S-a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că s-a obligat intimatul-pârât la plata către apelantul-reclamant a sumei de 750 lei cheltuieli de judecată efectuate în apel şi rejudecare.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 4498/05.05.2010, Judecătoria Bacău a admis în parte acţiunea având ca obiect „ obligaţia de a face „ formulată de reclamantul B.G.V. în contradictoriu cu pârâţii O.P., O.V., a admis capătul de cerere având ca obiect “obligaţie de întreţinere” formulat de reclamantul B.V. în contradictoriu cu pârâţii O.P. şi O.V., a obligat pârâţii să înlăture protecţia contra ploii montată pe o lungime de 21,70 m între punctele 1-2 ale gardului despărţitor dintre proprietatea pârâţilor şi calea de acces a reclamantului, conform raportului de expertiză topocadastru G.M., să îndrepte pe verticală gardul despărţitor dintre proprietatea pârâţilor şi calea de acces a reclamantului situat între punctele1-2-3 evidenţiate în schiţa la raportul de expertiză specialitatea topocadastru întocmit de expert G.M., precum şi să plătească reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 100 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Reclamantul este proprietarul suprafeţei de teren de 536,13 mp situat în Bacău, str. Plaiului nr. 22 bis, cu vecinătăţile: nord – S.F., est – P.C., sud – M.I., vest – T.L., astfel cum rezultă din sentinţa civilă nr. 2471/22.04.2003(filele 6-7 dos.), irevocabilă prin neapelare, pronunţată de Judecătoria B. în dosarul nr. 307/2003. Din schiţa anexă(fila 9 dosar) care a fost întocmită în dosarul nr. 307/2003 rezultă că reclamantul a dobândit prin uzucapiune şi calea de acces spre proprietatea sa în lungime de 32,35 m şi cu o lăţime de 1,10 m.
Pârâţii sunt proprietarii suprafeţei de 250 mp pe care este construită o casă compusă din două camere şi un hol, imobil situat în Bacău, str. Plaiului nr. 24, astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 13453/02.09.1992 la Notariatul de Stat Judeţean Bacău(fila 17 dosar).
Potrivit concluziilor din suplimentul la raportul de expertiză întocmit în cauză de expert G.M., gardul de scândură are porţiuni (zone) în care este înclinat spre calea de acces, proiecţia la orizontală a înclinării fiind de până la maxim 11 cm (variază între 0 şi 11 cm). Deşi înclinaţia gardului spre calea de acces a reclamantului datorată vechimii, a unor deficienţe din construcţie sau degradării în timp nu este de natură să conducă la o ocupare a terenului reclamantului, aceasta îl jenează pe reclamant la circulaţia pe calea de acces, sau la transportul unor obiecte cu un gabarit până la înălţimea căii de acces.
Din concluziile la raportul de expertiză, punctul 1.5 a reieşit că protecţia contra ploii este montată pe o lungime de 21,70 m între punctele 1-2, lăţime pe orizontală a scândurii montată spre calea de acces a reclamantului fiind de 3 cm – 5 cm.
Potrivit dispoziţiilor art.480 Cod civil, proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.
Cum din probele administrate reiese că reclamantul este stânjenit în dreptul său de proprietate de existenţa înclinaţiei pe verticală a gardului precum şi de existenţa protecţiei pentru ploaie, instanţa a admis în parte capătul de cerere având ca obiect obligaţia de a face şi a obligat pârâţii să înlăture protecţia contra ploii montată pe o lungime de 21,70 m între punctele 1-2 ale gardului despărţitor dintre proprietatea pârâţilor şi calea de acces a reclamantului, conform raportului de expertiză topocadastru G.M. şi să îndrepte pe verticală gardul despărţitor dintre proprietatea pârâţilor şi calea de acces a reclamantului situat între punctele1-2-3 evidenţiate în schiţa la raportul de expertiză specialitatea topocadastru întocmit de expert G.M.
Potrivit dispoziţiilor art.274 Cod procedură civilă, partea care pică în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată. Însă, având în vedere că pârâţilor nu li se pot imputa cheltuielile făcute de reclamant cu recursul şi fondul după casare, instanţa a obligat pârâţii la plata către reclamant a sumei de 100 lei constând în onorariu expert, în măsura admiterii în parte a pretenţiilor reclamantului.
Împotriva aceste sentinţe, reclamantul a declarat în termenul legal apel, motivat prin cererea de apel şi legal timbrat.
În motivare apelului, apelantul a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a art. 274 Cod procedură civilă, neacordându-i şi cheltuielile de judecată efectuate cu susţinerea şi promovarea recursului, a cărui admitere a condus la rejudecarea cauzei, pe considerentul că nu se pot imputa pârâţilor aceste cheltuieli.
Această interpretare este incorectă, întrucât nu ţine seama de principiul culpei procesuale, care este evidentă, având în vedere că instanţa a admis acţiunea, iar pârâtul nu a recunoscut pretenţiile sale la prima zi de înfăţişare. Or, faţă de soluţia pronunţată, arată apelantul, rezultă că prima instanţă a reţinut culpa reclamantului în declanşarea căii de atac şi rejudecării cauzei.
Intimaţii au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând, în esenţă, că în rejudecare instanţa nu poate acorda cheltuieli ce au fost efectuate la alte instanţe, iar în rejudecare nu au fost efectuate probe noi care să atragă cheltuieli suplimentare din partea apelantului.
În apel nu s-au administrat probe noi.
Analizând probatoriul administrat în cauză, prin prisma motivelor de apel invocate şi din oficiu, instanţa a constatat că apelul este fondat.
Raţionamentul primei instanţe, în sensul neacordării cheltuielilor de judecată efectuate în recurs şi în rejudecare, pe considerentul că aceste cheltuieli nu se pot imputa pârâţilor, este greşit.
Temeiul de drept care stă la baza acordării cheltuielilor de judecată este art. 274 Cod procedură civilă, dispoziţii din care jurisprudenţa a extras principiul culpei procesuale, prezumându-se că partea care promovează o acţiune nefondată sau, dimpotrivă, pârâtul a cărui atitudine a determinat introducerea unei acţiuni în justiţie, este datoare să despăgubească partea adversă pentru cheltuieli făcute cu procesul, cheltuieli care apar ca nejustificate, nedatorate de partea care a câştigat, raportat la soluţia acordată.
În speţă, reclamantului i s-au acordat cu ocazia primei judecăţi cheltuieli în măsura admiterii, parţiale, a acţiunii, însă în apel s-a apreciat că prima instanţă nu a soluţionat capătul de cerere privind obligaţia de a face, astfel încât s-a dispus casarea parţială, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Este evident că soluţia casării nu este imputabilă niciunei părţi, strict vorbind ci primei instanţe, însă acordarea cheltuielilor de judecată trebuie raportată la soluţia pronunţată în rejudecare, astfel încât, dacă capătul de cerere rejudecat a fost admis, o aplicare corectă a art. 274 Cod procedură civilă, presupune acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în rejudecare, deoarece rejudecarea presupune repunerea părţilor în situaţia anterioară pronunţării primei hotărâri, iar cererea respectivă este soluţionată practic pentru prima oară.
Ca atare, culpa pârâtului trebuie corelată cu faptul că reclamantul a fost nevoit să promoveze acţiunea şi implicit toate căile procedurale ulterioare, ca urmare a conduitei culpabile a pârâtului, care l-a stânjenit în exercitarea dreptului de proprietate.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată efectuare în recurs, contrar susţinerilor pârâtului, acestea nu au fost acordate de către instanţa de recurs, practica instanţelor de recurs fiind unitară în sensul de a nu se acorda cheltuieli de judecată când se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, pe considerentul că acestea vor fi avute în vedere de instanţa de trimitere.
În ceea ce priveşte cuantumul acestor cheltuieli, s-a constatat eronată hotărârea primei instanţe şi sub aspectul acordării sumei de 100 lei, cu titlu de onorariu de expert, sumă ce nu rezultă din niciunul dintre înscrisurile depuse la dosar, având în vedere că în rejudecare nu s-au suplimentat probele de la prima judecată. Astfel, atât în recurs cât şi la rejudecare reclamantul nu a făcut cheltuieli de cât cele reprezentând onorariul de avocat, respectiv, 250 lei în recurs şi 500 lei, în rejudecare, astfel încât instanţa a schimbat în parte sentinţa apelată şi a obligat intimatul-pârât la plata către apelantul-reclamant a sumei de 750 lei, cheltuieli de judecată efectuate în apel şi rejudecare, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Împotriva acestei decizii a promovat recurs numitul B.G.V., recurs declarat şi motivat în termen şi înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bacău sub nr. 9494/180/2009.
A fost criticată soluţia instanţei de apel, susţinându-se că în mod greşit instanţa nu a inclus şi onorariul de expert în cuantumul cheltuielilor de judecată.
Intimaţii O.P. şi O.V. au depus întâmpinare solicitând în esenţă respingerea ca nefondat a recursului, cu motivarea că hotărârea judecătorească a fost pronunţată cu aplicarea şi respectarea întocmai a prevederilor legale, în urma unei analize corecte a situaţiei fapt şi de drept.
Instanţa a invocat din oficiu motivul de casare prevăzut de art.304 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă. Analizându-l cu prioritate, Curtea reţine următoarele:
Obiectul speţei ce a făcut obiectul dosarului nr. 3692/180/2006 al Judecătoriei Bacău l-a constituit revendicare, obligaţie de a face şi grăniţuire, pronunţându-se sentinţa civilă nr. 206/14.01.2008 a Judecătoriei Bacău.
Prin decizia civilă nr. 1035/24.11.2008 pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul 3692/180/2006 s-a admis recursul civil promovat de către recurentul-reclamant B.G.V. împotriva sentinţei civile nr.206/2008. S-a casat în parte sentinţa civilă recurată numai sub aspectul nesoluţionării capătului de cerere având ca obiect obligaţia de a face – de a îndrepta gardul vertical şi de a înlătura protecţia pentru ploaie a gardului şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă numai sub aceste aspecte. S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.
Dintre cele trei petite cel principal este cel având ca obiect revendicare ; într-o atare situaţie, în aplicarea principiului accesorium sequitur principale , calea de atac şi pentru capătul accesoriu având ca obiect obligaţie de a face este cel prevăzut pentru capătul de cerere principal, ori faţă de capătul de cerere având ca obiect revendicare s-a stabilit că singura cale de atac este cea a recursului. Aceasta întrucât faţă de principiul legalităţii căilor de atac acestea sunt date de lege, şi nu de judecător .
De altfel, aşa cum rezultă din cererea aflată la fila 3 dosar recurentul B.G.V. a declarat recurs împotriva sentinţei civile 4498/05.05.2010, dar completul de judecată a judecat cererea la termenul din 13.09.2010 ca instanţă de apel, în compunerea de doi judecători prevăzută de lege pentru judecata apelului şi nu ca instanţă de recurs, în compunerea de trei judecători aşa cum se impunea în lumina principiului accesoriun sequitur principale. Aceasta determină incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 304 pct.1 Cod procedură civilă, în raport de care recursul a fost admis, iar decizia tribunalului casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru rejudecare ca instanţă de recurs.
