La data de la care au încetat raporturile de serviciu dintre reclamant şi unitatea militară, compensarea cu timp liber corespunzător nu mai era posibilă, întrucât raporturile de serviciu dintre reclamant şi această unitate încetaseră. Nici împrejurarea că recurentul-reclamant este în prezent angajatul unei alte unităţi militare nu justifică o altă soluţie, întrucât raporturile de serviciu se stabilesc cu unitatea militară respectivă, care are personalitate juridică proprie, fiind titulară de drepturi şi obligaţii.
Indemnizaţia de dispozitiv constituie un element de salarizare specific, care se regăseşte exclusiv în actele normative de salarizare aplicabile personalului din structurile cu caracter militar. Cuantumul semnificativ al acestui spor salarial şi plata constantă a acestuia, lună de lună, indiferent de existenţa sau inexistenţa în luna respectivă a unei convocări în afara programului de lucru, are menirea de a compensa neajunsurile derivate din convocările ocazionale pentru prestarea de activitate peste durata normală a timpului de lucru.
C.A. Bucureşti, s. a VII-a civ., confl. mun. şi asig. soc.,
dec. nr. 3224/R/03.05.2012
Prin cererca înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VlII-a, administrativ şi fiscal, sub nr. 11999/2/2009, reclamantul G.F. a chemat în judecată pe pârâţii I.G.J.R. şi U.M. 0259 Bucureşti, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei U.M. 0259 la compensarea cu zile libere a orelor suplimentare efectuate în perioada 01.06.2008 – 30.10.2009, iar în subsidiar acordarea de compensaţii băneşti.
Prin sentinţa civilă nr. 3895/19.04.2011, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a, Conflicte de muncă şi asigurări sociale şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, a respins acţiunea formulată de reclamant ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:
In ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul I.G.J.R., Tribunalul a considerat că nu este întemeiată.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 550/2004, Inspectoratul general este unitatea centrală a Jandarmeriei Române, cu personalitate juridică şi competenţă teritorială generală, care planifică, organizează, conduce, coordonează şi controlează activitatea structurilor din subordine, asigură cooperarea şi colaborarea cu celelalte instituţii ale statului, organisme şi organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale din ţară şi din străinătate şi execută orice alte atribuţii date în competenţă prin lege.
Conform dispoziţiilor art. 6 alin. (4) din acelaşi act normativ,
I.G.J.R. este ordonator secundar de credite. Unităţile din subordinea Inspectoratului general, ai căror comandanţi au calitatea de ordonator terţiar de credite, sunt stabilite prin ordin al Ministrului Administraţiei şi Internelor, au personalitate juridică şi utilizează creditele bugetare care le-au fost repartizate.
în speţă, pârâtul nu a făcut dovada faptului că pârâta U.M. 0259 Bucureşti se află în ipoteza vizată de dispoziţiile art. 6 alin. (4) teza finală din Legea nr. 550/2004.
Pentru toate aceste motive şi având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, s-a dispus respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în privinţa fondului cererii, Tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamantul a fost încadrat la U.M. 0259 Bucureşti, în funcţia de subofiţer operativ principal, cu gradul militar de plutonier major.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat compensarea cu zile libere a orelor suplimentare efectuate în perioada 01.06.2008 – 30.10.2009, iar în subsidiar, acordarea de compensaţii băneşti.
In ceea ce priveşte cererea privind compensarea cu zile libere a orelor suplimentare efectuate în perioada 01.06.2008 – 30.10.2009, Tribunalul a reţinut că nu poate fi admisă, deşi la dosar au fost depuse în copie tabele din care rezultă că reclamantul a executat forţări, în considerarea faptului că părţile nu au făcut dovada faptului că s-ar afla şi în prezent în continuarea raporturilor de serviciu (pârâta precizând prin întâmpinarea depusă la dosar că perioada în care reclamantul a fost încadrat în unitate este 01.06.2008 – 15.06.2010), ca să fie posibilă dispunerea unei măsuri de acest fel şi care să poate fi dusă la îndeplinire, în condiţiile în care executarea nu ar fi putut fi posibilă decât pentru viitor.
în consecinţă, cererea de compensare cu timp liber a fost respinsă ca neîntemeiată.
In ceea ce priveşte cererea formulată în subsidiar, referitoare la acordarea unei compensaţii băneşti, întemeiată pe dispoziţiile C. muncii, Tribunalul a menţionat că soluţionarea acesteia depinde de cadrul legal referitor la salarizare în vigoare în perioada pentru care se solicită acordarea compensaţiei.
Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 550/2004, personalul Jandarmeriei Române se compune din personal militar şi personal contractual.
Conform alin. (2), personalul militar al J.R. este format din: cadre militare, elevi ai instituţiilor militare de învăţământ, soldaţi şi gradaţi profesionişti, militari în termen şi militari cu termen redus, iar potrivit alin. (3), cadrelor militare din Jandarmeria Română li se aplică dispoziţiile Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare.
Dispoziţiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 550/2004 prevăd că soldele, salariile şi celelalte drepturi băneşti care se cuvin personalului J.R. sunt stabilite conform legii.
In speţă, reclamantul a avut calitatea de cadru militar, după cum rezultă din cererea de chemare în judecată şi din întâmpinările depuse la dosar.
Potrivit art. 9 din Legea nr. 80/1995, cadrele militare în activitate au dreptul la: a) soldă lunară, compusă din solda de grad, solda de funcţie, gradaţii şi indemnizaţii, precum şi la prime, premii, sporuri şi alte drepturi băneşti, ale căror cuantumuri se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
Conform art. 1 din Legea nr. 138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, precum şi acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii, dispoziţiile prezentei legi se aplică personalului militar şi civil din cadrul M.A.N., M.I., S.R.I., S.I.E., S.P.P., S.T.S. şi M.J.
Conform dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 550/2004, J.R. este instituţia specializată a statului, cu statut militar, componentă a M.A.I., care exercită, în condiţiile legii, atribuţiile ce îi revin cu privire la apărarea ordinii şi liniştii publice, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a proprietăţii publice şi private, la prevenirea şi descoperirea infracţiunilor şi a altor încălcări ale legilor în vigoare, precum şi la protecţia instituţiilor fundamentale ale statului şi combaterea actelor de terorism.
Din coroborarea acestor dispoziţii legale rezultă că salarizarea cadrelor militare din J.R. se efectua, în perioada indicată în cererea de chemare în judecată, în baza dispoziţiilor Legii nr. 138/1999, act normativ cu caracter special faţă de dispoziţiile Codului muncii.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 138/1999, cadrele militare în activitate şi militarii angajaţi pe bază de contract au dreptul la o soldă lunară, compusă din: solda de funcţie, solda de grad, solda de merit, indemnizaţia de comandă, gradaţii şi indemnizaţia de dispozitiv.
Potrivit art. 13 din Legea nr. 138/1999, cadrele militare în activitate, militarii angajaţi pe bază de contract şi salariaţii civili beneficiază de o indemnizaţie de dispozitiv lunară de 25% din solda de funcţie, solda de grad, solda de merit, indemnizaţia de comandă şi gradaţii, respectiv din salariul de bază.
In opinia Tribunalului, plata indemnizaţiei de dispozitiv este contraprestaţia faptului că reclamantul s-a aflat la dispoziţia unităţii
în care îşi desfăşură activitatea şi compensează financiar consecinţele acestei stări de fapt.
Reclamantul consideră că ar fi fost îndreptăţit să beneficieze de plata pentru muncă suplimentară în baza Codului muncii.
Tribunalul nu a putut achiesa la acest punct de vedere al reclamantului pentru faptul că, aşa cum anterior s-a precizat, ceea ce are relevanţă sunt dispoziţiile legale speciale în materie de salarizare, respectiv cele prevăzute de Legea nr. 138/1999, iar nu cele C. muncii, care reprezintă cadrul general, de la care se derogă prin lege specială.
Faptul că în dispoziţiile art. 41 alin. (2) din Legea nr. 550/2004 se prevede că dreptul la pensie, la asigurări sociale şi la asistenţă medicală al gradaţilor şi soldaţilor profesionişti şi personalului contractual din jandarmerie se stabileşte potrivit Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţiilor Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, cu modificările ulterioare, şi altor prevederi legale specifice, nu prezintă relevanţă, deoarece ipoteza de reglementare este restrânsă doar la dreptul la pensie, la asigurări sociale şi la asistenţă medicală. Or, în speţă, nu sunt puse în discuţie asemenea drepturi.
în consecinţă, nu s-a putut dispune obligarea pârâţilor la acordarea compensaţiei băneşti, date fiind prevederile legale speciale în materie de salarizare.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul G.F. In motivarea recursului s-a arătat că soluţia instanţei este nelegală, având în vedere interpretarea pe care aceasta a dat-o dispoziţiilor legale aplicabile în speţă.
Astfel, deşi se menţionează că s-a făcut dovada că recurentul a efectuat ore suplimentare, numite de pârâtă „forţări” (reglementate ca atare de Codul muncii), solicitarea ca acestea să fie compensate cu timp liber corespunzător a fost respinsă, cu motivarea că nu e posibilă dispunerea ei pentru că nu mai este angajat al pârâtei U.M. 0259, ignorând faptul că este în continuare angajat al unei alte unităţi din cadrul pârâtului I.G.J.R.
Total contradictorie este motivarea pe capătul de cerere subsidiar, prin care a solicitat compensarea bănească a acestor ore suplimentare.
Or, în condiţiile în care compensarea cu timp liber nu era posibilă (în condiţiile reglementate de Codul muncii), care este rno-
tivaţia legală pentru care instanţa a considerat că în acest caz nu sunt incidente prevederile Codului muncii, ci ale legii speciale care reglementează salarizarea militarilor?
Ce legătură poate avea sporul de dispozitiv, care se acordă, într-adevăr, şi anumitor categorii de personal, cu orele suplimentare efectuate în mod inegal de către angajaţi, fară un criteriu clar determinat?
Mergând pe raţionamentul instanţei, s-ar ajunge la concluzia că, dacă legea specială nu reglementează în mod expres efectuarea şi eventual plata orelor suplimentare, un militar ar putea fi convocat în permanenţă la locul de muncă, cu ignorarea programului de lucru stabilit şi aplicat în conformitate cu dispoziţiile Codului muncii.
Lipsa unei prevederi normative exprese în legea specială în această materie, în lipsa completării acesteia cu norma generală, reprezentată de Codul muncii, ar crea situaţii paradoxale de încălcare gravă a dreptului fundamental la muncă, a dreptului la odihnă, timp liber şi limitarea raţională a muncii.
Cu toate avantajele şi dezavantajele ei, profesia de militar nu reprezintă o „muncă forţată”, deoarece aceia care intră în armată o fac la libera alegere; nici serviciul militar pe bază de conscripţie ori serviciul utilitar alternativ nu sunt calificate drept muncă forţată, aşa cum dispun atât tratatele internaţionale în domeniu, cât şi României.
Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea a constatat că recursul este nefondat.
Prima instanţă a făcut o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente în speţă, iar Curtea şi-a însuşit în întregime considerentele expuse pe larg în sentinţa Tribunalului, pentru a nu le mai relua.
Astfel, în privinţa capătului principal de cerere, având ca obiect compensarea orelor suplimentare efectuate cu zile libere plătite, prima condiţie ce se cere a fi îndeplinită este aceea ca reclamantul
G.F. să aibă în continuare calitatea de angajat al U.M. 0259 Bucureşti, în cadrul căreia a prestat orele suplimentare.
Tribunalul a reţinut în mod corect ca la data de 15.06.2010 au încetat raporturile de serviciu dintre reclamant şi U.M. 0259 Bucureşti, o astfel de compensare cu timp liber corespunzător nemaifiind posibilă.
Nici împrejurarea că recurentul-reclamant este în prezent angajatul unei alte unităţi militare din subordinea I.G.J.R. nu justifică o
altă soluţie. I.G.J.R. are doar calitatea de ordonator de credite, nu de angajator, raporturile de serviciu fiind stabilite cu unitatea militară, care are personalitate juridică proprie, fiind titulară de drepturi şi obligaţii [art. 6 alin. (4) din Legea nr. 550/2004].
In privinţa capătului de cerere subsidiar, având ca obiect obligarea pârâţilor la plata orelor suplimentare efectuate în cadrul U.M. 0259 Bucureşti, Curtea consideră argumentele expuse de tribunal ca fiind corecte.
S-a reţinut în mod judicios că, în perioada de referinţă în speţă, salarizarea reclamantului s-a realizat în baza dispoziţiilor Legii nr. 138/1999, act normativ cu caracter special faţă de dispoziţiile Codului muncii.
Acest act normativ prevede şi componentele soldei lunare la care are dreptul recurentul-reclamant, respectiv solda de funcţie, solda de grad, solda de merit, indemnizaţia de comandă, gradaţii şi indemnizaţia de dispozitiv, fară să conţină nicio referire la modul de compensare în bani a orelor prestate peste durata normală a timpului de lucru.
în lipsa unei astfel de reglementări, Curtea a considerat corectă interpretarea Tribunalului conform căreia indemnizaţia de dispozitiv constituie modul de recompensare a faptului că reclamantul s-a aflat la dispoziţia unităţii în care îşi desfăşură activitatea.
Indemnizaţia de dispozitiv constituie un element de salarizare specific, care se regăseşte exclusiv în actele normative de salarizare aplicabile personalului din structurile cu caracter militar. Cuantumul semnificativ al acestui spor salarial (25% din suma tuturor celorlalte elemente care compun solda lunară) şi plata constantă a acestuia, lună de lună, indiferent de existenţa sau inexistenţa în luna respectivă a unei convocări în afara programului de lucru, are menirea de a compensa neajunsurile derivate din convocările ocazionale pentru prestarea de activitate peste durata normală a timpului de lucru.
Cu alte cuvinte, indemnizaţia de dispozitiv reprezintă o formă de remunerare acceptată ca atare de personalul militar, reglementată prin legislaţia de salarizare a militarilor tocmai în considerarea posibilelor solicitări ale unităţii militare de a presta activitate în afara programului obişnuit de lucru.
Curtea nu a reţinut susţinerea recurentului-reclamant în sensul că ar fi fost îndreptăţit să beneficieze de plată pentru suplimentară în baza Codului muncii, întrucât art. 23 alin. (6) din Legea nr. 550/2004 prevede aplicarea legislaţiei muncii numai pentru personalul contractual din cadrul J.R., nu şi pentru personalul militar, cum este cazul reclamantului.
Aşa cum s-a arătat mai sus, salarizarea personalului militar se efectuează în baza unui act normativ cu caracter special, Legea nr. 138/1999, care derogă de la dispoziţiile Codului muncii şi care nu prevede posibilitatea compensării în bani a orelor suplimentare, ci doar dreptul la încasarea indemnizaţiei de dispozitiv.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., Curtea a respins recursul ca nefondat.
