizia se emite în scris şi sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie să fie motivată în fapt şi în drept şi trebuie să cuprindă precizări cu privire la termenul în care poate fi contestată şi instanţa judecătorească la care se contestă.
In speţă, angajatorul s-a rezumat să menţioneze că dispoziţia se poate contesta în termen de 30 de zile la instanţa judecătorească competentă, fapt ce atrage nulitatea absolută a deciziei de concediere.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta A.P.
în susţinerea recursului a arătat că în anul 2010 intimata A.P. a suferit o reorganizare instituţională, în urma căreia statul de funcţii al A.P. a fost diminuat cu un număr de indicatori corespunzător unor structuri diverse (Serviciul logistică, Facultatea de Poliţie, Facultatea de Pompieri etc.). Având în vedere prevederile legale, instituţia a procedat la o concediere colectivă a personalului ale cărui locuri de muncă au fost desfiinţate ca urmare a reorganizării; în această situaţie s-a aflat şi reclamantul.
Referitor la procedura de concediere care l-a afectat şi pe reclamant, solicită să se constate că A.P., ca de altfel întreg M.A.I., a fost afectată de scăderea economică a României, fapt reflectat în bugetul disponibil al instituţiei sale asigurat de la bugetul de stat. în aceste condiţii, numărul de indicatori în plată alocaţi instituţiei a scăzut cu 114.
Ţinându-se cont de diminuarea bugetului aprobat acestei instituţii la cheltuieli de personal, reorganizarea s-a făcut cu consultarea membrilor Biroului Senatului şi ai birourilor consiliilor facultăţilor, respectându-se toate principiile în materie, în aşa fel încât A.P., în ansamblul ei, să îşi poată desfăşură activitatea în condiţii optime, în urma acestui proces, pe parcursul căruia între factorii de decizie şi cei cu responsabilităţi în domeniu a existat o comunicare permanentă, a rezultat statutul de organizare pus în aplicare prin Ordinul M.A.I. nr. 1/0561/24.09.2010.
Prin urmare, s-a procedat la desfiinţarea anumitor posturi în mod corespunzător pentru menţinerea capacităţii A.P. de a-şi înde
plini în continuare misiunea formativă atribuită prin lege conform noului statut de organizare al A.P., aprobat prin Ordinul M.A.I. nr. 1/0561/2010.
Din cele 114 posturi care au fost desfiinţate, 41 de posturi erau ocupate de personal contractual la serviciul logistică, 3 posturi erau ocupate de personal contractual pensionari cumularzi care optaseră pentru suspendarea plăţii pensiei (unul dintre aceştia fiind reclamantul V.O.) şi un post de secretar 1. Diferenţa până la 114 posturi desfiinţate au vizat atât posturi didactice neocupate din catedrele Facultăţii de Poliţie, cât şi posturi ocupate de funcţionari publici cu statut special din cadrul compartimentelor suport, cum ar fi pază şi apărare, logistică şi secretariat.
Desfiinţarea posturilor libere în catedre s-a realizat astfel încât fiecare catedră să rămână cu cel puţin 15 posturi didactice, astfel încât să nu fie desfiinţată structura ca atare, având în vedere dispoziţiile legale în materia învăţământului universitar.
în ce priveşte desfiinţarea locurilor de muncă (printre care şi al reclamantului) care a impus desfăşurarea procedurii de concediere colectivă la nivelul instituţiei, arată că aceasta a fost impusă de necesitatea imperativă de reorganizare şi eficientizare structurală a întregului M.A.I., nu numai a A.P.
în contextul măsurilor dispuse de conducerea M.A.I., A.P. a procedat la efectuarea eficientizării instituţionale cu consultarea membrilor consiliilor facultăţilor, Biroului Senatului şi Senatului, cu respectarea tuturor principiilor în materie, în aşa fel încât instituţia în ansamblul ei să îşi poată desfăşură activitatea în condiţii optime. In urma acestui proces, pe parcursul căruia între factorii de decizie şi cei cu responsabilităţi în domeniu a existat o comunicare permanentă, M.A.I. a aprobat prin Ordinul nr. 1/0561/24.09.2010 statutul de organizare al A.P.
In plus, întrucât A.P. este o instituţie de învăţământ superior, ea se bucură de autonomie universitară în conformitate cu prevederile comune aplicabile învăţământului superior şi în condiţiile Cartei universitare aprobate de Senatul A.P. Referitor la autonomia A.P., Carta dispune la art. 12 că autonomia A.P. este de natură organizatorică, funcţională, didactică, ştiinţifică, financiar-administrativă şi jurisdicţională şi se manifestă pe plan organizaţional prin dreptul de a propune, stabili şi modifica propriile structuri, cu aprobarea conducerii M.A.I.
In cuprinsul dispoziţiei sus-menţionate sunt evidenţiate clar şi concis motivele de fapt care au determinat concedierea reclamantului. Astfel, la art. 2 se arată clar că motivele de fapt ale concedierii colective sunt reorganizarea activităţii instituţiei prin desfiinţarea unor posturi din catedră şi punerea în aplicare a noului statut de organizare al A.P. Mai mult, motivarea din cuprinsul dispoziţiei de concediere se coroborează cu cele din cuprinsul preavizului nr. 3864/04.11.2011.
Instanţa de fond reţine în mod eronat că nu au fost evidenţiate criteriile general obligatorii privitoare la stabilirea ordinii de prioritate conform art. 74 lit. c).
Din contră, în cuprinsul dispoziţiei de concediere a reclamantului, la art. 2 alin. (3) au fost indicate concret criteriile care au stat la baza stabilirii ordinii de concediere, criterii cuprinse în CCM unic la nivel naţional.
Oricum, având în vedere specificul instituţiei, nu se mai impunea neapărat o indicare a acestor criterii, contrar opiniei instanţei de fond, întrucât ordinea de prioritate nu poate fi analizată decât în raport cu personalul contractual încadrat în cadrul A.P., nu în raport cu personalul militar sau funcţionarii instituţiei.
Faţă de aspectul că reclamantul este pensionar M.A.I., recurenta arată că V.O. a fost în perioada 2008-2009 pensionar cumulard, cumulând pensia de serviciu cu salariul primit ca urmare a prestării de activităţi didactice ca profesor universitar.
In 04.12.2009 reclamantul a solicitat, în baza art. 18 din Legea nr. 329/2009, „suspendarea plăţii pensiei”, întrucât a optat pentru continuarea activităţii în cadrul instituţiei noastre. Această informaţie pe care reclamantul nu o aduce la cunoştinţa instanţei capătă o greutate foarte mare raportat la concedierea colectivă la care a fost supus şi reclamantul, în special cu privire la criteriile avute în vedere la stabilirea priorităţii ordinii de concediere.
In plus, recurenta învederează şi dispoziţiile art. 56 lit. d) C. muncii, care prevăd: „contractul individual de muncă existent încetează de drept: (…) la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă
standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare”. In acest sens arată că situaţia reclamantului se încadra întocmai în ipoteza textului de lege sus-menţionat.
Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate, cât şi a dispoziţiilor art. 304′ C. proc. civ., Curtea a
apreciat că recursul este fondat, considerentele avute în vedere fiind următoarele:
Instanţa de fond a anulat decizia contestată pe baza unor nere-gularităţi de formă ale acesteia, fară a analiza temeinicia concedierii dispuse. Din analiza deciziei contestate raportat la întreg materialul probator administrat în cauză, Curtea constată că Tribunalul a făcut o analiză excesiv de formală a concedierii, în cauză fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, Curtea a reţinut că dispoziţia nr. 321/07.12.2010 emisă de recurentă, concretizând o măsură de desfacere a CIM luată de angajator pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, trebuie să fie deopotrivă legală şi temeinică, iar analizarea cerinţelor de legalitate prevalează asupra celor referitoare la temeinicia deciziei.
în acest context, sub aspectul cerinţelor de formă, art. 74 C. muncii, în varianta în vigoare anterior republicării, prevede că decizia de concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului se comunică acestuia în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea, durata preavizului, criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierilor colective, lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziţie pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64 C. muncii.
Din conţinutul deciziei contestate şi din actele care au stat la baza acesteia, Curtea a constatat că respectiva concediere a fost motivată de faptul desfiinţării postului ocupat de salariat, în baza art. 65 alin. (1) C. muncii, actul decizional ce a stat la baza desfiinţării locului de fiind Ordinul M.A.I. nr. 1/0561/24.09.2010 privind aprobarea statului de organizare al recurentei A.P. şi Ordinul M.A.I. nr. 1/0570/21.10.2010 privind data intrării în vigoare a statului.
Mai mult, tot în cuprinsul deciziei contestate, angajatorul face
o expunere a situaţiei premisă care a stat la baza desfiinţării postului, arătând că motivele de fapt ale concedierii colective au fost reorganizarea activităţii instituţiei prin desfiinţarea unor posturi din catedră şi punerea în aplicare a noului statut de organizare a A.P.
Curtea a constatat că aprecierile primei instanţe sub acest aspect şi susţinerile intimatului-contestator nu sunt întemeiate, deoarece decizia conţine elementul prevăzut de art. 74 lit. a) C. muncii, în sensul că încetarea CIM este motivată de faptul desfiinţării locului
de muncă ocupat de salariat ca urmare a concedierii colective, în urma reorganizării activităţii instituţiei.
Tocmai acesta este motivul concedierii reglementate de art. 65 alin. (1) C. muncii, respectiv încetarea CIM determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fară legătură cu persoana acestuia.
Legea nu prevede obligaţia angajatorului de a detalia în ce constă reorganizarea, care au fost motivele concrete ce au stat la
baza acesteia şi care ar fi urmările reorganizării. In cadrul controlului legalităţii deciziei, instanţa este chemată să verifice doar dacă angajatorul a inserat motivul concedierii şi acesta este desfiinţarea postului ca urmare a reorganizării activităţii instituţiei. Existenţa în concret a cauzelor respective este analizată în cadrul temeiniciei deciziei, iar efectele reorganizării asupra activităţii angajatorului nu sunt supuse controlului judecătoresc, fiind aspecte ce ţin de prerogativele acestuia sub aspectul organizării activităţii.
Curtea a constatat că nu sunt întemeiate nici considerentele referitoare la lipsa condiţiei prevăzute de art. 74 lit. c) C. muncii, respectiv a criteriilor de stabilire a ordinii de priorităţi. Menţionarea criteriilor respective, potrivit textului de lege invocat, este obligatorie doar în cazul concedierilor colective. în speţă este vorba de o concediere colectivă şi decizia cuprinde la art. 2 alin. (3) menţiunea respectivă: „criteriile avute în vedere pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere au fost cele prevăzute de art. 81 din CCM la nivel naţional pe anii 2007-2010; art. 6 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 329/2009; art. 100 din Legea nr. 188/1999”.
Tribunalul a reţinut că se impune anularea deciziei, deoarece în conţinutul acesteia nu a fost prevăzut în concret criteriul avut în vedere în ceea ce îl priveşte pe salariat. O astfel de analiză formală, cu consecinţa anulării deciziei, fară a analiza dacă în fond a fost făcută aplicarea criteriilor de prioritate, nu poate fi acceptată de Curte, deoarece elementul respectiv, prevăzut sub aspectul nulităţii, trebuie analizat prin prisma scopului prevăzut de legiuitor, respectiv protejarea drepturilor salariatului în cadrul unei concedieri colective şi vătămarea pe care aceste drepturi au suferit-o în concret.
Deci, nu se poate reţine că nedetalierea concretă a criteriului de prioritate aplicat salariatului ar duce direct la anularea deciziei, instanţei revenindu-i sarcina de a analiza în concret dacă au fost aplicate respectivele criterii.
Având în vedere trimiterile pe care art. 2 alin. (3) din decizie le face la art. 81 din CCM la nivel naţional pe anii 2007-2010 şi art. 6 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 329/2009, Curtea a constatat că în ceea ce-1 priveşte personal pe intimatul-reclamant, acestea au fost respectate. Astfel, salariatul îndeplinise condiţiile pentru a beneficia de pensia pentru limită de vârstă şi avea în concret emisă o decizie de pensionare, drepturile de fiind suspendate ca urmare a imposibilităţii cumulului cu salariul de care acesta beneficia.
Or, art. 81 din CCM, invocat în decizie, prevede că la aplicarea efectivă a reducerii de personal, după reducerea posturilor vacante de natura celor desfiinţate, măsurile vor afecta în ordine: a) CIM ale salariaţilor care cumulează două sau mai multe funcţii, precum şi ale celor care cumulează pensia cu salariul; b) CIM ale persoanelor care îndeplinesc condiţiile de vârstă standard şi stagiu de cotizare şi nu au cerut pensionarea în condiţiile legii; c) CIM ale persoanelor care îndeplinesc condiţiile de pensionare la cererea lor.
Intimatul-reclamant se afla în prima ordine de prioritate prevăzută de dispoziţiile aplicate, deoarece cumula pensia cu salariul, fiind deci protejat ca beneficiar al drepturilor de de efectele defavorabile ale concedierii colective şi tocmai acesta a fost scopul prevăzut de lege.
Mai mult, în cazul unei concedieri pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, dacă se intenţionează desfiinţarea unui număr mai mic de posturi decât cele similare existente, angajatorul are posibilitatea de a aprecia în concret asupra oportunităţii şi necesităţii desfiinţării unui post sau a altuia. Nu este însă cazul în speţă, deoarece analiza aplicării criteriilor de prioritate se face doar în privinţa posturilor identice cu cel ocupat de salariatul concediat. Cum acesta era singurul profesor care ocupa postul de la catedra de Teoria Generală a Dreptului şi nu exista un post similar, nu se poate vorbi de încălcarea unor criterii de prioritate.
Un alt aspect de nelegalitate reţinut de prima instanţă se referă la neindicarea listei posturilor de muncă vacante şi a termenului în care salariatul trebuia să opteze pentru unul dintre acestea.
Sub acest aspect, Curtea reţine că această chestiune controversată
în jurisprudenţa şi doctrina de specialitate a fost tranşată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, prin Decizia nr. 6/09.05.2011, a admis recursul în interesul legii şi a stabilit ca dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) C. muncii nu se aplică în situaţia în care concedierea
s-a dispus pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, în temeiul art. 65 C. muncii.
Această decizie este obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
In concluzie, angajatorul nu avea obligaţia de a oferi salariatului concediat în temeiul art. 65 C. muncii alte posturi vacante, iar faţă de lipsa oricăror alte vicii de formă, Curtea constată că decizia de concediere îndeplineşte toate condiţiile de legalitate impuse de lege.
Curtea a înlăturat considerentele primei instanţe sub aspectul nelegalităţii deciziei pentru neindicarea termenului şi a instanţei judecătoreşti la care se contestă.
In acest sens, Curtea a constatat că prima instanţă a făcut o aplicare greşită a legii, deoarece art. 62 C. muncii invocat în motivarea acestui aspect este aplicabil doar concedierilor pentru motive care ţin de persoana salariatului, în cauză fiind vorba de încetarea CIM în temeiul art. 65 C. muncii, forma deciziei fiind prevăzută sub sancţiunea nulităţii de art. 74 C. muncii, care nu prevede elementul invocat de prima instanţă.
Oricum, nu se poate reţine existenţa unei vătămări pentru salariat sub aspectul accesului liber la instanţă, deoarece decizia a fost contestată în termen, la instanţa competentă, intimatul-reclamant exercitându-şi în concret acest drept.
Reţinând legalitatea deciziei contestate, Curtea este chemată să analizeze temeinicia concedierii dispuse prin aceasta, urmând a analiza criticile reclamantului sub acest aspect.
Acesta a invocat faptul că desfiinţarea locului de muncă nu a fost efectivă şi nu a avut o cauză reală şi serioasă.
In conformitate cu prevederile art. 65 alin. (1) C. muncii, cauza concedierii salariatului trebuie să o constituie desfiinţarea locului de muncă determinată de dificultăţile economice prin care trece angajatorul, de transformările tehnologice sau de reorganizarea activităţii acestuia, desfiinţare ce trebuie să fie efectivă, reală şi serioasă [art. 65 alin. (2) C. muncii].
Desfiinţarea locului de muncă este efectivă atunci când acesta este suprimat din structura funcţional-organizatorică a angajatorului, evidenţiată în statul de funcţii şi organigramă şi implică cu necesitate caracterul definitiv al suprimării, are o cauză reală când prezintă un caracter obiectiv şi este serioasă când are Ia bază studii temeinice vizând îmbunătăţirea activităţii şi nu disimulează realitatea.
Sub acest aspect s-a remarcat că, din decizia contestată, cât şi din celelalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei, reiese caracterul efectiv al desfiinţării locului de muncă, în realitate având loc o suprimare efectivă şi definitivă a acestuia din structura funcţional-organizatorică a angajatorului.
Sub acest aspect, trebuie avute în vedere statele de funcţii depuse de recurentă, din care rezultă desfiinţarea efectivă şi definitivă a postului de profesor la disciplina Teoria generală a dreptului.
Nu se poate reţine apărarea formulată de intimat în sensul că recurenta nu ar fi depus organigrama şi statele de funcţii, deoarece, la dispoziţia primei instanţe, recurenta-pârâtă a depus la dosarul de fond statul de funcţii didactice al Catedrei de Drept Public, catedră unde a fost încadrat intimatul. Acest stat de funcţii a fost aprobat prin Ordinul nr. 11/0561/24.09.2010, rezultând suprimarea postului de profesor de la disciplina Teoria generală a dreptului.
Referitor la faptul că postul a fost desfiinţat anterior procedurilor specifice concedierii colective, nici aceste apărări nu pot fi reţinute, deoarece cauza demarării acestor proceduri este tocmai reorganizarea activităţii şi, în condiţiile în care aceasta nu era efectuată şi nu se desfiinţa postul, nu se punea problema unei concedieri colective şi nici a informărilor prevăzute de lege.
Faptul că disciplina la care a fost profesor intimatul nu a fost desfiinţată nu afectează caracterul serios şi real al cauzei care a stat la baza desfiinţării postului, deoarece în schema organizatorică atât anterior reorganizării, cât şi ulterior apare un post de lector la această materie, lector care şi anterior concedierii intimatului avea un număr mai mare de ore decât intimatul, activităţile didactice desfăşurate de acesta constând atât în cursuri, cât şi în aplicaţii (semi-narii, lucrări practice, proiecte). Deci, aşa cum rezultă din analiza comparativă a statelor de funcţii depuse de chiar intimatul-contes-tator, existenţa în continuare a disciplinei respective nu afectează caracterul real şi serios al cauzei desfiinţării postului său. Trebuie subliniat că postul desfiinţat a fost cel de profesor la disciplina Teoria generală a dreptului, iar din probele administrate în cauză nu rezultă ca ulterior concedierii să se fi reînfiinţat acest post sau să se fi angajat o altă persoană pe acest post.
In aceste condiţii, nici faptul că exista un post vacant de profesor la disciplina Investigarea fraudelor, post pentru care s-au făcut iniţial şi demersuri pentru scoaterea la concurs, nu afectează caracterul real şi serios al concedierii, deoarece respectivul post nu era identic
sau similar cu cel ce a făcut obiectul desfiinţării prin reorganizare, iar postul de profesor la disciplina Teoria generală a dreptului nu a fost reînfiinţat ulterior.
Mai mult, având în vedere faptul că este vorba de un post în cadrul unei instituţii bugetare, postul de profesor la disciplina Investigarea fraudelor nu putea fi ocupat decât prin concurs, fară ca angajatorul să aibă posibilitatea de a-1 oferi direct unui alt salari-
at, indiferent de calificările şi competenţele acestuia în materie. In acest sens, se au în vedere dispoziţiile art. 30 C. muncii.
Recurenta a respectat dispoziţiile legale menţionate şi a demarat procedurile pentru scoaterea la concurs a acestui post, concurs la care ulterior s-a renunţat, deoarece nu s-a obţinut finanţarea potrivit legii.
Mai mult, cauza reală şi serioasă a desfiinţării postului rezultă şi din incidenţa Legii nr. 329/2009 asupra activităţii M.I. şi a A.R aflate în subordine, instituţii care fac parte din cele avute în vedere de actul normativ respectiv. în acest sens, angajatorul a fost afectat de măsurile de reorganizare prevăzute lege şi potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 329/2009, una din modalităţile prin care se realizează reorganizarea este reducerea de posturi din cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice.
Având în vedere dispoziţiile Codului muncii, instanţa poate verifica legalitatea şi temeinicia concedierii prin prisma cerinţelor prevăzute de lege, fară a putea aprecia asupra aspectelor de oportunitate, care rămân la latitudinea angajatorului. în aceste condiţii, instanţa nu poate cenzura hotărârea de eficientizare a activităţii, sub aspectul utilităţii acesteia la nivel organizatoric, deoarece nu există indiciile unui abuz şi nu poate reţine susţinerile intimatului că angajatorul nu a întocmit un raport de fundamentare în sensul că încetarea raporturilor de muncă ale acestuia au ajutat la redresarea economică a instituţiei. Mai mult, în baza legii, reorganizarea activităţii se facea şi prin reducerea de posturi.
Nu se vor avea în vedere susţinerile intimatului în sensul că procedura prealabilă concedierii colective nu l-a vizat, deoarece aspectul contrar rezultă din înscrisurile existente la dosarul de fond. Intimatul a fost convocat pentru efectuarea consultărilor şi informărilor prevăzute de lege, i s-a comunicat preavizul, a fost convocat pentru efectuarea concilierii, iar notificările efectuate către A.M.O.F.M. şi către Inspecţia Muncii au fost făcute şi pentru intimat.
Notificarea către A.M.O.F.M. cuprinde, potrivit art. 71 C. muncii, informaţiile relevante cu privire la intenţia de concediere colectivă, motiv pentru care nu pot fi reţinute apărările intimatului, fiind prevăzute motivele care au determinat concedierea (reorganizarea din raţiuni financiare, reducerea cheltuielilor de personal), numărul şi categoriile de salariaţi. Neindicarea criteriilor în această adresă nu afectează legalitatea întregii proceduri de concediere, cu atât mai mult cu cât, în privinţa intimatului, acestea au fost respectate.
Faţă de toate aceste considerente de fapt şi de drept, văzând şi dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., Curtea a admis recursul formulat şi a modificat sentinţa recurată, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
