Stabilirea în mod abuziv a unor criterii de departajare între salariaţi care ocupă posturi identice. Sarcina probei
C. muncii, art. 65
în cazul unei concedieri pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, angajatorul are posibilitatea de a aprecia în concret asupra oportunităţii şi necesităţii desfiinţării unui post sau a altuia. Această prerogativă nu poate fi cenzurată de instanţă decât în cazul unei exercitări abuzive.
Chiar dacă în litigiile de muncă sarcina probei aparţine angajatorului, potrivit art. 287 C. muncii, această sarcină se limitează la dovedirea condiţiilor de legalitate şi temeinicie impuse de lege, revenindu-i salariatului sarcina probei existenţei unor indicii
privind exercitarea abuzivă a stabilirii unor criterii de departajare între mai mulţi salariaţi care ocupă posturi identice.
A pretinde angajatorului să expună în fiecare ordin de concediere situaţia tuturor angajaţilor concediaţi (cumul de funcţii, cumul de cu salariul, îndeplinirea condiţiilor de pensionare, situaţie familială, copii în întreţinere etc.), pe care să o compare apoi cu situaţia reclamantului, în vederea demonstrării respectării ordinii de prioritate la concediere, constituie o obligaţie excesivă, imposibil de realizat şi care denotă un formalism excesiv în interpretarea dispoziţiilor legale. Scopul reglementării este acela al protecţiei salariatului şi, prin urmare, aceste aspecte sunt cele care trebuie verificate, pe fond, de către instanţă.
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 6/09.05.2011, a stabilit într-un recurs în interesul legii că dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) C. muncii nu se aplică în situaţia în care concedierea s-a dispus pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, în temeiul art. 65 C. muncii.
C.A. Bucureşti, s. a VII-a civ., confl. mun. şi asig. soc.,
dec. nr. 6125 din 11 octombrie 2011
Prin sentinţa civilă nr. 7778/29.10.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de contestatoarca D.L., în contradictoriu cu intimatul O.S.l.M.
In considerentele hotărârii judecătoreşti, prima instanţă a reţinut
că a avut loc o desfiinţare efectivă a locului de muncă al reclamantei
salariate ca urmare a restructurării, reorganizării pârâtului angajator O.S.l.M. în baza Legii nr. 329/2009 şi a H.G. nr. 1396/2009 a fost emis Ordinul nr. 4/07.01.2010 al directorului general al pârâtului, prin care s-a hotărât restructurarea, reorganizarea instituţiei în limita a 252 de posturi, acest proces presupunând şi măsuri de disponibilizare
a unor angajaţi, conform art. 3 din actul menţionat. In îndeplinirea procesului de restructurare la nivelul pârâtului s-a emis o circulară nr. 212952/05.01.2010, prin care s-au stabilit criteriile „minimale” ce vor fi avute în vedere în procesul de disponibilizare a personalului, în urma aplicării măsurilor dispune prin Legea nr. 329/2009. Reducerea posturilor la nivelul pârâtului, conform cerinţelor Legii nr. 329/2009, a avut loc cu consultarea sindicatului O.S.l.M. şi cu respectarea procedurii prevăzute de Codul muncii – art. 65 şi urm.
Din conţinutul organigramei şi al statului de funcţii al pârâtului, înainte şi după concedierea reclamantei, se constată că desfiinţarea locului de muncă al reclamantei a fost efectivă, locul de muncă al
reclamantei, ca şi cel al celor 13 salariaţi, a fost desfiinţat efectiv, numărul de posturi s-a redus de la 275 la 252 prin desfiinţarea posturilor vacante, neocupate, şi prin reducerea efectivă a încă 14 posturi, în total. Cauza pentru care s-au redus efectiv cele 14 posturi, printre care şi al reclamantei, este reală şi serioasă, are caracter obiectiv, este determinată de existenţa situaţiei de criză financiară generală care cere reducerea şi raţionalizarea cheltuielilor publice. Cauza reducerii posturilor este reală şi serioasă, este precisă, reprezintă adevăratul motiv al concedierii reclamantei. Motivele ce au determinat concedierea reclamantei sunt grave, proporţionale cu importanţa măsurii adoptate. Pârâtul a respectat dispoziţiile Codului muncii, art. 65, art. 66 şi art. 67 C. muncii, a adus la cunoştinţă reclamantei concedierea, i-a acordat preaviz, i-a acordat salarii compensatorii.
Ca şi conţinut, decizia de concediere contestată este legal emisă.
In privinţa temeiniciei motivelor concedierii, Tribunalul a considerat că pârâtul angajator nu a putut evita concedierea celor 14 salariaţi, printre care şi reclamanta, deoarece prin actele normative emise de Guvern se prevedea clar reducerea posturilor de la 275 la 252 salariaţi, iar aceasta nu s-a putut face decât prin disponibilizarea salariaţilor.
Instanţa poate verifica procedura de disponibilizare, neputându-se implica în elaborarea şi aplicarea strategiei de restructurare.
Analizând motivele ce au dus la disponibilizarea salariatei reclamante şi procedura aplicată, Tribunalul a constatat că nu există motive care să ducă la anularea deciziei de concediere ca nelegală şi netemeinică. Respingând contestaţia formulată împotriva deciziei de concediere, Tribunalul a respins ca neîntemeiată şi cererea privind obligarea pârâtului la plata de daune morale, neexistând o determinare a prejudiciului, o legătură de cauzalitate între prejudiciul solicitat a fi acoperit şi fapta pârâtei, perfect legală, corectă şi temeinică.
împotriva sentinţei sus-menţionate a declarat recurs, motivat în termenul legal, contestatoarea D.L., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. (…)
Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate, cât şi a dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Curtea găseşte recursul formulat ca nefiind fondat, considerentele avute în vedere fiind următoarele:
Recurenta-reclamantă a fost angajata intimatului O.S.I.M., în baza contractului individual de muncă, având funcţia de expert II la data emiterii Ordinului nr. 15/14.01.2010, prin care s-a dispus concedierea sa, în baza art. 58, art. 65 şi art. 73 C. muncii.
In mod corect, instanţa de fond a apreciat că decizia de concediere îndeplineşte atât condiţiile de legalitate, cât şi pe cele de temeinicie prevăzute de lege. Astfel, Curtea reţine că ordinul emis de intimat, concretizând o măsură de desfacere a contractului individual de muncă luată de angajator pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, trebuie să fie deopotrivă legal şi temeinic, iar analizarea cerinţelor de legalitate prevalează asupra celor referitoare la temeinicia deciziei.
Sub aspectul legalităţii, în recurs a fost invocată nerespectarea dispoziţiilor art. 74 lit. a) şi d) C. muncii, recurenta arătând că ordinul contestat nu cuprinde o prezentare a situaţiei de fapt ce a determinat încetarea contractului de muncă din motive neimputabile salariatei şi nici lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru acestea. Din conţinutul ordinului contestat şi din actele care au stat la baza acestuia, Curtea constată că respectiva concediere a fost motivată de faptul desfiinţării postului ocupat de salariat, în baza art. 65 alin. (1) C. muncii, ca urmare a reorganizării O.S.I.M. în limita a 252 posturi, restructurarea şi reducerea numărului de posturi fiind o obligaţie legală stabilită prin Legea nr. 329/2009 şi H.G. nr. 1396/2009. în cuprinsul ordinului de concediere, angajatorul face o expunere a situaţiei-premisă care a stat la baza desfiinţării postului, făcând trimitere la actele normative amintite, actele decizionale ce au stat la baza desfiinţării locului de muncă, respectiv Ordinul Directorului General nr. 4/07.01.2010 şi hotărârea Colegiului de conducere din 14.01.2010, acte emise ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 329/2009 şi H.G. nr. 1396/2009.
Curtea constată ca nu pot fi reţinute susţinerile recurentei sub acest aspect, decizia cuprinzând elementul prevăzut de art. 74 alin. (1) lit. a) C. muncii.
Nu sunt întemeiate nici criticile referitoare la lipsa condiţiei prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. d) C. muncii, respectiv neindicarea listei posturilor de muncă vacante şi a termenului în care salariatul trebuia să opteze pentru unul dintre acestea. Sub acest aspect, Curtea reţine că această chestiune controversată în jurisprudenţa şi doctrina de specialitate a fost tranşată de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care prin Decizia nr. 6/09.05.2011 a admis recursul în interesul legii
formulat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi a stabilit că dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) C. muncii nu se aplică în situaţia în care concedierea s-a dispus pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, în temeiul art. 65 C. muncii. Această
decizie este obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4)
C. proc. civ. In concluzie, angajatorul nu avea obligaţia de a oferi salariatului concediat în temeiul art. 65 C. muncii alte posturi vacante, iar faţă de lipsa oricăror alte vicii de formă, Curtea constată că decizia de concediere îndeplineşte toate condiţiile de legalitate impuse de lege.
O altă critică formulată de recurentă se referă la nerespectarea procedurii stabilite de lege în cazul concedierilor colective. Din analiza actelor care au stat la baza emiterii Ordinului contestat, Curtea constată că raporturile de muncă ale recurentei au încetat în temeiul art. 65 alin. (1) C. muncii, în cauză fiind vorba de o concediere individuală şi nu de una colectivă, având în vedere dispoziţiile art. 68 C. muncii, în varianta în vigoare la data încetării contractului. Astfel, aşa cum rezultă din organigramele depuse la dosar şi din statele de funcţii şi de personal, ca urmare a intrării în vigoare a H.G. nr. 1396/2009 s-a procedat la reorganizarea O.S.l.M., pentru a se încadra în numărul maxim de posturi prevăzut de actul normativ respectiv. Reorganizarea a vizat reducerea numărului de posturi, reducere ce a vizat atât posturile ocupate, cât şi pe cele vacante. Din această cauză, deşi au fost desfiinţate un număr de 63 de posturi din structura organizatorică a
intimatului, nu au avut loc decât 13 concedieri. In aceste condiţii, în cauză este vorba de o concediere individuală, şi nu de una colectivă, în înţelesul art. 68 C. muncii, astfel încât vor fi înlăturate susţinerile recurentei referitoare la neîndeplinirea procedurii prevăzute de lege în cazul concedierilor colective.
In ceea ce priveşte temeinicia măsurii dispuse de angajator, recurenta a invocat faptul că nu a fost desfiinţare efectivă a postului ocupat şi nu a existat o cauză reală şi serioasă pentru restructurarea postului. Aşa cum am arătat, la baza reorganizării instituţiei intimate a stat Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordului-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional – ce a intrat în vigoare la 12.11.2009, lege care a reglementat printre altele şi măsuri privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, printre
care se numără şi O.S.l.M. In anexa 1, poziţia 24, printre instituţiile supuse reorganizării se numără şi O.S.l.M., legea dispunând expres desfiinţarea unui număr de 63 de posturi din cadrul intimatului.
întrucât art. 5 din Legea nr. 329/2009 prevedea că înfiinţarea, organizarea, funcţionarea şi atribuţiile structurilor sau, după caz, activităţilor rezultate din reorganizarea autorităţilor şi instituţiilor publice prevăzute în anexele 1 şi 2, precum şi alte aspecte determinate de
aplicarea măsurilor de reorganizare se reglementează prin hotărârea Guvernului, la data de 18.11.2009 a fost emisă H.G. nr. 1396/2009, publicată în M. Of. nr. 851/2009, în vigoare din 27.11.2009, pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 573/1998 privind organizarea şi funcţionarea Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci, ce a prevăzut
la art. 4 că numărul maxim de posturi este de 252. In acest context, prin Legea nr. 329/2009 şi H.G. nr. 1396/2009 privind organizarea şi funcţionarea O.S.I.M. s-au stabilit numărul maxim de posturi şi structura organizatorică.
Aceste acte au constituit un temei suficient pentru desfiinţarea unui număr de 63 de posturi, printre care şi cel ocupat de recurentă, în cuprinsul deciziei facându-se trimitere la respectivele legi, fară a mai fi nevoie de un studiu temeinic care să justifice restructurarea, aşa cum susţine recurenta. Prin urmare, angajatorul nu mai avea altă posibilitate decât să aplice actul normativ menţionat, să reducă numărul de posturi şi să procedeze la concedierea salariaţilor care ocupau aceste posturi.
In cauză a fost dovedită desfiinţarea postului ocupat de către recurentă, care nu se mai regăseşte în organigrama şi în statul de funcţii ulterior concedierii, motiv pentru care desfiinţarea a fost efectivă, reală. La baza desfiinţării postului a fost o cauză reală şi serioasă, restructurarea prin reducere de posturi fiind stabilită prin lege, act normativ obligatoriu, pe care angajatorul era chemat să-l aplice.
Faţă de aceste considerente, susţinerile recurentei referitoare la dificultăţile economice nu pot fi reţinute, nu aceasta fiind cauza invocată de angajator în ordinul contestat.
Faptul că în aceeaşi şedinţă a Colegiului de conducere s-au pus în discuţie promovările şi transformările de posturi nu justifică punctul de vedere al recurentei, deoarece promovările respective s-au făcut în limita maximă de posturi prevăzute de lege, iar transformările au avut în vedere bunul mers al activităţii instituţiei în contextul reorganizării impuse de lege.
In ceea ce priveşte nerespcctarea ordinii de prioritate la efectuarea concedierii, Curtea apreciază că analiza respectării respectivelor criterii se face doar între posturi identice sau similare. Recurenta nu a invocat care sunt criteriile care nu au fost respectate şi în ce a constat încălcarea ordinii de prioritate în mod concret. Curtea notează că, în cazul unei concedieri pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, dacă se intenţionează desfiinţarea unui număr mai mic de posturi decât cele similare existente, angajatorul are posibilitatea
de a aprecia în concret asupra oportunităţii şi necesităţii desfiinţării
unui post sau a altuia. In cauză, angajatorul a exercitat această prerogativă, ce nu poate fi cenzurată de către instanţă decât în situaţia exercitării abuzive. Chiar dacă în litigiile de muncă sarcina probei aparţine angajatorului, potrivit art. 287 C. muncii, această sarcină se limitează la dovedirea condiţiilor de legalitate şi temeinicie impuse de lege, revenindu-i salariatului sarcina probei în sensul existenţei unor indicii privind exercitarea abuzivă a stabilirii unor criterii de departajare între mai mulţi salariaţi care ocupă posturi identice, probă care nu a fost făcută în speţă.
A pretinde angajatorului să expună în fiecare ordin de concediere situaţia tuturor angajaţilor concediaţi (cumul de funcţii, cumul de cu salariul, îndeplinirea condiţiilor de pensionare, situaţie familială, copii în întreţinere etc.), pe care să o compare apoi cu situaţia reclamantei, în vederea demonstrării respectării ordinii de prioritate la concediere, constituie o obligaţie excesivă, imposibil de realizat, în opinia Curţii, şi care denotă un formalism excesiv în interpretarea dispoziţiilor legale. Scopul reglementării este acela al protecţiei salariatului şi, prin urmare, aceste aspecte sunt cele care trebuie verificate, pe fond, de către instanţă.
Recurenta susţine că hotărârea atacată nu este motivată, dar din cuprinsul acesteia rezultă că în speţă nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece sentinţa instanţei de fond cuprinde considerentele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi raţionamentul juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate.
în ceea ce priveşte persoanele despre care se afirmă că ar fi fost angajate ulterior concedierii recurentei, ceea ce în opinia sa demonstrează caracterul fictiv al desfiinţării postului, din actele depuse în recurs şi din cele existente la dosarul de fond rezultă că postul
reclamantei nu a fost reînfiinţat ulterior concedierii. In ciuda celor afirmate de recurentă, la data concedierii aceasta ocupa postul de expert II, aspect care rezultă din carnetul de muncă, din statele de funcţii, şi nu postul de casier. Fişa postului depusă la dosar este cea aferentă funcţiei de referent pe care recurenta a ocupat-o iniţial şi este o fişă de post din anul 2006. Ulterior acestei date, aşa cum rezultă din carnetul de muncă, recurenta a ocupat postul de expert II.
Pentru persoanele nominalizate de recurentă în recurs, ca fiind angajate ulterior concedierii sale, nu s-a depus nicio dovadă la dosar. Intimatul a depus contractele de muncă încheiate ulterior concedierii
recurentei, dar acestea sunt fie pe alte funcţii, fie pe alte posturi decât cel ocupat de recurentă şi în limita maximă de posturi stabilită prin
H.G. nr. 1396/2009.
Pentru buna funcţionare a instituţiei intimate, aceasta a transformat anumite posturi (examinator în referent) sau a angajat persoane pe durată determinată pe perioada în care anumiţi salariaţi erau în concediu pentru creşterea copilului. Aceste aspecte nu sunt de natură a infirma desfiinţarea efectivă a postului, deoarece acesta nu mai apare nici în organigrama depusă în recurs, O.S.l.M. fiind nevoit să funcţioneze şi în prezent în limita de posturi aprobată prin H.G. nr. 1396/2009.
Pentru toate considerentele expuse mai sus, Curtea apreciază criticile formulate de recurenta-contestatoare ca fiind nefondate,
astfel că le respinge ca atare. In consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Curtea constată că sentinţa recurată este legală şi temeinică şi a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-contestatoare.
