Antecesorul reclamantului nu poate fi inclus în nici una din categoriile enumerate de Decretul nr. 92/1950, fiind incidente dispoziţiile art. 1 alin. 4 din H.G. nr. 11/1997 şi prin urmare nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995. Prezumţia de bună credinţă este răsturnată prin încheierea contractelor după apariţia H.G. nr. 11/1997.
Prin sentinţa civilă nr.219/4.02.1998 a Judecătoriei Odorheiu Secuiesc s-a respins acţiunea reclamantului T. L. împotriva pârâţilor Statul Român prin Consiliul local al mun.Odorheiu Secuiesc, Consiliul Jud.Harghita, SC C. SA Miercurea Ciuc, S. M. şi I. M., U. G. RA şi I. C.
Prin decizia civilă nr.203 din 16 martie 1999 a Tribunalului Harghita s-a respins apelul declarat de Tibad Levente împotriva sentinţei civile nr.219 din 4.02.1998 a Judecătoriei Odorheiu Secuiesc.
Curtea de Apel Tg.-Mureş prin decizia civilă nr.29 din 11.01.2000 a admis recursul declarat de reclamant, a casat decizia civilă a instanţei de apel şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Harghita, în temeiul prev.art.304 pct.6, 7, 8, 9 C.pr.civ.
Prin decizia civilă nr.260/18 aprilie 2000 a Tribunalului Harghita s-a admis apelul reclamantului şi s-a desfiinţat integral hotărârea atacată, reţinându-se cauza spre soluţionare în primă instanţă la tribunal, arătându-se că valoarea imobilului din litigiu depăşeşte 150.000.000 lei.
Tribunalul Harghita prin sentinţa civilă nr.1154 din 19 decembrie 2000 a admis în parte acţiunea reclamantului T. L. împotriva pârâţilor Statul Român prin Consiliul local al mun.Odorheiu Secuiesc, SC C. SA Miercurea Ciuc, U. G. RA Odorheiu Secuiesc, S. M., I. M., B. D. şi I. C. S-a constatat că imobilul înscris în CF nr.1652 Odorheiu Secuiesc nr.top.1242/9 (transcris ulterior în CF nr.1100 Odorheiu Secuiesc), grădina în suprafaţă de 1140 mp şi nr.top.1244/30 teren construit în suprafaţă de 1658 mp nu intră sub incidenţa Legii nr.112/1995, fiind trecut în proprietatea statului fără titlu. S-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr.139 din 28.03.1997 şi 144 din 9.04.1997 încheiate între SC C. SA pe de o parte şi S. M., respectiv I. M. şi B. D., pe de altă parte. S-a dispus radierea eventualelor înscrieri în cărţile de publicitate imobiliară în cazul în care s-a operat transmiterea dreptului de proprietate în temeiul actelor juridice susmenţionate. S-a constatat nulitatea absolută a contractului de închiriere nr.81 din 3.06.1999 încheiat între SC U. G. RA Odorheiu Secuiesc şi I. C. S-a dispus restituirea în natură pe seama reclamantului, în calitate de moştenitor al defuncţilor T. G., decedat la data de 17.11.1973 şi T. M., decedată la data de 6.07.1992, a imobilului situat în Odorheiu Secuiesc, str.Gabor Aron nr.29/A-29/B, înscris în Cf 1652 Odorheiu Secuiesc nr.top.nou 1244/30/1, teren în suprafaţă de 1161 mp şi construcţie compusă din 3 apartamente, conform raportului de expertiză întocmit în cauză de expert tehnic B. J.. S-a dispus întabularea în CF a dreptului de proprietate în favoarea reclamantului. S-a respins capătul de cerere referitor la acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă totală de 2798 mp înscris în CF 1100 Odorheiu Secuiesc nr.top.1249/9 şi CF 1652 Odorheiu Secuiesc nr.top.nou 1244/30/2. Au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamantului suma de 3.200.000 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel în termen legal pârâţii Consiliul Judeţean Harghita, SC C. SA Harghita, I. M., B. D., I. C., S. M. , solicitând schimbarea în tot a sentinţei atacate, rejudecarea cauzei şi respingerea ca nefondată a acţiunii civile introductive de instanţă.
Prin decizia nr.55/A din 12.10.2001 a Curţii de Apel Tg.-Mureş s-au respins ca nefondate apelurile declarate de pârâţii Consiliul Judeţean Harghita, SC C. SA Harghita, I. M., B. D., I. C., S. M. împotriva sentinţei civile nr.1154/19 decembrie 2000 a Tribunalului Harghita.
Potrivit art.I din Decretul nr.92/1950 s-au naţionalizat imobilele clădite care au aparţinut foştilor industriaşi, moşieri, bancheri, elemente ale marii burghezii, exploatatori de locuinţe şi marii comercianţi. Nu au intrat sub incidenţa naţionalizării imobilele proprietatea muncitorilor, funcţionarilor, micilor meseriaşi, intelectualilor şi pensionarilor.
Din scripturile de la f.4, 5 fond rezultă că tatăl reclamantului T. G. era mic comerciant, având o firmă individuală de fierărie, sticlărie, articole de menaj şi altele. Imobilul din litigiu figurează în lista anexă la Decretul nr.92/1950, fiind format din 5 apartamente, context în care tatăl reclamantului nu poate fi catalogat “exploatator de locuinţe”.
Prin HG nr.11/1997 publicată în Monitorul Oficial din 4.02.1997, se prevede că locuinţele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă sunt considerate ca fiind trecute fără titlu şi nu intră sub incidenţa Legii nr.112/1995.
Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei administrative sau a hotărârii judecătoreşti de restituire.
Potrivit art.13 din HG nr.11/1997 atunci când comisiile locale sau judeţene specializate în vânzarea locuinţelor în condiţiile Legii nr.112/1995 au indicii că locuinţa face parte din categoria imobilelor menţionate în art.I al.4 din hotărâre, sunt obligate să facă toate demersurile pentru clarificarea situaţiei juridice a locuinţelor, suspendând procedurile de acordare a măsurilor reparatorii sau de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare către chiriaşi.
La data de 4.02.1997 când s-a publicat în Monitorul Oficial, HG nr.11/1997, Comisia judeţeană Harghita pentru aplicarea Legii nr.112/1995 era sesizată de reclamant cu cerere pentru acordarea de măsuri reparatorii după imobilul din litigiu, însă ulterior la data de 28.03.1997 şi de 9.04.1997 imobilul este vândut pârâţilor de rând 4 şi 5. În acest context, statul neavând titlu valabil asupra imobilului revendicat de reclamant, iar disp.art.13 din HG nr.11/1997 fiind de notorietate publică, este fără dubiu că cele două contracte de înstrăinare s-au încheiat cu fraudarea legii coroborat cu reaua credinţă a părţilor contractante.
Faptul că iniţial reclamantul a solicitat la comisie daune civile, iar ulterior a promovat acţiune civilă pe calea dreptului comun pentru restituirea în natură a imobilului nu are relevanţă juridică în cauză, mai ales că prin adresa de la f.34 vol.i Consiliul judeţean Harghita a comunicat Primăriei mun.Odorheiu Secuiesc reanalizarea situaţiei juridice a imobilului din litigiu, în contextul apariţiei HG nr.11/1997. Această hotărâre a dat reclamantului posibilitatea legală de a solicita restituirea în natură a imobilului, chiar dacă anterior a cerut la comisie numai despăgubiri civile.
Prin decizia nr.5051 din 28 noiembrie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul declarat de pârâţii B. I. M., B. D., I. C., S. M. împotriva deciziei civile nr.55/12.10.2001 a Curţii de Apel Tg.-Mureş, s-a dispus casarea şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
În motivarea deciziei s-a arătat că următoarele împrejurări nu au fost pe deplin lămurite:
– dacă titlul Statului este sau nu valabil în raport de modul în care au fost aplicate prevederile Decretului nr.92/1950.
– dacă înstrăinarea imobilului către pârâţii I. M., B. D., I. C. şi S. M. îşi produce sau nu efectele contractele de vânzare-cumpărare fiind nule sau dimpotrivă valide şi în ce măsură aspectul bunei credinţe poate constitui un temei pentru constatarea nulităţii absolute a contractului de închiriere încheiat între SC U. G. RA Odorheiu Secuiesc şi I. C..
Deşi reclamantul T. L. a susţinut că naţionalizarea imobilului din litigiu s-a făcut cu nerespectarea prev.art.I pct.1-5 din Decretul nr.92/1950, instanţele nu au verificat, în baza materialului probator, în ce măsură litigiul intră sub incidenţa Legii nr.112/1995 sau urma a se soluţiona pe calea dreptului comun, respectiv nu au analizat validitatea titlului de trecere a imobilului în proprietatea Statului.
Normele metodologice privind aplicarea Legii nr.112/1995 precizează procedurile de urmat în cazul imobilelor pentru care nu există titlu valabil constituit în favoarea Statului, instanţele judecătoreşti urmând a stabili dacă în regimul reglementărilor legale de la data dobândirii bunului, acesta a trecut în proprietatea Statului sau dacă, în lipsa unui titlu legal, o asemenea dobândire a proprietăţii nu a avut loc niciodată.
În ceea ce priveşte existenţa sau inexistenţa bunei credinţe la încheierea contractelor, nu s-a făcut o analiză în acest sens, instanţele nestabilind în mod cert şi pe baza unor probatorii concludente aspectul validităţii contractelor ce au fost perfectate după data apariţiei în Monitorul Oficial a HG nr.11/1997.
Nu s-a făcut nici o dovadă prin care să fie înlăturată buna credinţă a recurenţilor la încheierea contractelor nr.139/1997 şi 144/1997, buna credinţă prezumată iuris tantum de lege.
În acest sens, nu se justifică argumentarea dată de Curtea de Apel în sensul că “dispoziţiile art.13 din HG nr.11/1997 fiind de notorietate publică este fără dubiu că cele două contracte de înstrăinare s-au încheiat cu fraudarea legii coroborat cu reaua credinţă a părţilor contractante”.
Analizarea aspectului bunei sau relei credinţe la încheierea contractelor se impune şi în contextul în care la data de 4.02.1997, când s-a publicat în Monitorul Oficial HG nr.11/1997 Comisia jud.Harghita pentru aplicarea Legii nr.112/1995 era sesizată de reclamant cu cerere pentru acordarea de măsuri reparatorii după imobilul din litigiu, iar la datele de 28 martie 1997 şi 9 aprilie 1997 imobilul este vândut pârâţilor.
Completarea probatoriului şi interpretarea acestuia în mod unitar apar ca fiind necesare, astfel încât cauza se va trimite spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Prin decizia nr.434/A/21.09.2005, pronunţată de Curtea de Apel Tg.Mureş, în dosarul nr.720/R/2004/C, s-a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâţii Consiliul Judeţean Harghita, SC C. SA Miercurea Ciuc, I. M., B. D. prin moştenitor I. M., I. C., S. M. prin moştenitor S. L. G., împotriva sentinţei civile nr.1154 din 19 decembrie 2000, pronunţată de Tribunalul Harghita în dosarul nr.1474/2000.
Analizând actele şi lucrările dosarului, după casare cu trimitere, instanţa a constatat că apelurile declarate sunt nefondate din următoarele considerente:
Potrivit art.1 din Decretul nr.92/19 aprilie 1950 se naţionalizează imobilele clădite care aparţin foştilor industriaşi, foştilor moşieri, foştilor bancheri, foştilor mari comercianţi şi celorlalte elemente ale marei burghezii, imobilele clădite care sunt deţinute de exploatatorii de locuinţe, etc.
Această enumerare este expresă şi limitativă şi nu permite extinderea efectului naţionalizării şi la alte situaţii, cum ar fi cazul micilor comercianţi.
Tatăl reclamantului T. G. era un mic comerciant în perioada 1946 – 1953, având o firmă individuală de fierărie, sticlărie, articole de menaj şi altele en detail, pe cont propriu, fără să aibă angajaţi. Avea un mic magazin în propria casă şi lucra el însuşi în magazinul său fără a utiliza altora.
Începând cu data de 1 ianuarie 1953 avea calitatea de angajat la fosta Cooperativă G. A. din Odorhei şi şi-a păstrat calitatea de angajat la diferiţi agenţi economici până la pensionarea lui în anul 1968.
Antecesorul reclamantului nu putea fi considerat nici exploatator de locuinţe, chiar dacă deţinea două case, deoarece acestea erau construite pentru o familie şi nu erau folosite în scopul de a exploata pe cineva şi de a obţine un câştig de pe urma închirierii acestora.
Rezultă deci că antecesorul reclamantului nu putea fi inclus în nici una din categoriile enumerate de Decretul nr.92/1950, activitatea de comerţ desfăşurată fiind de mică amploare şi nu s-a dovedit că ar fi fost exploatator de locuinţe.
În această situaţie, devin incidente disp.art.1 al.4 din HG nr.11/1997 care prevăd că “locuinţele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă sau care au intrat în posesia acestuia în condiţiile inexistenţei unei reglementări legale care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului sunt considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia acestuia şi nu intră sub incidenţa Legii nr.112/1995”.
În acest sens Statul Român nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu, titularul acestui drept fiind dintotdeauna antecesorul reclamantului.
Apoi, la data de 27.05.1996 cu nr.3088 s-a înregistrat cererea reclamantului la Comisia pentru aplicarea prevederilor Legii nr.112/1995 prin care solicita despăgubiri; la 4.02.1997 s-a publicat în Monitorul Oficial HG nr.11/1997; la 28.03.1997, respectiv 9.04.1997 SC CIVIS HARGHITA SA a încheiat contractele de vânzare-cumpărare nr.139/1997, respectiv 144/1997 cu pârâtele S. M. şi I. M. la 2.06.1997 s-a introdus acţiunea în revendicare la Judecătoria Odorheiu Secuiesc privind imobilul în cauză iar la 24.07.1997 s-a comunicat încheierea nr.20/4.04.1997 a Comisiei pentru aplicarea prevederilor Legii nr.112/1995 de pe lângă Consiliul Judeţean Harghita prin care s-a constatat suspendarea de drept a procedurii administrative în dosarul nr.252/1996 al Comisiei judeţene, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a litigiului aflat pe rolul instanţei, în dosarul nr.1347/1997 al Judecătoriei Odorheiu Secuiesc.
Rezultă că în momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare nr.139/28.03.1997 şi 144/9.04.1997, HG nr.11/1997, publicat în Monitorul Oficial din 4.02.1997 a fost în vigoare, iar Comisia judeţeană pentru aplicarea Legii nr.112/1995 încă nu a dat nici o soluţie.
Mai mult, prin adresa nr.2026/03.1997 Comisia judeţeană pentru aplicarea prevederilor Legii nr.112/1995 a comunicat Primăriei mun.Odorheiu Secuiesc – Comisia locală pentru aplicarea Legii nr.112/1995 că nu s-au observat dispoziţiile art.1 al.4 coroborat cu art.13 al.2 şi cu art.45 al.10 lit.c din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr.112/1995, existând indicii cu privire la contestarea modului valabil de constituire a titlului în favoarea Statului.
Potrivit art.13 din HG nr.11/2.02.1997 atunci când comisiile locale şi judeţene, respectiv comisiile de sector şi a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr.112/1995 sau unităţile specializate care vând locuinţe în condiţiile Legii nr.112/1995 au indicii că o face parte din categoria imobilelor menţionate la art.1 al.4 din prezentele norme metodologice ori din aceea a imobilelor exceptate de la vânzare în conformitate cu art.10 din lege, ele au obligaţia să întreprindă toate demersurile necesare pentru clarificarea situaţiei juridice a locuinţelor, suspendând, totodată, pentru o perioadă de cel mult 6 luni, procedura de restituire în natură, de acordare a despăgubirilor sau, după caz, de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare.
Din perspectiva acestor prevederi legale şi ţinând seama de adresa emisă de Comisia judeţeană de aplicare a Legii nr.112/1995 este evidenţă reaua-credinţă a părţilor în perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare la datele de 28.03.1997 şi 9.04.1997.
Este evident că vânzătoarea trebuia să suspende procedura de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare.
În ceea ce priveşte apărarea intimatelor pârâte S. M. şi I. M., cu privire la actele de vânzare-cumpărare încheiate cu SC C. HARGHITA SA, afirmând că au fost de bună credinţă, deoarece au stăruit pentru cumpărarea locuinţelor folosite în calitate de chiriaşi în baza informaţiilor date de către vânzătoare, acestea nu pot fi primite, deoarece datele la care s-au perfectat aceste contracte sunt ulterioare publicării modificărilor din HG nr.11/1997 şi nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii.
Părţile contractante, inclusiv cumpărătorii trebuiau să verifice la Comisia judeţeană pentru aplicarea Legii nr.112/1995, să efectueze toate demersurile necesare pentru clarificarea situaţiei juridice a imobilului, indiferent de natura măsurilor reparatorii solicitate, dacă existau suspiciuni că locuinţele au fost preluate cu nerespectarea prevederilor legale cu vigoare la data respectivă.
Aceste suspiciuni existau, dacă ţinem seama de adresa nr.2026/03.1997 a Comisiei judeţene pentru aplicarea prevederilor Legii nr.112/1995, comunicat şi Comisiei locale.
Astfel, sunt aplicabile prev.art.12 din Normele metodologice mai sus arătate, care declară nule aceste acte juridice translative de proprietate, încheiate în condiţiile arătate mai sus.
În ceea ce priveşte contractul de închiriere intervenit între SC U. G. RA în calitate de locator pe de o parte şi numitul Ilyes Carol în calitate de locatar pe de altă parte, cu privire la apartamentul nr.2, aşa cum s-a stabilit cu ocazia cercetării la faţa locului, chiriaşul are domiciliul stabil la o altă adresă, într-un alt apartament cumpărat de la stat şi nu locuieşte în imobil.
Întrucât pârâţii S. M. (27.07.2004) şi B. D. (3.07.2004) au decedat, au fost introduşi în cauză, în calitate de moştenitori I. M. şi S. L. G..
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC C. HARGHITA”SA care a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate ca nelegală , iar pe fond , respingerea acţiunii formulate de reclamantul Tibad Levente, ca nefondată.
Împotriva aceleiaşi decizii a declarat recurs şi pârâtul S. L. G., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei atacate, respingerea acţiunii reclamantului ca nefondată şi nelegală, obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1500 RON.
SC C. HARGITA SA a invocat în motivele recursului prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, deoarece instanţa de apel a reţinut faptul că tatăl reclamantului – Tibad Grigore – era un mi comerciant, motiv pentru care acesta nu putea fi inclus în nici una din categoriile enumerate ale Decretului nr. 92/1950. Din întreg probatoriul administrat în cauză nu rezultă aspectul reţinut. Există un singur înscris din care rezultă că antecesorul reclamantului a fost comerciant, fără a se specifica dacă a fost mic comerciant.
Susţinerea instanţei de apel că antecesorul reclamantului nu putea fi considerat exploatator de locuinţe nu are la bază nici măcar o probă din care să rezulte cum a ajuns la această concluzie.
Adresa Comisiei Judeţene nu le-a fost comunicată. Reclamantul a fost cel care a depus la Comisia Judeţeană cererea prin care solicita acordarea de măsuri reparatorii deoarece celălalt imobil fusese deja restituit în natură pe seama reclamantului.
Instanţa de apel a reţinut reaua lor credinţă fără nici un suport, deoarece la vremea respectivă au întreprins toate demersurile care le-au stat la îndemână.
Dacă unul dintre imobile a fost considerat ca preluat de către stat cu titlu valabil, fiindu-i aplicabile prevederile Legii nr. 112/1995, atunci aceleaşi prevederi sunt aplicabile şi pentru cel de-al doilea imobil care a fost naţionalizat prin acelaşi act normativ.
Prezumţia de bună-credinţă nu putea fi răsturnată de către instanţa de apel, chiar dacă perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare s-a făcut după apariţia HG nr. 11/1997.
Pârâtul S. L. G. prin motivele de recurs a arătat că baza legală a naţionalizării fiind art. 1 pct. 2 – Decretul nr. 92/1950 – exploatator de locuinţe, nu are nici o relevanţă dacă fostul proprietar a fost mare sau mic comerciant. Statul Român a devenit proprietarul imobilelor menţionate cu titlu, cu respectarea prevederilor legale şi în consecinţă sunt aplicabile prevederile Legii nr. 112/1995 şi a Legii nr. 10/2001.
Cu privire la imobilul restituit în natură în baza Legii nr. 112/1995 reclamantul nu a susţinut că nu ar fi incidente prevederile Decretului nr. 92/1950.
Mama lui, S. M., a cumpărat imobilul cu bună-credinţă, neavând posibilitatea de a aprecia şi interpreta starea juridică a acestui imobil. Buna-credinţă se prezumă, legea apără cumpărătorii cu bună-credinţă (art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001). Valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 139/1997 nu poate fi contestată, constatarea nulităţii absolute a acestuia ar fi ilegală, acest contract nu a fost încheiat cu fraudarea prevederilor legale.
În opinia recurentului, în cazul în care proprietarul închiriază imobilele din proprietatea lui, este exploatator de locuinţe.
Coroborând art. I alin.2, art. IV, art. XII din Decretul nr. 92/1950 rezultă că dreptul de proprietate a statului s-a născut la 20 aprilie 1950 şi nu în momentul întabulării acestui drept în cartea funciară.
Instanţa de apel nu a clarificat situaţia de fapt şi de drept în cauză, astfel cum s-a recomandat prin decizia nr. 5051/2003 a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În drept, a invocat prevederile art. 304 pct. 9,10 Cod procedură civilă.
A anexat în copie contractul de închiriere nr. 1735/1954 şi contractul de vânzare-cumpărare nr. 139 din 28 martie 1997, fişa clădirii, fişa tehnică de calcul.
Recursurile au fost înaintate la ÎCCJ, care prin decizia nr.4756/15.05.2006, pronunţată în dosarul nr.30665/1/2005, a trimis Curţii de Apel Târgu-Mureş, spre soluţionare aceste recursuri declarate împotriva deciziei civile nr.434/A din 21.09.2005.
Consiliul judeţean Harghita a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, motivată pe de o parte prin faptul că, într-o acţiune civilă, pornită în baza dreptului comun, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 nu poate avea calitate procesuală pasivă, din moment ce nu este şi nici nu a fost nici proprietarul, nici administratorul imobilului în cauză. În tot decursul judecării cauzei procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 112/1995 a fost suspendată prin Încheierea nr. 20/1997 a Comisiei judeţene privind aplicarea Legii nr. 112/1995.
Intimatul T. L. a solicitat prin înscrisul depus la data de 20 decembrie 2006, respingerea recursurilor şi acordarea cheltuielilor de judecată.
Examinând recursurile declarate prin prisma motivelor de recurs invocate, precum şi din oficiu, în limitele art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel a ajuns la concluzia că tatăl reclamantului – T. G. – era „mic comerciant” la momentul naţionalizării, având în vedere faptul că în perioada 1946-1953 avea o firmă individuală de fierărie, sticlărie, articole de menaj şi altele en detail, pe cont propriu, fără să aibă angajaţi. Avea un mic magazin în casă şi lucra el însuşi în magazinul său, fără a utiliza munca altora. Din activitatea desfăşurată se prezumă în mod logic că nu putea fi inclus în categoria de „mari comercianţi”.
Instanţa de apel a mai reţinut că cele două case deţinute de antecesorul reclamantului erau pentru familie, astfel că acesta nu putea fi considerat exploatator de locuinţe. Nu s-a făcut dovada contrară, care să formeze convingerea instanţei că antecesorul reclamantului obţinea un câştig de pe urma închirierii locuinţelor.
Ca atare, în mod corect a apreciat instanţa de apel că acesta nu putea fi inclus în nici una din categoriile enumerate de Decretul nr. 92/1950, fiind incidente dispoziţiile art. 1 alin. 4 din HG nr. 11/1997, în sensul că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil şi prin urmare nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995, Statul Român nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu, titularul acestui drept fiind antecesorul reclamantului.
Recurenta S.C. C. Harghita SRL nu a detailat în ce au constat „toate demersurile care le-au stat la îndemână la vremea respectivă” pentru a răsturna reaua-credinţă probată şi reţinută de instanţa de apel.
Adresa nr. 2026/1997 la care face referire recurenta S.C. C. Harghita SA este de fapt Încheierea nr. 20/1997 prin care, constatând că există un litigiu în cauză, Comisia judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a suspendat soluţionarea dosarului administrativ nr. 252/1996, cu privire la cererea de acordare de despăgubiri pentru imobilul din Odorheiu Secuiesc, str. Gabor Aron nr. 31. Această încheiere a fost comunicată şi societăţii recurente, care avea astfel posibilitatea să se intereseze dacă cererea a fost sau nu soluţionată de către comisia judeţeană.
Reclamantul a depus cerere pentru două imobile, respectiv pentru imobilul în litigiu şi pentru cel din str. Kossuth lajos nr. 30 (dosar nr. 251/1996 al Comisiei judeţene). Prin Încheierea nr. 59/2000 al Comisiei judeţene pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 s-a constatat că cererea pentru acest din urmă imobil a rămas fără obiect, dat fiind faptul că imobilul a fost restituit în natură prin decizia nr. 789/1998 a Tribunalului Harghita, pronunţată în dosarul nr. 397/1998.
Prin urmare, este greşită afirmaţia recurentei că unul dintre imobilele solicitate de reclamant ar fi fost restituit în natură în baza prevederilor Legii nr. 112/1995. Acest imobil nu a fost trecut în proprietatea Statului în baza Decretului nr. 92/1950, ci în baza Decretului nr. 712/1966, astfel cum rezultă din extrasul CF nr. 1545 Odorheiu Secuiesc, nr. top. 804/1, 805/1.
Instanţa de apel a enumerat în mod corect evoluţia cronologică a înscrisurilor probante existente la dosar : cererea reclamantului, publicarea HG nr. 11/1997, contractul de vânzare-cumpărare , acţiunea în revendicare, comunicarea încheierii, a adresei, incidenţa art. 13 din HG nr. 11/1997, înscrisuri care toate coroborate au format convingerea temeinică a instanţei de apel că părţile au fost de rea-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Recurentul nu poate invoca necunoaşterea legii, iar în cauză s-a răsturnat prezumţia de bună-credinţă. Recurenta S.C. C. Harghita SA a încheiat contract de vânzare-cumpărare cu chiriaşii după apariţia HG nr. 11/1997, care era de aplicabilitate imediată, de la data publicării în Monitorul Oficial (4 februarie 1997), fără a verifica situaţia juridică a imobilului.
Pe de altă parte, câtă vreme Statul Român nu avea un titlu valabil asupra imobilului revendicat, este fără dubiu că contractele de vânzare-cumpărare s-au încheiat cu încălcarea legii (vânzarea lucrului altuia). Titularul dreptului de proprietate era antecesorul reclamantului.
Nici foştii chiriaşi nu pot fi consideraţi ca fiind cumpărători de bună-credinţă, întrucât aveau obligaţia legală de a verifica situaţia juridică a apartamentelor.
În speţă sunt astfel pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 12 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, potrivit căruia „sunt declarate nule actele juridice translative de proprietate încheiate în condiţiile arătate mai înainte, care au ca obiect imobilele menţionate la art. 1 alin. 4, din prezentele norme metodologice”.
Faţă de cele ce preced, Curtea a apreciat că în speţă nu este incident motivul de nelegalitate care să ducă la modificarea hotărârii atacate, prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 10 Cod procedură civilă, indicat de recurentul S. L., nu va fi analizat, deoarece acesta era abrogat la momentul pronunţării deciziei atacate şi formulării recursului. Ca atare, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, recursurile declarate au fost respinse ca nefondate.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, recurenţii au fost obligaţi, în solidar, să plătească intimatului T. L. cheltuielile de judecată avansate de acesta în recurs, constând în onorariu avocaţial în cuantum de 500 lei.
