Obiectul cererii de chemare în judecată, formulată de reclamanta Primăria Oraşului Z., îl constituie obligarea pârâtei M.V. la restituirea drepturilor băneşti în cuantum de 1.180 lei, reprezentând sume încasate necuvenit de către salariată, constând în norma de hrană în cuantum de 10 lei/zi, în perioada august 2008 -martie 2009. Temeiul obligaţiei de restituire are, aşadar, la bază, plata lucrului nedatorat, în acest sens fiind dispoziţiile art. 256 alin. (1) C. muncii, care prevăd: „Salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie”.
Prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 84/2012 privind unele măsuri referitoare la veniturile de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, s-a aprobat „exonerarea de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială stabilite în condiţiile art. 1 pe care personalul din sectorul bugetar trebuie să le restituie ca urmare a deciziilor de impunere emise de angajatori drept consecinţă a constatării de către Curtea de Conturi a unor prejudicii”, iar alin. (2) al aceluiaşi articol prevede: „Sumele recuperate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, ca urmare a deciziilor prevăzute la alin. (1), nu se restituie”.
în speţă, în mod justificat a constatat instanţa de recurs că hotărârea pronunţată de instanţa de fond este lipsită de temei legal, întrucât, în prezent, faţă de adoptarea actului normativ menţionat – Legea nr. 84/2012, nu mai este îndeplinită condiţia de exerciţiu al acţiunii civile privind existenţa dreptului subiectiv ce constă în recuperarea sumelor încasate necuvenit de către salariată, astfel că acţiunea îndreptată împotriva intimatei-pârâte M.V. este rămasă fără obiect, fapt ce atrage incidenţa cazului de modificare a sentinţei recurate, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
C.A. Bucureşti, s. a VII-a civ., confl. muri. şi asig. soc.,
dec. nr. 4766/R/14.09.2012
Prin sentinţa civilă nr. 1016/04.05.2012 pronunţată de Tribunalul Teleorman, Secţia Conflicte de muncă, asigurări sociale şi administrativ fiscal, în dosarul nr. 1359/87/2012, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta Primăria Oraşului Z. în contradictoriu cu pârâta M.V. şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.180 lei, reprezentând contravaloare normă de hrană încasată nelegal în perioada august 2008 – martie 2009.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentei cauze, reclamanta Primăria Oraşului Z. a solicitat obligarea pârâtei M.V. la restituirea drepturilor salariale încasate necuvenit, cu titlu de drepturi speciale acordate conform CCM/Acordului colectiv de muncă.
Potrivit art. 256 alin. (1) C. muncii: „Salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie”.
Ca atare, temeiul obligaţiei de restituire este plata lucrului nedatorat.
In cauză s-a pus problema analizării legalităţii acordării drepturilor salariale a căror restituire se solicită.
în cauză, pârâta invocă drept temei al respingerii pretenţiilor reclamantei Acordul/CCM încheiat între Primăria oraşului Z., ca angajator, şi Sindicatul salariaţilor din Primăria Z., alcătuit din aparatul propriu de specialitate al Primarului şi persoanele angajate pe bază de CIM.
Potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996 privind CCM, act normativ în vigoare la data încheierii CCM/ Acordului colectiv de muncă, înregistrat la Direcţia M.S.S.F.T. sub nr. 9/1654/29.02.2008: „Contracte colective de muncă se pot încheia şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale”.
Prin urmare, prevederile anterior menţionate interzic negocierea unor clauze ale CCM referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale, în cazul salariaţilor instituţiilor bugetare.
Această normă nu contravine dispoziţiilor generale ale art. 236 alin. (1) C. muncii, care precizează obiectul contractului colectiv de muncă – „clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă”, ci se corelează, pe deplin, cu acesta, având caracterul unei norme speciale, cu caracter derogatoriu, care exclude de la negociere, în cazul salariaţilor bugetari, drepturile salariale rezervate reglementării legale.
Or, pârâtei, care are calitatea de personal contractual din administraţia publică locală şi este salariat bugetar, i s-au recunoscut, în pofida interdicţiei legale enunţate de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, prin CCM, o serie de drepturi salariale ce exced reglementării legale limitative în materie, în care nu sunt stabilite măsuri de protecţie specială pentru refacerea capacităţii de muncă, adăugarea la lege nefiind permisă.
Având în vedere că, în perioada august 2008 – martie 2009, salarizarea personalului contractual din sectorul bugetar era reglementată de O.G. nr. 10/2008 – act normativ care nu prevede acordarea normei de hrană, iar din conţinutul deciziei nr. 37/2011 a Camerei de Conturi T., decizie necontestată de către reclamantă, a rezultat că drepturile salariale ale salariaţilor Primăriei Oraşului Z., cu titlu de normă de hrană au fost achitate din bugetul local. Tribunalul a apreciat că dispoziţiile cu caracter imperativ nu pot fi înfrânte prin acordul angajatorului, cu atât mai mult cu cât respectarea disciplinei bugetare reprezintă un interes general, subsumat noţiunii de ordine publică.
în acest sens sunt şi dispoziţiile art. 14 alin. (3) din Legea nr. 273/2006, potrivit cărora: „nicio cheltuială nu va putea fi înscrisă în bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) şi nici nu poate fi angajată şi efectuată din aceste bugete, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială”. Ca atare, fondurile asigurate prin bugetul local sunt în măsură a asigura doar drepturile salariale, care îşi găseau izvorul în prevederile legale aplicabile instituţiei angajatoare reclamante, pentru celelalte drepturi salariale evocate în CCM/Acordul colectiv de muncă, angajatoarea urma să îşi asigure venituri acoperitoare din surse proprii.
Faţă de împrejurarea că prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 142/1998 prevăd expres posibilitatea acordării alocaţiei individuale de hrană exclusiv numai sub forma tichetelor de masă şi în limita bugetelor aprobate potrivit legii, şi cum recunoaşterea prin CCM a unor drepturi salariale ce exced reglementării legale contravine legii, Tribunalul a constatat că plata acestor drepturi speciale a fost nelegală, astfel că, în baza art. 256 alin. (1) C. muncii, va obliga pârâta să restituie sumele de bani încasate cu acest titlu.
Cuantumul pretenţiilor reclamantei nu a fost contestat de pârâtă, astfel că instanţa a obligat pârâta la restituirea drepturilor speciale încasate necuvenit, în cuantumul solicitat.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs motivat, în termen legal, recurenta-pârâtă M.V., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a Vil-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 14.06.2012.
în expunerea scrisă a motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că, în cauza de faţă, drepturile băneşti stabilite prin Acordul/ CCM constituie o excepţie de la regulă, temeiul legal al acordării acestora fiind art. 72 din Legea nr. 188/1999, republicată, şi prevederile Codului muncii, Titlul VIII – „Contractele colective de muncă”, acestea neintrând în categoria drepturilor de natură salarială.
Potrivit art. 72 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, republicată şi modificată, autorităţile şi instituţiile publice pot încheia anual, în condiţiile legii, acorduri cu sindicatele reprezentative ale funcţionarilor publici, care să cuprindă măsuri referitoare la constituirea şi folosirea fondurilor destinate îmbunătăţirii condiţiilor la locul de muncă, sănătatea şi securitatea în muncă, programul zilnic de lucru, perfecţionarea profesională, alte măsuri decât cele prevăzute de lege, referitoare la protecţia celor aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale.
Drepturile băneşti cuprinse în Acordul/CCM încheiat de Primăria Oraşului Z. cu Sindicatul reprezentativ al funcţionarilor publici/personalul contractual încadrat în aparatul de specialitate al Primarului se încadrează în ipotezele stabilite de textul de lege citat, respectiv art. 72 alin. (1) lit. a): „Autorităţile şi instituţiile publice pot încheia anual, în condiţiile legii, acorduri cu sindicatele reprezentative ale sau cu reprezentanţii funcţionarilor publici, care să cuprindă numai măsuri referitoare la: a) constituirea şi folosirea fondurilor destinate îmbunătăţirii condiţiilor la locul de muncă”, având caracter de excepţie de la principiul legalităţii şi fiind de strictă interpretare. Acestea sunt cuprinse în Capitolul III – „Sănătatea şi securitatea în muncă. Condiţii de Muncă. Protecţia muncii şi protecţia socială”, art. 21 alin. (4) din Acordul/CCM încheiat între reprezentanţii salariaţilor şi conducerea primăriei.
De asemenea, plata acestor drepturi corespunde exigenţelor privind angajarea şi efectuarea cheltuielilor bugetare, ele facându-se cu încadrarea în bugetul de venituri şi cheltuieli ale oraşului Z.
Acordul/CCM încheiat între reprezentanţii salariaţilor şi conducerea primăriei a fost emis cu respectarea prevederilor legale, ele nefiind contestate de părţile interesate şi nici anulate, pe motiv de
nelegalitate, de organismele abilitate să exercite controlul legalităţii asupra lor, respectiv Direcţia M.P.S.T. – organism unde au fost în-
registrate acestea. In acest context, obligaţiile decurgând din aceste contracte de muncă nu puteau fi încălcate, întrucât, prin înregistrarea lor la Direcţia M.P.S.T., ele au devenit opozabile şi, în acelaşi timp, obligatorii pentru părţile contractante, conform art. 243 C. muncii, art. 30 alin. (1) din Legea nr. 130/1996. Obligativitatea exercitării CCM derivă şi din prevederile Convenţiei O.I.M. nr. 131/1970.
Şi prevederile din Acordul colectiv de muncă se circumscriu noţiunii de îmbunătăţire a condiţiilor de muncă, părţile angajate în negociere cazând de acord cu privire la faptul că suplimentările în discuţie sunt necesare dezvoltării condiţiilor de muncă.
Convenţia O.I.M. nr. 154/1981 privind promovarea negocierii colective impune, prin art. 5, ca negocierea colectivă să fie posibilă pentru toţi cei vizaţi prin convenţie, iar negocierea să poarte asupra fixării condiţiilor de muncă şi angajării şi/sau reglementarii relaţiilor între cei ce angajează.
Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă Primăria Oraşului Z. a solicitat să se constate că prezenta cauză a rămas fară obiect, prin apariţia Legii nr. 84/2012.
Analizând întregul material probator administrat în cauză prin prisma criticilor invocate şi ţinând seama de dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Curtea reţine următoarele:
Prin cererea formulată, Primăria Oraşului Z. a solicitat obligarea pârâtei M.V. la plata sumei de 1.180 lei, reprezentând sume încasate necuvenit, constând în norma de hrană în cuantum de 10 lei/zi, în perioada august 2008 – martie 2009.
Prin Legea nr. 84/2012 privind unele măsuri referitoare la veniturile de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, s-a aprobat exonerarea de la plată, pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială pe care personalul din sectorul bugetar trebuie să le restituie ca urmare a deciziilor de impunere emise de către angajatori, drept consecinţă a constatării, de către Curtea de Conturi, a unor prejudicii.
Faţă de faptul adoptării actului normativ menţionat, Curtea constată că, în prezent, nu mai este îndeplinită condiţia de exerciţiu al acţiunii civile privind existenţa dreptului subiectiv constând în recuperarea sumelor încasate necuvenit, acţiunea îndreptată împotriva intimatei-pârâte M.V. ca fiind rămasă fară obiect, fapt ce
atrage incidenţa cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că hotărârea este lipsită de temei legal.
Pentru considerentele arătate, văzând, în drept, dispoziţiile art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Curtea a admis recursul şi a modificat în tot sentinţa recurată, în sensul că a respins acţiunea formulată de Primăria Oraşului Z. ca rămasă fară obiect.
