C. muncii, art. 65
Modificările aduse fişei postului salariatului nu pot justifica concedierea în baza art. 65 C. muncii, angajatorul dispunând de prerogative adecvate, în eventualitatea în care capacitatea profesională a salariatului nu corespunde locului de muncă unde este încadrat.
Schimbarea atribuţiilor posturilor care nu modifică natura muncii nu poate fi invocată drept cauză reală şi serioasă a con
cedierii salariatului, în condiţiile înfiinţării, ulterior reorganizării, de noi posturi cu aceeaşi denumire cu cea a postului ocupat de salariatul concediat.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. muri. şi asig. soc.,
dec. nr. 4680 din 31 august 2011
Prin sentinţa civilă nr. 1257/08.02.2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VUI-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost admisă contestaţia formulată de contestatoarea Z.A., în contradictoriu cu intimata Banca B. SA, s-a constatat nulitatea deciziei nr. 855/10.09.2009, emisă de intimată, şi a fost obligată intimata să o reintegreze pe contestatoare în postul deţinut anterior concedierii şi să-i plătească acesteia despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii până la data reintegrării, precum şi la plata către a sumelor de 6.667,37 de lei, reprezentând despăgubiri materiale, şi de 5.000 de lei, cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că reclamanta a avut calitatea de salariat al pârâtei, începând cu data de 11.06.2007, în baza contractului individual de muncă înregistrat sub nr. 2437/20.06.2007 la I.T.M. Bucureşti, desfaşurându-şi activitatea în cadrul Direcţiei marketing din Centrala B. SA, în funcţia de specialist marketing. Raporturile de muncă au încetat prin decizia nr. 855/10.09.2009, în baza art. 65 C. muncii. Potrivit menţiunilor deciziei de concediere, măsura se datorează desfiinţării locului de muncă ocupat de salariată şi este cauzată de restructurarea activităţii direcţiei.
Verificând conţinutul deciziei de concediere, instanţa a constatat că aceasta cuprinde menţiunile obligatorii reglementate de art. 74 alin. (1) lit. a) şi b) C. muncii, respectiv durata preavizului, de 20 de zile lucrătoare, şi motivele care au determinat concedierea. A susţinut reclamanta că decizia nu cuprinde lista locurilor de muncă vacante disponibile în societate, însă această împrejurare nu este de natură să anuleze măsura concedierii, cât timp pârâta nu avea astfel de obligaţie.
Condiţia prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. d) C. muncii, conform căreia decizia de concediere trebuie să conţină în mod obligatoriu lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64, se referă la forma actului prin care s-a dispus concedierea şi trebuie îndeplinită numai în situaţia prevăzută la art. 64 C. muncii. Articolul 64 impune angajatorului obligaţia oferirii
unui loc de muncă vacant numai în situaţia concedierii dispuse în temeiul art. 61 lit. c) şi d), în cazul constatării inaptitudinii fizice şi/ sau psihice a salariatului sau al necorespunderii profesionale cu locul de muncă. A mai invocat contestatoarea că măsura concedierii sale s-a aplicat fară respectarea criteriilor prevăzute de art. 81 alin. (2) lit. b) şi c) din C.C.M. unic la nivel naţional, valabil în anii 2007-2010, dispoziţii care au fost preluate şi completate de C.C.M. încheiat la nivelul societăţii intimate, care, la art. 38 alin. (9) şi (10), stabileşte criterii minimale ce se au în vedere la concedierea din motive fară legătură cu persoana salariatului.
S-a constatat că nerespectarea criteriilor privind ordinea de priorităţi la concediere nu poate fi de natură să atragă nulitatea măsurii. Articolul 76 C. muncii sancţionează cu nulitatea absolută concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzută de lege. Criteriile invocate de reclamantă sunt reglementate de clauzele C.C.M. unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, respectiv de clauzele C.C.M. la nivel de societate, astfel că au un izvor contractual, iar nu unul legal. Nulitatea absolută a unui act juridic civil intervine ca sancţiune doar atunci când sunt încălcate normele legale edictate pentru încheierea sa valabilă. Rezultă că eventuala nerespectare a obligaţiei asumate prin contractul colectiv de muncă nu este de natură să atragă nulitatea concedierii, ci cel mult poate naşte dreptul salariatei la despăgubiri, în cazul în care dovedeşte a fost prejudiciată prin faptul că a fost concediată cu nerespectarea criteriilor asumate prin contractul colectiv de muncă.
S-a apreciat că măsura concedierii nu îndeplineşte însă condiţiile de legalitate prevăzute de lege, în sensul că desfiinţarea locului de muncă al reclamantei nu este efectivă. Astfel, din conţinutul deciziei, a rezultat că actele ce au stat la baza concedierii reclamantei sunt hotărârea Comitetului Executiv, consemnată în procesul-verbal nr. 111/21.07.2009, şi nota DMK nr. 1344/06.07.2009 privind modificarea atribuţiilor departamentelor Direcţiei marketing, modificarea statului de funcţii prin reducerea numărului de posturi.
Prin procesul-verbal nr. 111/21.07.2009 al Comitetului Executiv al B. SA, s-au aprobat propunerile privind modificarea atribuţiilor departamentelor Direcţiei marketing, modificarea statului de funcţii prin reducerea numărului de posturi de la 36 la 25 şi organizarea selecţiei de personal din cadrul personalului Direcţiei marketing, afectat de restructurare, conform notei nr. DMK/1344/06.07.2009. Din conţinutul notei nr. DMK/1344/6.07.2009, a rezultat că, în urma analizei detaliate a atribuţiilor fiecărui departament din cadrul Direcţiei
marketing, în vederea optimizării activităţii direcţiei, s-au propus modificări privind responsabilităţile departamentelor şi structura statului de funcţii al direcţiei, în sensul revizuirii atribuţiilor departamentelor afectate, redefinirii posturilor ce realizau acele activităţi, reducerii unor posturi şi demarării procesului de selecţie de personal pentru poziţiile nou-definite la nivelul întregii direcţii. Totodată, s-a propus reducerea numărului de posturi din cadrul departamentelor Direcţiei marketing, de la 36 la 25, printre care şi două posturi de specialist de marketing din cadrul Departamentului publicitate, precum şi crearea a 7 posturi de specialist marketing, 3 posturi în cadrul Departamentului marketing al clientelei şi 4 posturi în cadrul Departamentului marketing regional şi BTL.
Din nota nr. DMK/1344/06.07.2009 şi din statele de funcţii din Direcţia marketing valabile la 01.08.2009, anterior concedierii reclamantei, respectiv la 01.03.2010, ulterior concedierii, a rezultat că s-au redus 18 posturi, dintre care 10 posturi erau de manager marketing, 6 posturi de economist şi 2 de specialist marketing, şi că, în acelaşi timp, s-au creat 7 noi posturi, de specialist marketing; în realitate, s-au redus 11 posturi, celelalte 7 fiind transformate în posturi de specialist marketing.
In această situaţie, instanţa a apreciat că măsura concedierii nu a fost consecinţa desfiinţării reale a postului contestatoarei, întrucât postul deţinut de aceasta, de specialist marketing, a fost în realitate transferat în cadrul altui departament, fiind printre cele 7 posturi apre-
ciate de intimată a fi nou-create. împrejurarea susţinută de angajator, că atribuţiile noilor posturi au fost modificate substanţial, că au fost „redefinite prin crearea unor noi fişe de post”, pe motiv că în cadrul celor două departamente în care s-au introdus cele 7 noi posturi sunt principale sarcini şi responsabilităţi ce nu se regăseau în atribuţiile Departamentului publicitate, în care activa reclamanta, nu rezistă analizei şi nu poate atrage concluzia că postul contestatoarei s-a desfiinţat efectiv, câtă vreme posturile nou-create au aceeaşi denumire, noile atribuţii fiind în mod evident corespunzătoare postului de specialist marketing, astfel încât ar fi putut fi îndeplinite în continuare de reclamantă, chiar dacă activitatea ulterioară acestor modificări de atribuţii s-ar fi desfăşurat în cadrul altui departament, cu atât mai mult cu cât prin contractul individual de muncă părţile au convenit ca reclamanta să-şi desfăşoare activitatea specifică funcţiei sale în cadrul Direcţiei marketing, iar nu în cadrul unui departament anume din această direcţie.
Intr-adevăr, revine angajatorului să aprecieze asupra necesităţii adoptării unor soluţii manageriale, în scopul eficientizării activităţii, însă aceste măsuri trebuie să corespundă condiţiilor de legalitate, or, desfiinţarea postului deţinut de reclamantă, înfiinţarea unor posturi cu aceeaşi denumire, chiar cu atribuţii modificate şi scoaterea acestora la concursul la care s-a permis şi altor salariaţi concediaţi, care deţinuseră alte posturi, să candideze, nu pot fi calificate drept măsuri ce respectă cadrul legal, întrucât nu a avut loc o desfiinţare reală a postului.
Astfel, măsura concedierii dispuse cu nerespectarea condiţiilor prevăzute de lege a fost lovită de nulitate absolută, potrivit art. 76 C. muncii.
In ceea ce priveşte despăgubirile materiale, instanţa de fond a reţinut că, prin anexa nr. 1 la contractul de credit bancar nr. 2008918899/ 19.11.2008, încheiat între contestatoare, în calitate de împrumutat, pe de o parte, şi intimată, pe de altă parte, părţile au convenit asupra aplicării unei reduceri a nivelului dobânzii şi a comisioanelor, reducere ce urma a-şi produce efectele numai pe perioada în care împrumutatul are calitatea de salariat al unei entităţi din cadrul grupului B. SA şi
respectă clauzele contractului de credit. întrucât contractul individual de muncă dintre părţi a încetat, clauza menţionată nu şi-a mai produs efecte începând cu data concedierii, astfel că reclamanta a achitat integral dobânda aferentă creditului şi comisioanele.
Prin adoptarea măsurii concedierii, dovedită nelegală, intimata a produs cu vinovăţie reclamantei un prejudiciu material, constând în diferenţa dintre dobânda şi comisioanele pe care le-a achitat ca urmare a înlăturării beneficiului stipulat prin anexa nr. 1 la contractul de credit bancar şi dobânda în cuantum redus pe care ar fi achitat-o în virtutea statutului de salariat al împrumutatei, prejudiciu care se impune a fi acoperit, în conformitate cu dispoziţiile art. 269 C. muncii. La stabilirea întinderii prejudiciului a cărui acoperire cade în sarcina pârâtei, s-au avut în vedere concluziile expertului D.P., conform cărora dobânda achitată în plus de reclamantă, în temeiul contractului de credit, începând cu data de 30.10.2009, până la data întocmirii expertizei, 25.12.2010, este în cuantum de 3.188,37 de lei, iar comisionul total plătit a avut valoarea de 3.479 de lei.
De asemenea, faţă de situaţia personală a reclamantei, care, potrivit sentinţei civile nr. 9985/20.11.2007 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, este divorţată şi are un copil minor în întreţinere, care avea contractat un credit bancar, instanţa a apreciat că aceasta a fost prejudiciată şi din punct de vedere moral prin adoptarea de către
intimată a măsurii concedierii, în sensul că, pusă în situaţia rămânerii fară veniturile lunare, i s-a produs o stare evidentă de disconfort
psihic. In baza art. 269 C. muncii, intimata a fost obligată să acopere şi prejudiciul moral produs salariatei sale prin decizia de concediere, despăgubirile cu acest titlu având o valoare apreciată de instanţă la suma de 5.000 de lei.
împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, în termen legal şi motivat, intimata B. SA, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie. (…)
Analizând recursul declarat, prin prisma criticilor formulate şi în raport de actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine următoarele:
Prin decizia de concediere nr. 855/10.09.2009, emisă de angajator şi care formează obiectul litigiului de faţă, s-a decis încetarea contractului individual de muncă al intimatei-contestatoare, având funcţia de specialist marketing în cadrul Direcţiei marketing, pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, ca urmare a concedierii determinate de desfiinţarea postului în urma restructurării activităţii direcţiei.
Statele de funcţiuni din data de 01.08.2009, respectiv din data de 01.03.2010, depuse de intimata B. SA la dosarul primei instanţe, relevă desfiinţarea, la nivelul Direcţiei marketing – Departamentul publicitate, a două posturi de specialist marketing (unul dintre acestea fiind ocupat anterior concedierii de contestatoarea Z.A.), precum şi crearea, la nivelul aceleiaşi Direcţii marketing, a 7 posturi de specialist marketing, în cadrul Departamentului marketing al clientelei şi Departamentului marketing regional şi BTL. Faptul că în cadrul acestor din urmă departamente au fost desfiinţate 5 posturi de economist, respectiv 10 posturi de manager marketing şi că pentru ocuparea posturilor de specialist marketing a fost organizat concurs nu prezintă relevanţă, câtă vreme ceea ce, din perspectiva art. 65 C. muncii, se impune a fi analizat este dacă a intervenit o desfiinţare a locului de muncă ocupat de salariat din unul sau mai multe motive fară legătură cu persoana acestuia şi dacă desfiinţarea locului de muncă a fost
efectivă şi a avut o cauză reală şi serioasă. In acest context, prezintă interes a se observa mai întâi că, potrivit contractului individual de muncă nr. 150/11.06.2007, intimata-contestatoare Z.A. a fost angajată, până la data încetării contractului individual de muncă, în funcţia de specialist marketing, în cadrul Direcţiei marketing, angajarea acesteia nefacându-se în considerarea unor competenţe speciale care ar fi calificat-o pentru Departamentul publicitate, în cadrul căruia aceasta a funcţionat efectiv.
Or, în urma schimbărilor organizatorice expuse pc larg în conţinutul recursului, postul de specialist marketing se regăseşte în continuare în structura Dirccţiei marketing, întrucât au fost desfiinţate două posturi de specialist marketing din cadrul Direcţiei marketing – Departamentul publicitate, printre care şi cel ocupat de intimata-contestatoare, însă au fost înfiinţate şapte posturi de specialist marketing în cadrul aceleiaşi Direcţii marketing, dintre care trei astfel de posturi în cadrul Departamentului marketing al clientelei, iar patru posturi specialist marketing în cadrul Departamentului marketing regional şi B.T.L.
împrejurarea că regulamentul de organizare şi funcţionare (R.O.F.) şi fişa postului de specialist marketing au fost modificate nu poate fi considerată ca dovadă a cauzei reale şi serioase a desfiinţării/eliminării locului de muncă ocupat de intimata-contestatoare în cadrul B. SA – Direcţia marketing. Aceasta, pentru că redefinirea atribuţiilor specifice postului de specialist marketing nu poate avea semnificaţia unei transformări de esenţă a acestuia, de natură a conduce la concluzia că este vorba despre un post diferit de cel pentru care intimata a fost angajată. De altfel, nici intimata nu a susţinut în cursul judecăţii o atare idee şi nu a refuzat semnarea unei noi fişe a postului, cu atribuţiile rezultând din reorganizarea Direcţiei marketing.
Este real că, pe parcursul derulării unui contract individual de muncă, sarcinile şi responsabilităţile ce-i revin titularului postului, cuprinse în fişa postului, pot suferi modificări, transformări, fiind necesar ca aceste modificări să se subsumeze calificării de bază a salariatului, dar fară ca astfel de modificări să poată fi asimilate unei „desfiinţări a locului de muncă”, în sensul art. 65 alin. (2) C. muncii, care să conducă la posibilitatea concedierii salariatului.
In speţă, recurenta nu a dovedit că modificările aduse fişei postului de specialist marketing, respectiv atribuţiile corespunzătoare acesteia, ar corespunde unei funcţii diferite, cu un alt specific. Dimpotrivă, recurenta arată că noile atribuţii, necesare angajatorului pentru desfăşurarea optimă a activităţii, sunt corespunzătoare tot funcţiei de specialist marketing. Or, chestiunea la care recurenta se referă, şi anume „Dacă, în realitate, noile atribuţii, chiar dacă sunt corespunzătoare postului de specialist marketing, ar fi putut fi îndeplinite în continuare de reclamantă”, nu poate, în niciun caz, să justifice concedierea intimatei-contestatoare, în condiţiile art. 65 C. muncii, angajatorul dispunând de prerogative adecvate, în eventualitatea în
care capacitatea profesională a salariatului nu corespunde locului de muncă în care acesta este încadrat.
Faptul că intimata-contestatoare a fost respinsă la concursul organizat pentru ocuparea posturilor de specialist marketing nou-create la nivelul Direcţiei marketing, în cadrul altor departamente, este fară relevanţă în prezenta cauză, acesta neputând fi apreciat ca un argument de natură a demonstra că măsura concedierii salariatei a fost una legală, câtă vreme ceea ce art. 65 C. muncii impune este ca încetarea contractului individual de muncă să fie determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat dintr-unul sau mai multe motive fară legătură cu persoana acestuia, desfiinţarea trebuind să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.
Schimbarea atribuţiilor postului, care nu modifică natura muncii, constituie o prerogativă a angajatorului, dar nu poate fi invocată de acesta drept cauză reală şi serioasă a concedierii salariatului, întrucât, dincolo de denumirea celor 7 posturi de specialist marketing nou-înfiinţate la nivelul Direcţiei marketing, care este aceeaşi cu denumirea postului ocupat de intimata-contestatoare anterior reorganizării, încredinţarea unor sarcini suplimentare care se încadrează în specialitatea angajatului sau retragerea unor astfel de sarcini nu constituie o modificare a felului muncii.
împrejurarea că intimata a avut posibilitatea să se înscrie la concursul organizat pentru ocuparea posturilor de specialist marketing ori faptul că a fost declarată respinsă la concursul organizat pentru ocuparea unui astfel de post în cadrul Direcţiei marketing – Departamentul marketing regional şi B.T.L. nu sunt de natură să înlăture nelegalitatea deciziei contestate, sub aspectul lipsei unei cauze reale şi serioase a desfiinţării/eliminării locului de muncă ocupat de salariata Z.A.
De asemenea, aspectele privitoare la conţinutul notei nr. 1344/ 06.07.2009 a DMK, la motivele economice care au stat la baza reorganizării/revizuirii activităţii Direcţiei marketing şi au condus la reducerea numărului de posturi din cadrul departamentelor SMK de la 36 salariaţi (FTE) la 25 salariaţi (FTE), pe care recurenta le invocă, nu pot înlătura cauza de nulitate a deciziei de concediere, mai sus analizată.
Referitor la inaplicabilitatea prevederilor art. 74 lit. d) C. muncii în situaţia concedierii individuale, rezultând din faptul că legiuitorul a prevăzut în mod expres obligaţia angajatorului de a-i propune salariatului alte locuri de muncă disponibile în unitate compatibile
cu pregătirea sa profesională numai în cazurile limitativ prevăzute de art. 61 lit. c) şi d) şi art. 56 lit. 0 C. muncii şi în caz de concediere colectivă, susţinerile recurentei, deşi corecte, sunt lipsite de relevanţă în cauza dedusă judecăţii, câtă vreme nici prima instanţă şi nici instanţa de recurs nu au avut în vedere, la constatarea nelegalităţii deciziei de concediere nr. 855/10.09.2009, încălcarea de către angajator a unei astfel de obligaţii.
Astfel cum arătam în considerentele expuse, nelegalitatea măsurii concedierii, dispusă prin decizia contestată în speţă, derivă din lipsa cauzei reale şi serioase a desfiinţării/eliminării locului de muncă ocupat de intimata-contestatoare, astfel că, aşa fiind, nu prezintă interes nici susţinerile recurentei în legătură cu modul de aplicare a prevederilor art. 81 alin. (2) lit. b) şi c) din C.C.M. unic la nivel naţional valabil pe perioada 2007-2010 (nici instanţa de fond neconsiderând, de altfel, a fi nulă măsura concedierii pentru nerespectarea acestor dispoziţii).
în ceea ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., se reţine că, deşi angajatorul are dreptul de a lua măsura reducerii numărului de posturi din necesitatea eficientizării activităţii de management, acesta beneficiind de prerogativa organizării activităţii în conformitate cu cerinţele unei funcţionari eficiente, totuşi, aşa cum s-a arătat în considerentele de faţă, desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariatul concediat nu a avut, în speţă, o cauză reală şi serioasă.
Nu pot fi primite nici criticile referitoare la acordarea de către instanţa de fond a despăgubirilor materiale reprezentând diferenţa dintre dobânda şi comisioanele pe care intimata-contestatoare le-a achitat ca urmare a înlăturării beneficiului stipulat prin anexa 1 la contractul de credit bancar şi dobânda în cuantum redus, pe care ar fi achitat-o ca salariat al băncii. Intimata-contestatoare a beneficiat de această dobândă preferenţială ca urmare a calităţii sale de salariat al B. SA, aceste facilitaţi acordându-se numai pe perioada în care împrumutatul are calitatea de salariat al unei entităţi din cadrul grupului
B. SA, potrivit C.C.M. la nivel de B. SA, astfel cum arată recurenta. Dobânda preferenţială de care intimata-contestatoare a beneficiat a fost anulată, ca urmare a desfacerii contractului individual de muncă al acesteia, devenindu-i aplicabile regulile comune în materie de dobândă.
Prin fapta de a emite decizia de concediere a cărei nelegalitate s-a constatat, angajatorul i-a produs intimatei-contestatoare un prejudiciu material, egal cu diferenţa dintre dobânda achitată şi celelalte taxe
bancare şi dobânda preferenţială de care beneficia în calitate de angajat, prejudiciu al cărui cuantum a fost determinat prin raportul de expertiză contabilă efectuat la instanţa de fond de expert D.P., fiind îndeplinite cerinţele impuse de art. 269 C. muncii pentru angajarea răspunderii materiale a angajatorului.
Sunt însă întemeiate criticile recurentei formulate sub aspectul acordării, prin hotărârea recurată, a daunelor morale în cuantum de 5.000 de lei, în condiţiile în care, astfel cum recurenta arată, în speţă, intimata-contestatoare nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit. Deşi intimata-contestatoare afirmă că, urmare a măsurii dispuse, „starea sufletească a acesteia a fost modificată”, fiind obligată să îşi reevalueze atât capacităţile financiare, dar şi pe cele profesionale, trebuind să se adapteze cerinţelor pieţei forţei de muncă, totuşi atare aspecte nu pot conduce prin ele însele, astfel cum consideră reclamanta, la concluzia că aceasta a suferit un prejudiciu moral, câtă vreme nu s-au produs probe în acest sens.
Pentru antrenarea răspunderii angajatorului în vederea reparării prejudiciului de natură nepatrimonială cauzat salariatului, este necesar a se face dovada întrunirii cumulative a cerinţelor impuse de lege, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a angajatorului şi prejudiciu, precum şi vinovăţia angajatorului, dovadă care, în speţă, nu a fost făcută de intimata-contestatoare, deşi, potrivit art. 1169 C. civ. 1864, sarcina probei, sub acest aspect, îi revenea.
Faptul că intimata-contestatoare este divorţată, că prin sentinţa civilă nr. 9985/20.11.2007 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti i-a fost încredinţat minorul Z.R.A., stabilindu-se însă şi o lunară de întreţinere în favoarea acestuia în cuantum de 600 euro, ori împrejurarea că aceasta avea contractat un credit bancar, aspccte la care instanţa de fond se referă, relevă doar cadrul în care a intervenit măsura dispusă de angajator prin decizia contestată în speţă, fară însă a fi de natură să facă dovada prejudiciului moral pretins, respectiv a atingerii aduse unor valori sau atribute personale, nepatrimoniale care să justifice obligarea recurentei-intimate la despăgubiri.
Pentru considerentele arătate, în baza art. 304 pct. 9 şi art. 312 C. proc. civ., Curtea a admis recursul, a modificat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins ca nefondat capătul de cerere privind acordarea daunelor morale.
