Drepturi salariale cuvenite cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar de stat
Interpretând, prin prisma noţiunii de capacitate procesuală de folosinţă [aşa cum este aceasta definită prin prevederile art. 5 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954], dispoziţiile art. 167 din Legea nr. 84/1995, care prevăd că, în procesul alocării de fonduri pentru plata drepturilor salariale ale personalului didactic şi personalului didactic auxiliar din învăţământul preuniversitar, Primarul este ordonatorul principal de credite, iar Consiliul local aprobă bugetul local, rezultă că atât Primarul unei unităţi administrativ-teritoriale, cât şi Consiliul local al acesteia au calitate procesuală pasivă în cauzele având ca obiect drepturi salariale solicitate de cadrele didactice, aflate pe rolul instanţelor de fond specializate în soluţionarea conflictelor de muncă. Astfel, unitatea de învăţământ preuniversitar fiind instituţie publică, este necesar ca drepturile salariale cuvenite cadrelor didactice să fie cuprinse în proiectul de buget al instituţiei, supus
spre aprobare Consiliului local, care, în calitate de autoritate deliberativă, are obligaţia legală de a aproba bugetul local, în care sunt incluse şi fondurile ce trebuie alocate unităţilor de învăţământ, iar potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (4) din Legea nr. 215/2001, la propunerea Primarului, Consiliul local aprobă bugetul local, precum şi repartizarea fondurilor pe unităţile de învăţământ preuniversitar.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc.,
dec. nr. 4595/R/07.09.2012
Prin sentinţa civilă nr. 629/10.04.2012, pronunţată de Tribunalul Călăraşi, Secţia civilă, în dosarul nr. 655/116/2012, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Primarul Municipiului C. şi unitatea administrativ-teritorială a Municipiului C., invocată de aceşti pârâţi şi a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul Sindicatul liber din învăţământ C. – în numele membrilor săi de sindicat, împotriva pârâţilor Grădiniţa cu program normal nr. x H.A. din C., Consiliul local al Municipiului C., Primarul Municipiului C. şi unitatea administrativ-teritorială a Municipiului C.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii lor procesuale pasive invocată de pârâţi, că este neîntemeiată, având în vedere că din prevederile art. 167 din Legea nr. 84/1995 reiese că în procesul alocării de fonduri pentru plata drepturilor salariale ale personalului didactic şi personalului didactic auxiliar, Primarul este ordonatorul principal de credite, iar Consiliul local aprobă bugetul local.
De asemenea, potrivit art. 36 alin. (4) din Legea nr. 215/2001, la propunerea Primarului, Consiliul local aprobă bugetul local, precum şi repartizarea fondurilor pe unităţile de învăţământ preuniversitar, astfel încât nu se poate considera că nu există raporturi de muncă între aceştia şi membrii de sindicat. Fiind vorba de o instituţie publică, este necesar ca drepturile salariale solicitate de cadrele didactice să fie cuprinse în proiectul de buget al instituţiei care urmează să fie înaintat spre aprobare Consiliului local.
Pornind de la dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 conform cărora capacitatea procesuală de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, capacitatea procesuală de folosinţă apare ca fiind aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi de a-şi asuma obligaţii pe plan procesual.
în speţă, Consiliul local este autoritatea deliberativă şi în această calitate are obligaţia legală de a aproba bugetul local în care sunt in
cluse şi fondurile ce trebuie alocate unităţilor de învăţământ, având prin urmare capacitate procesuală, motiv pentru care Tribunalul a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale pasive invocată de pârâţi.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că din adeverinţa nr. 25/23.01.2012 emisă de pârâta Grădiniţa cu program normal nr. x H.A. C. reiese că membrii de sindicat în numele cărora Sindicatul liber din învăţământ C. a promovat prezenta acţiune sunt angajaţii acestei unităţi de învăţământ.
Prin cererea formulată reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la acordarea premiului anual aferent anului 2010, cunoscut sub denumirea de „al 13-lea salariu”, reactualizat în funcţie de indicele inflaţiei la data plăţii efective.
Potrivit art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, pentru activitatea desfăşurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizaţiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea. Alineatul 4 al aceleiaşi norme prevede că plata premiului anual se va face pentru întreg personalul salarizat potrivit legii, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul. Astfel, suma reprezentând premiul aferent anului 2010 era scadentă începând cu luna ianuarie 2011.
Tribunalul a constatat că dispoziţiile Legii nr. 330/2009 şi-au încetat aplicabilitatea după data de 31.12.2010. La 01.01.2011 au intrat în vigoare noile politici salariale stabilite prin Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.
Momentul plăţii premiului anual aferent anului 2010, în sensul art. 25 din Legea nr. 330/2009, cade sub incidenţa reglementărilor aduse de Legea nr. 285/2010.
Potrivit dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010, sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar.
S-a reţinut că Legea nr. 285/2010, publicată în M. Of. nr. 878/2010, a intrat în vigoare la 01.01.2011, la momentul respectiv nerealizân-du-se efectele susceptibile a se produce din raportul juridic anterior.
Noua lege de salarizare nu a activat ulterior perioadei prevăzute pentru acordarea premiului anual, ci chiar de la 01.01.2011.
Tribunalul a avut în vedere jurisprudenţa a României, care a constatat că statul are deplină legitimitate constituţională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcţie de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare în privinţa cărora statul poate opera diferenţieri în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, suspenda sau anula.
Conform art. 8 din Legea nr. 285/2010, premiul aferent anului
2010 nu se plăteşte în anul 2011, sumele corespunzătoare plăţii acestuia fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.
A apreciat instanţa de fond că Legea nr. 285/2010 nu încalcă prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Restrângerea pentru o perioadă determinată a beneficiului acordării drepturilor băneşti în discuţie nu reprezintă o ingerinţă ce a avut ca efect privarea reclamanţilor de bunul lor în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai o restrângere temporară a drepturilor.
Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, privarea de un bun, prevăzută de art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, poate fi făcută pentru realizarea unor interese generale de ordin economico-social, ceea ce este de natură să confere statelor semnatare o anumită marjă de apreciere aflată întotdeauna sub controlul Curţii Europene a Drepturilor Omului; totodată, privarea de un bun trebuie să fie proporţională cu scopul urmărit.
în cauză, restrângerea exerciţiului drepturilor menţionate prevăzută de lege este adoptată pe o perioadă determinată (până la data de 31.12.2011) şi este justificată de salvarea securităţii financiare naţionale.
Dispoziţiile legale vizează restrângerea exerciţiului dreptului şi nu a substanţei dreptului (dreptul la indemnizaţie nu s-a stins, ci a fost amânată plata), din moment ce acesta continuă să fie recunoscut şi respectat în deplinătatea sa.
Potrivit practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, legea nu garantează un anumit cuantum al dreptului patrimonial, ci doar plata acestuia ca drept câştigat.
Articolul 1 din Protocolul nr. 1 cere ca ingerinţa autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală, iar principiul legalităţii presupune şi existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor.
In acest sens, este adevărat că prin jurisprudenţa C.E.D.O. (Buchen c. Cehiei din 2002) s-a stabilit că noţiunea de „bun” înglobează orice interes al unei persoane de drept privat ce are o valoare economică, astfel că dreptul la premiul anual, drept salarial, poate fi asimilat unui drept de proprietate. Cu toate acestea, jurisprudenţa Curţii Europene a precizat că acest lucru nu înseamnă o garantare a dreptului de a primi salariul într-un anumit cuantum.
Dreptul ocrotit prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu este un drept absolut, el comportând limitări aduse de către stat, care sub acest aspect are o largă marjă de apreciere, neconstituind un abuz de drept din partea statului în sensul art. 17 din Convenţie.
în acest sens, C.E.D.O. a acceptat reduceri substanţiale ale cuantumului unor pensii sau altor beneficii de asigurări sociale, fară a ajunge la concluzia încălcării art. 1 al Protocolului nr. 1.
Astfel, în cauza Callejas c. Spaniei din 18.06.2002 s-a constatat că reducerea cu 66% a pensiei principale nu constituie o încălcare a dreptului de proprietate.
De asemenea, în cauza Hasani c. Croaţiei din 30.09.2010 reclamanta a invocat o încălcare a dreptului de proprietate, deoarece la data naşterii copilului legea prevedea o indemnizaţie de maternitate până la împlinirea vârstei de 3 ani, iar după 1 an legea a fost modificată în sensul că indemnizaţia se acordă doar până la împlinirea vârstei de 1 an, situaţie în care reclamantei i-a încetat plata acestei
indemnizaţii. In acest caz, C.E.D.O. a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu conferă dreptul de a obţine proprietatea asupra bunului în forma iniţială.
Prin urmare, Tribunalul a apreciat că este la libera apreciere a statului de a decide cu privire la aplicarea oricărui regim de securitate socială sau de a alege tipul ori cuantumul beneficiilor pe care la acordă, singura condiţie impusă statului este aceea de a respecta art. 14 din Convenţie, privind nea.
Fără îndoială că diminuarea cuantumului drepturilor salariale a reprezentat o ingerinţă din partea statului român în accepţiunea
Curţii Europene, însă această ingerinţă corespunde limitărilor prevăzute de Convenţie potrivit art. 1 din Protocolul 1 adiţional, respectiv: ingerinţa să fie prevăzută de lege; să existe un scop legitim; să existe un raport rezonabil de proporţionalitate.
în ceea ce priveşte condiţia privind prevederea în lege a ingerinţei, Curtea reţine că aceasta este satisfacută în cauză, deoarece diminuarea s-a realizat printr-un act normativ, respectiv Legea nr. 285/2010, care este îndeajuns de previzibilă şi accesibilă în sensul dezvoltat de practica Curţii.
Analizând dacă măsura dispusă corespunde unui scop legitim, „în interes public”, în sensul celei de-a doua reguli dezvoltate de art. 1 din Protocolul 1 adiţional, s-a constatat că orice ingerinţă în exercitarea unui drept sau a unei libertăţi recunoscute de Convenţie trebuie să urmărească un scop legitim. Considerând că este normal ca legiuitorul să dispună de o largă marjă în politica sa economică şi socială, Curtea a declarat că respectă modul în care acesta concepe imperativele „interesului public”, cu excepţia cazului în care judecata sa se dovedeşte a fi vădit lipsită de temei rezonabil.
în cauză, scopul legitim urmărit prin luarea măsurii a fost acela al diminuării cheltuielilor bugetare.
Măsura luată respectă şi condiţia proporţionalităţii, asigurându-se un echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale reclamantului.
Măsurile edictate prin Legea nr. 285/2010 au avut ca scop degrevarea bugetului asigurărilor sociale, respectiv a bugetului de stat de anumite cheltuieli, pe fondul unei crize economice generalizate şi profunde şi pentru a se crea premizele unei relansări economice reale.
Aşa fiind, analizând în lumina practicii constante a Curţii Europene ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamanţilor, a rezultat că aceasta este justificată de un scop legitim şi corespunde unui interes public.
Prin urmare, măsura dispusă este de natură a păstra un just echilibru între necesitatea protejării interesului general şi protecţia drepturilor fundamentale ale persoanelor, respectiv dacă a existat un raport rezonabil de proporţionalitate între măsurile luate şi scop.
Măsurile de restrângere luate sunt nediscriminatorii, reducerile salariale aplicându-se tuturor salariaţilor din instituţiile şi autorităţile publice, indiferent de regimul de finanţare. Măsurile propuse sunt
obiective, rezonabile şi proporţionale cu amploarea şi impactul consecinţelor crizei economice mondiale.
Solicitarea de către reclamant a aplicării de către judecătorul naţional a prevederilor tratatelor internaţionale, care în opinia sa ar duce la admiterea acţiunii, nu a fost reţinută, deoarece, aşa cum s-a arătat, reglementările naţionale nu sunt contrare nici tratatelor şi nici jurisprudenţei C.E.D.O.
A mai reţinut instanţa de fond că nu se poate invoca nici încălcarea art. 1 C. civ., întrucât noua reglementare nu are dispoziţii ce se aplică retroactiv, ci prevede numai pentru viitor începând din momentul intrării în vigoare şi neafectând drepturile câştigate până la acel moment.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen şi motivat, reclamantul Sindicatul liber din învăţământ C. – în numele membrilor săi de sindicat C.A., E.T., I.A.C., I.A.M., M.A., M.E., O.D., P.D. şi S.A.
In motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 şi 9 şi art. 304′ C. proc. civ., recurentul a arătat că prin cererea de chemare în judecată a solicitat, în numele membrilor săi de sindicat, premiul anual aferent anului 2010, prevăzut de legislaţia în vigoare pentru anul 2010, fiind un drept câştigat, care nu mai poate fi desfiinţat în mod retroactiv.
Precizează că prin introducerea art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, legiuitorul a prevăzut acordarea acestui drept în ceea ce îi priveşte pe membrii de sindicat pe care îi reprezintă.
Norma neretroactivităţii înscrisă în art. 1 C. civ. se referă la toate raporturile născute sub legea veche care nu şi-au epuizat toate efectele.
Este adevărat că aplicarea imediată a legii noi constituie principiul, iar supravieţuirea legii vechi excepţia şi fară a admite că legea nouă poate fi interpretată în sensul de a guverna şi asupra trecutului, principiul aplicării imediate presupune intrarea în vigoare a noilor dispoziţii pentru toate situaţiile ale căror efecte nu erau susceptibile să se producă sub imperiul legii vechi.
Dreptul de a încasa premiul anual aferent anului 2010 era deja câştigat, chiar dacă plata era amânată până în luna ianuarie 2011, iar legile ce au abrogat posibilitatea acordării lui au intrat în vigoare ulterior perioadei prevăzută pentru acordarea lui.
Astfel, Legea-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 330/05.11.2009 a fost publicată în M. Of. nr. 762/2009, cu intrare în vigoare la 01.01.2010.
Ulterior, Legea nr. 330/2009 a fost abrogată prin Legea privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 284/28.12.2010, publicată în M. Of. nr. 877/2010, ce a intrat în vigoare la 31.12.2010.
S-a referit recurentul la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din României, arătând că în determinarea câmpului de aplicare a legilor în timp trebuie să se ţină seama nu numai de prioritatea pe care o are legea nouă faţă de cea veche, ci şi de siguranţa raporturilor sociale, care impune să nu fie desfiinţate sau modificate drepturile care în momentul intrării în vigoare a legii noi erau deja concretizate în acte de voinţă sau în raporturi definitiv încheiate valabil după legea existentă în momentul încheierii lor.
Consideră a fi netemeinică motivarea primei instanţe referitoare la aplicabilitatea art. 8 din Legea nr. 285/2010, întrucât reclamanţii sunt în situaţia în care li s-a acordat un drept printr-o lege (Legea nr. 330/2009), iar plata dreptului a fost anihilată printr-o altă lege (Legea nr. 285/2010), deşi dreptul la acordarea premiului anual nu se confundă cu faptul plăţii acestuia.
Faptul că prevederile art. 25 din Legea nr. 330/2009 au fost abrogate prin Legea nr. 284/2010 nu este de natură a înlătura dreptul la plata premiului anual aferent anului 2010, întrucât, până la data abrogării – 01.01.2011, aceste dispoziţii au fost în vigoare, astfel încât trebuie să îşi producă efectele juridice în vederea cărora au fost edictate.
Apreciază că formularea dată de legiuitor în art. 25 din Legea nr. 330/2009 este neechivocă, în sensul că premiul anual se acordă pentru activitatea desfaşurată, astfel încât, având în vedere că activitatea aferentă anului 2010 s-a încheiat la 31.12.2010, iar Legea nr. 284/2010 a intrat în vigoare la 01.01.2011, dreptul la acordarea premiului anual este deja câştigat, acesta recompensând activitatea desfăşurată în anul 2010, indiferent de data la care se realizează plata.
Articolul 25 din Legea nr. 330/2009, până la data de 01.01.2011, data abrogării prin Legea nr. 284/2010, a născut în patrimoniul membrilor de sindicat o creanţă certă, şi nu un simplu drept eventual.
Altfel, dreptul prevăzut de un act normativ ar fi doar o simplă obligaţie lipsită de conţinut.
Nu în ultimul rând, recuperarea unei părţi din salariul diminuat prin Legea nr. 188/2010 nu reprezintă o majorare a salariului, după cum nu se poate susţine că veniturile salariale ale membrilor de sindicat, ca urmare a adoptării Legii nr. 285/2010 au fost majorate cu 15%, din moment ce o parte din acest procent ar fi reprezentat de contravaloarea premiului anual pentru anul 2010, premiu care în materialitatea sa nu a fost desfiinţat.
De altfel, în cursul anului 2010, salariul membrilor de sindicat a fost micşorat succesiv, ca urmare a Legii nr. 330/2009 şi a Legii nr. 118/2010.
S-a referit recurentul, în continuare, la dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, potrivit cărora: „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.
Aşadar, dacă instanţele de judecată constată că legile interne încalcă pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, conţinând dispoziţii mai puţin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi şi să facă aplicarea celor din reglementarea internaţională mai favorabilă.
Procedând astfel, instanţele de judecată nu fac altceva decât să respecte dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, precum şi pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Arată că, în ceea ce priveşte prevederile internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului care au fost încălcate în speţă, potrivit art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: „Orice persoană are dreptul Ia proprietate, atât singură, cât şi în asociaţie cu alţii. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”.
Judecătorul naţional are obligaţia să înlăture aplicarea unei reglementări naţionale contrare dreptului Uniunii; în acest scop,
tribunalele naţionale nu sunt ţinute să aştepte abrogarea sau modificarea dispoziţiilor interne sau o schimbare a jurisprudenţei Curţii Constituţionale care contravin dreptului Uniunii. Aceste instanţe sunt obligate să aplice dreptul Uniunii, aşa cum a fost interpretat de Curtea de Justiţie, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu, aplicarea dispoziţiilor legislative naţionale, sau a deciziilor Curţii Constituţionale contrare dreptului Uniunii.
Prin întâmpinările formulate, intimaţii Primarul Municipiului
C., unitatea administrativ-teritorială a Municipiului C. şi Consiliul local al Municipiului C. au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând recursul declarat, prin prisma motivelor de recurs formulate, precum şi în baza art. 304′ C. proc. civ., în raport de actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 330/2009, pentru activitatea desfăşurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizaţiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea, iar plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.
Aceste sume nu au mai fost plătite în anul 2011, dispoziţia legală la care s-a făcut referire mai sus fiind abrogată de art. 39 lit. w) din Legea nr. 284/2010, act normativ care a intrat în vigoare începând cu data de 01.01.2011, cu excepţia art. 34-35, care au intrat în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial a legii.
Potrivit art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, personalului din sectorul bugetar lipsit de sumele corespunzătoare premiului anual aferent anului 2010 i se oferă o compensaţie, în sensul că aceste sume sunt avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011.
In acest context, se pune problema de a stabili dacă reglementarea menţionată produce în cazul concret analizat efecte contrare Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru a se da prioritate reglementării internaţionale, astfel cum reclamanţii au solicitat prin cererea de chemare în judecată.
In principiu, se reţine că dreptul salarial este apt a cădea sub incidenţa protecţiei art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie,
însă aprecierea trebuie să se facă în concret, avându-se în vedere criteriile stabilite în jurisprudenţa C.E.D.O.
Sub un prim aspect, trebuie analizat dacă la data adoptării Legii nr. 284/2010 şi Legii nr. 285/2010, reclamanţii aveau un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie în ceea ce priveşte premiul anual pentru anul 2010 şi dacă prin aplicarea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a realizat o privare de bun sau o reglementare a folosinţei acestuia în condiţiile aceluiaşi text.
In acest sens, se reţine că o creanţă poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, dacă are o bază suficientă în dreptul intern, când dreptul este prevăzut în ordinea internă a statului. Numai din momentul în care dreptul este suprimat ori suspendat prin lege, nu se mai poate reţine existenţa pentru viitor a unui „bun” în sensul Convenţiei.
Curtea îşi însuşeşte concluziile primei instanţe în sensul că, la sfârşitul anului 2010, recurenţii-reclamanţi erau titularii unui bun în sensul Convenţiei.
Premiul anual, ca orice alt adaos la salariu, poate fi modificat sau anulat prin act normativ, atunci când nu a fost stabilit prin negociere colectivă sau individuală. Or, în sectorul public, sistemul de salarizare se stabileşte prin lege.
în hotărârea din 19.04.2007, pronunţată în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei, C.E.D.O. a statuat în sensul că prevederile Convenţiei nu conferă dreptul de a continua să primeşti un salariu într-un anume cuantum, iar în hotărârea din 08.11.2005, pronunţată în cauza Kechko c. Ucrainei, se reţine că „(…) este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare”.
Politica salarială a personalului bugetar este atributul exclusiv al statului, cuantumul drepturilor de natură salarială fiind indisolubil legat de nivelul resurselor bugetului din care acestea se achită, iar statul, prin legislativul său, dispune, prin prisma Convenţiei, de o largă posibilitate de a aprecia în ceea ce priveşte stabilirea politicii economice şi sociale a ţării (hotărârea din 21.02.1986, pronunţată în cauza James ş.a. c. Marii Britanii).
Măsura în discuţie constituie o ingerinţă ce trebuie analizată din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Această ingerinţă este prevăzută de lege, norma aplicabilă fiind îndeajuns de previzibilă şi accesibilă în sensul dezvoltat în jurisprudenţa C.E.D.O.
Se constată, în plus, că ingerinţa statului este conformă celei de-a doua reguli statuate în art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căreia limitarea proprietăţii trebuie să fie justificată de un interes public, să aibă un scop legitim, să se facă prin mijloace proporţionale cu scopul respectiv.
Curtea constată că măsura analizată a avut ca scop degrevarea bugetului de stat de anumite cheltuieli, pe fondul unei crize economice generalizate şi profunde, pentru a se crea premisele unei relansări economice reale.
Or, C.E.D.O. a afirmat în repetate rânduri, în practica sa constantă, că în ce priveşte cunoaşterea directă a societăţii şi a nevoilor acesteia, autorităţile naţionale sunt mai bine plasate decât judecătorii internaţionali atunci când este vorba despre aprecierea „interesului public”, revenindu-le aşadar în primul rând acestora să aprecieze asupra existenţei unei probleme de interes public. De aceea, în acest domeniu, ca şi în altele ce fac obiectul protecţiei Convenţiei, autorităţile naţionale dispun de o anumită marjă de apreciere. în plus, noţiunea de „interes public” este în mod necesar pasibilă de o interpretare extensivă.
Marja de apreciere de care dispun autorităţile naţionale în implementarea politicilor sociale şi economice este una largă şi cel mai adesea respectă dreptul statelor de a defini „interesul public”, cu condiţia ca această definiţie să nu fie în mod manifest lipsită de un fundament rezonabil.
Astfel cum s-a reţinut în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1655/2010, restrângerea dreptului la salariu pentru anul
2011 se impune în măsura în care este necesară reducerea cheltuielilor bugetare. Este adevărat că legiuitorul poate apela la o atare restrângere numai în ultimă instanţă, respectiv numai dacă anterior a mai luat şi alte măsuri de natură a revigora situaţia economico-fi-nanciară a statului, însă au mai fost adoptate şi alte acte normative având ca scop reducerea cheltuielilor bugetare, creşterea veniturilor la bugetul de stat şi redresarea situaţiei economico-financiare a ţării, care s-au dovedit, însă, insuficiente.
Aşa fiind, se apreciază că, în cauză, ingerinţa este justificată de un scop legitim şi corespunde unui interes public.
Urmează a cerceta dacă a existat un raport rezonabil de propor-ţionalitate între măsurile luate şi scopul urmărit, dacă măsura dispusă este de natură a păstra un just echilibru între necesitatea protejării interesului general şi protecţia drepturilor fundamentale ale persoanelor.
Cu privire la principiul proporţionalităţii, în aceeaşi Decizie nr. 1655/2010, instanţa de constituţional a constatat că acesta presupune existenţa unui echilibru just între scopul vizat şi mijloacele folosite, avându-se în vedere şi marja de apreciere a statului. Or, decizia reducerii salariilor în sectorul bugetar în anul 2011, inclusiv prin suprimarea premiului anual plătit din resursele bugetare cuvenit pentru anul 2010, dar scadent în anul 2011, a avut motive economice, în speţă modificările legislative menţionate căzând în competenţa de apreciere a statului.
Se reţine că şi sub acest aspect, Curtea Constituţională, examinând obiecţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 285/2010, a conchis că o situaţie de criză economică este un temei suficient de grav pentru a determina o măsură de reducere a salariilor aplicată nedis-criminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice.
Concluzia Curţii a fost în sensul că există un raport just de pro-porţionalitate a măsurii criticate cu situaţia care a determinat-o, respectiv criza economică accentuată, păstrându-se un echilibru între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.
O eventuală încălcare a Protocolului nr. 1 la Convenţie s-ar putea reţine în măsura în care salariatul din sistemul public ar fi lipsit în totalitate de salariu (Kjartan Asdmunsson c. Islandei), el sau familia sa au fost lipsiţi în totalitate de mijloace de subzistenţă (Azinas c. Ciprului) sau măsura este discriminatorie şi insuficient motivată (Beyeler c. Italiei).
Or, din materialul probator administrat în cauză nu rezultă producerea unor asemenea efecte pentru recurenţii-reclamanţi ori pentru familiile lor, iar dispoziţiile Legii nr. 285/2010 au în vedere neacordarea premiului anual aferent anului 2010 pentru întreg personalul din sectorul bugetar, fară a se crea o situaţie discriminatorie între diverse categorii socio-profesionale.
In fine, Curtea constată că măsurile prevăzute Legea nr. 284/2010 şi Legea nr. 285/2010 se produc doar pentru viitor, respectiv cu începere de la 01.01.2011, dată de la care premiul anual nu se mai acordă personalului plătit din fonduri publice, iar pentru sumele cu
venite cu acest titlu în considerarea activităţii prestate în anul 2010 se prevede o compensaţie, constând în aceea că sumele cuvenite cu acest titlu sunt avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011. Aşadar, Legea nr. 284/2010 nu produce efecte retroactive sub aspectul anulării dreptului personalului bugetar la plata premiului anual pentru anul 2010.
Pentru considerentele arătate, Curtea, în baza art. 312 C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.
