C. muncii, art. 55 lit. b)
Potrivit art. 55 alin. lit. b) C. muncii, „Contractul individual de muncă poate înceta „ca urmare a acordului părţilor, la data convenită de acestea”.
Codul muncii nu prevede însă obligativitatea emiterii şi comunicării unei decizii de încetare a raporturilor de muncă prin acordul părţilor; dreptul de a contesta o astfel de măsură avea ca temei legal, la data respectivă, dispoziţiile art. 73 alin. (1) din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, abrogat
prin art. 224 lit. b) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social (în vigoare începând cu 13.05.2011), care prevedea: „Cererile pot fi formulate de cei ale căror drepturi au fost încălcate, după cum urmează: a) măsurile unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului de muncă, inclusiv deciziile de imputare sau angajamentele de plată a unor sume de bani, pot fi contestate în termen de 30 de zile de la data la care cel interesat a luat cunoştinţă de măsura dispusă (…)”.
Prin urmare, dacă măsura dispusă de către angajator a fost unilaterală, adică a lipsit acordul reclamantului, aşa cum susţine acesta, având în vedere lipsa unei decizii, precum şi lipsa obligaţiei recurentei-pârâte de a emite o astfel de decizie, reclamantul avea dreptul să formuleze contestaţie împotriva încetării raporturilor de muncă în termen de 30 de zile de la data luării la cunoştinţă.
C.A. Bucureşti, s. a VII-a civ., confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 6485/R din 20 octombrie 2011
Prin sentinţa civilă nr. 7424/20.10.2010, Tribunalul Bucureşti, Secţia a Vlll-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul M.A. în contradictoriu cu pârâta SC O.P. SA; a constatat nulitatea absolută a deciziei nr. 876/30.10.2006; a dispus reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior emiterii deciziei de concediere; a obligat intimata la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul începând cu data de 30.10.2006 şi până la data de 01.01.2007; a respins în rest cererea ca neîntemeiată. Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:
Intre părţi s-au stabilit raporturi juridice de muncă prin încheierea contractului individual de muncă înregistrat sub nr. 8078/08.08.1997, contestatorul fiind angajat în funcţia de gestionar, aşa cum rezultă din menţiunile din carnetul de muncă al reclamantului. Prin decizia nr. 876/30.10.2006 s-a dispus încetarea contractului de muncă al contestatorului în baza art. 55 lit. b) C. muncii. La baza emiterii acestei decizii, în opinia intimatei, a stat cererea prin care angajatul a solicitat încetarea raporturilor de muncă în baza art. 55 lit. b) C. muncii.
Contestatorul a invocat faptul că nu a formulat niciodată cerere de încetare a raporturilor de muncă, astfel încât contractul nu a încetat prin acordul părţilor. Tribunalul a reţinut că intimata nu a fost în măsură să depună la dosar nici decizia de încetare a raporturilor de muncă cu reclamantul şi nici cererea acestuia care ar fi stat la baza emiterii deciziei contestate. Având în vedere că niciuna dintre părţi
nu a negat existenţa deciziei contestate, urmează a se aprecia că aceasta a existat în materialitatea sa şi a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 55 lit. b) C. muncii, aşa cum rezultă din menţiunea efectuată la poziţia 66 în carnetul de muncă al contestatorului. Pe de altă parte, pentru a determina încetarea raporturilor de muncă în baza art. 55 lit. b) C. muncii, manifestarea de voinţă a salariatului trebuia să întâlnească consimţământul angajatorului sub toate aspectele. Or, din probele administrate, instanţa de fond a constatat că nu s-a fâcut dovada existenţei cererii de încetare a raporturilor de muncă formulate
de către reclamant. In concluzie, instanţa de fond a anulat decizia contestată, având în vedere temeiul legal reţinut ca motiv de încetare a raporturilor de muncă.
Faţă de această soluţie, instanţa, având în vedere cererea salariatului, a dispus reintegrarea acestuia în postul şi funcţia deţinută anterior emiterii deciziei anulate. Potrivit art. 269 C. muncii, angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Pentru angajarea răspunderii patrimoniale a angajatorului faţă de salariat trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile contractuale: existenţa contractului individual de muncă, fapta ilicită a angajatorului, prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi faptă, precum şi vinovăţia.
Având în vedere soluţia pronunţată în ceea ce priveşte decizia de încetare a raporturilor de muncă emisă în temeiul prevederilor art. 55 lit. b) C. muncii, tribunalul a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei netemeinice şi nelegale, obligând intimata la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul, începând cu data de 30.06.2006 şi până la data de 01.01.2007.
In cauză, ulterior datei de 01.01.2007, respectiv momentul de la care contestatorul a încheiat contractul individual de muncă cu SC P.P. SRL, se reţine că nu mai sunt întrunite cumulativ condiţiile privind răspunderea patrimonială a angajatorului, nefiind făcută dovada existenţei prejudiciului în patrimoniul reclamantului şi nici a legăturii de cauzalitate cu fapta angajatorului.
In termen legal, împotriva acestei sentinţe au declarat recurs comun motivat recurenţii SC O.P. SA şi SC O.P.M. SRL, în calitate de succesor cu titlu universal în drepturi şi obligaţii al recurentei-pârâte SC O.P.
SA, în baza art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulate de către intimatul-reclamant M.A. (…)
Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs formulate, cât şi sub toate aspectele conform art. 304′ C. proc. civ., Curtea, în temeiul art. 312 C. proc. civ., pentru motivele ce se vor arăta, urmează să admită recursul, să modifice sentinţa atacată, urmând a respinge acţiunea ca tardiv formulată.
Curtea constată şi reţine că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă netemeinică şi nelegală în raport cu pretenţiile deduse judecăţii. Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat în contradictoriu cu pârâta: nulitatea absolută a deciziei de concediere nr. 876/30.10.2006 şi reintegrarea sa în postul deţinut anterior, precum şi obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat începând cu data de 30.10.2006 până la reintegrarea efectivă.
Tribunalul a reţinut că intimata nu a fost în măsură să depună la dosar nici decizia de încetare a raporturilor de muncă cu reclamantul şi nici cererea acestuia care ar fi stat la baza emiterii deciziei contestate. Având însă în vedere că niciuna dintre părţi nu a negat existenţa deciziei contestate, a apreciat că aceasta a existat în materialitatea sa şi a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 55 lit. b) C. muncii, aşa cum rezultă din menţiunea efectuată la poziţia nr. 66 din carnetul de muncă al contestatorului. De asemenea, a mai reţinut Tribunalul că, din probele administrate, nu s-a făcut dovada existenţei cererii de încetare a raporturilor de muncă formulate de către reclamant, astfel că, în lipsa acestui acord, se impune anularea dcciziei şi reintegrarea reclamantului în postul deţinut anterior. Deşi în cauză s-a administrat proba cu interogatoriu la care a răspuns reclamantul, instanţa de fond nu s-a referit la acesta sub nicio formă. Mai mult, deşi pârâta a invocat excepţia tardivităţii formulării acţiunii în raport cu data luării la cunoştinţă, Tribunalul nu a răspuns în niciun fel la apărarea acesteia.
Curtea reţine, din probatoriul administrat în cauză, constând în înscrisuri şi interogatoriul reclamantului, următoarea stare de fapt dedusă judecăţii. Din copia carnetului de muncă poziţia nr. 66 rezultă că, „la data de 23.10.2006 a încetat activitatea conform art. 55 lit. b) C. muncii”, fară ca această menţiune să facă trimitere la vreo decizie ori vreun înscris. La dosar se află copie de pe Nota de lichidare din data
de 23.10.2006 din cadrul recurentei-pârâte, în care, la rubrica „Motivul întocmirii notei de lichidare”, se menţionează ca temei art. 55 lit. b) C. muncii”. Nota de lichidare a fost semnată de reclamantul-intimat la data de 09.11.2006. La dosar se află, de asemenea, o copie a unei cereri adresate de către reclamant pârâtei la data de 08.02.2009, prin care solicita eliberarea deciziei de încetare a activităţii: „Menţionez că am încetat activitatea de la C. prin acordul părţilor De
asemenea, la dosar se află o copie a unei cereri semnate şi adresate de intimatul-reclamant SC P. SA la data de 16.03.2009, prin care se solicită următoarele: „(…) vă rog să-mi eliberaţi o copie după dosarul meu de personal, demisia din data de 23.10.2006, decizia prin care am încetat activitatea. Menţionez că am fost angajat la de la data de 25.09.1989 până la 23.10.2006”. Din răspunsurile reclamantului la interogatoriu au rezultat următoarele aspecte: acesta a recunoscut că ulterior lunii octombrie 2006 şi-a desfăşurat activitatea ca salariat în cadrul firmei P.P., precum şi faptul că a semnat fişa de lichidare şi a primit cartea de muncă în anul şi a menţionat că a luat cunoştinţă despre menţiunile din cartea de muncă în decembrie 2008.
Prin urmare, sub aspectul stării de fapt, aşa cum rezultă cu claritate din probatoriul administrat în cauză, de altfel ignorat fară vreun temei legal de către instanţa de fond, Curtea reţine că reclamantul a luat la cunoştinţă de încetarea raporturilor sale de muncă cu pârâta într-un interval de timp cuprins între octombrie 2006 (semnarea fişei de lichidare) şi decembrie 2008, când a luat cunoştinţă de menţiunea înscrisă în carnetul de muncă privind încetarea raporturilor de muncă prin acordul părţilor. De asemenea, Curtea reţine şi existenţa celorlalte înscrisuri date cu mult înaintea introducerii acţiunii (acţiunea s-a introdus la data de 31.08.2009) şi semnate de către reclamantul-intimat, din care rezultă că acesta s-a adresat fostului angajator, solicitându-i copie de pe decizia de încetare a contractului individual de muncă.
Instanţa de fond a admis acţiunea, reţinând în esenţă lipsa acordului reclamantului la încetarea raporturilor de muncă, întrucât pârâta nu a făcut o astfel de dovadă.
Curtea reţine că, potrivit art. 55 alin. lit. b) C. muncii, „Contractul individual de muncă poate înceta astfel: ca urmare a acordului părţilor, la data convenită de acestea”. Menţiunea încetării raporturilor de muncă prin acordul părţilor se regăseşte în două documente care provin de la recurenta-pârâtă şi s-au aflat în posesia reclamantului-intimat: carnetul de muncă şi fişa de lichidare, ambele documente cu care reclamantul a în contact şi despre care a luat la cunoştinţă în intervalul
sus-menţionat (octombrie 2006-decembrie 2008). Curtea reţine că reclamantul a criticat prin cererea de chemare în judecată faptul că nu i-a fost comunicată nicio decizie de încetare a raporturilor de muncă prin acordul părţilor şi astfel nu a putut să formuleze contestaţie.
In materia încetării raporturilor de muncă prin acordul părţilor, Codul muncii nu prevede obligaţia angajatorului de a emite o astfel de decizie. Prin urmare, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 283 alin. (1) lit. a) C. muncii, ce statuează următoarele în materie de termene pentru formularea cererilor: „în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă”, deoarece în această ipoteză nu avem de a face cu o încetare unilaterală a contractului individual de muncă, ci cu una întemeiată pe acordul părţilor.
Intr-o astfel de situaţie, în care Codul muncii nu prevede obligativitatea emiterii şi comunicării unei decizii de încetare a raporturilor de muncă prin acordul părţilor, dreptul de a contesta o astfel de măsură avea drept temei legal la data respectivă dispoziţiile art. 73 alin. (1) din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, modificată în prezent prin art. 211 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, în vigoare începând cu 13.05.2011, ce statua următoarele: „Cererile pot fi formulate de cei ale căror drepturi au fost încălcate, după cum urmează: a) măsurile unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului de muncă, inclusiv deciziile de imputare sau angajamentele de plată a unor sume de bani, pot fi contestate în termen de 30 de zile de la data la care cel interesat a luat cunoştinţă de măsura dispusă (…)”.
Prin urmare, dacă măsura dispusă de către angajator a fost unilaterală, adică a lipsit acordul reclamantului, aşa cum susţine acesta, având în vedere lipsa unei decizii, precum şi lipsa obligaţiei recuren-tei-pârâte de a emite o astfel de decizie, reclamantul avea dreptul să formuleze o contestaţie împotriva încetării raporturilor de muncă în termen de 30 de zile de când a luat la cunoştinţă. Or, aşa cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, reclamantul a luat la cunoştinţă fară putinţă de tăgadă cel mai târziu în decembrie 2008, dată de la care trebuia să formuleze acţiunea în anularea măsurii încetării raporturilor
de muncă într-un termen de 30 de zile. Insă, reclamantul nu a părut prea afectat de măsura de încetare a contractului de muncă despre care pretinde că nu a ştiut până în decembrie 2008 şi s-a hotărât să sesizeze Tribunalul Bucureşti abia la data de 23.06.2009, deci cu mult după împlinirea termenului de 30 de zile prevăzut de lege.
Prin urmare, faţă de starea de fapt şi dispoziţiile legale precitate în temeiul art. 312 C. proc. civ., Curtea a dispus admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii ca fiind tardiv formulată.
