(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.12126/2/2010 – DECIZIA CIVILĂ NR.73/26.01.2011)
Prin cererea înregistrată la data de 6.10.2008 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanţii L.G. şi M. (L.) E. au chemat în judecată pe pârâtul G.M., solicitând încuviinţarea adopţiei de către reclamant a minorului G.B.M., fiul lui M.E. şi al pârâtului, născut la data de 2.07.2002, precum şi purtarea de către adoptat a numelui de familie al adoptatorului său, L..
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că minorul s-a născut din relaţia de concubinaj a soţiei sale cu pârâtul, copilul fiind încredinţat spre creştere şi educare mamei conform sentinţei civile nr.6838/01.07.2004 pronunţată de Judecătoria Constanţa, tatăl fiind obligat la plata unei pensii întreţinere în favoarea minorului.
Reclamanta a plecat în Italia cu copilul în anul 2004, iar la data 10.11.2005 a intervenit căsătoria celor doi reclamanţi, aceştia locuind în prezent împreună cu copilul în Genzano di Roma, Piazza Cicerone nr.8.
Prin sentinţa civilă nr.1097/28.08.2009, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă a admis excepţia necompetenţei generale şi a respins cererea reclamanţilor.
Această instanţă a avut în vedere art.61 din Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, care prevede faptul că instanţele judecătoreşti române sunt competente să judece cererile prevăzute în actul normativ de referinţă dacă cel puţin una dintre părţi are domiciliul în România. Totodată, s-a reţinut că cererile de adopţie sunt de competenţa tribunalului în a cărui rază teritorială se află domiciliul adoptatului, iar cauzele pentru judecarea cărora nu se poate determina instanţa competentă se judecă de către Tribunalul Bucureşti.
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs petenţii L.G. şi L. (M.) E., considerând nelegală această sentinţă, deoarece s-a dat cu încălcarea art.158 Cod de procedură civilă.
S-a arătat că instanţa de fond, pronunţându-se asupra competenţei, nu trebuia să respingă acţiunea pe fond, ci trebuia să trimită cauza instanţei competente.
Prin decizia civilă nr.1631/26.11.2009, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie a admis recursul, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre soluţionare Tribunalului Bucureşti.
Curtea a reţinut, în pronunţarea acestei decizii, că Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, la art.67 cuprinde dispoziţii speciale privind competenţa generală a instanţelor române. Iar în speţa de faţă, pârâtul G.M. are domiciliul în România ceea ce atrage, potrivit alineatului 1 al art.67 competenţa generală a instanţelor judecătoreşti române.
Potrivit sentinţei civile nr.6838 din 01.07.2004 pronunţată ce Judecătoria Constanţa, rămasă definitivă şi irevocabilă prin neapelare, minorul G.B.M., fiul lui M.E. şi al pârâtului, născut la data de 2.07.2002, a cărui adopţie se solicită, a fost încredinţat spre creştere şi educare mamei sale, M.E., acesta având, potrivit art.100 Codul familiei, domiciliul la mama sa căruia i-a fost încredinţat, respectiv în Italia.
Având în vedere că cel ce urmează a fi adoptat, respectiv minorul G.B., care este , nu are domiciliul în România, potrivit art.67 alin.2 din actul normativ sus-menţionat, instanţele judecătoreşti române nu sunt exclusiv competente să judece această cerere de încuviinţare a adopţiei.
Curtea a reţinut că art. 28 din Legea nr. 84 din 18 octombrie 1994 pentru ratificarea Convenţiei asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, încheiată la Haga la 29 mai 1993 prevede: “Convenţia nu derogă de la legile statului de origine care cer ca adopţia unui copil cu reşedinţa obişnuită în acest stat trebuie să se facă în acest stat…” însă constată că în cauză nu s-au făcut dovezi în sensul că legile statului italian impun o competenţă exclusivă a instanţelor din acest stat în cazul adopţiei unui copil cu reşedinţa obişnuită în acest stat.
Cum petenţii au învestit instanţele române cu cererea de adopţie a minorului G.B.M., aceştia alegând astfel instanţele române care sunt competente, astfel cum s-a arătat mai sus, potrivit, art.67 alin.1 Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al adopţiei.
Pricina a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă, la data de 07.01.2010, sub nr.1359/3/2009.
La termenul din 11.02.2010 a fost invocată de către procuror inadmisibilitatea acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr.173/11.02.2010, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă a respins ca inadmisibilă cererea formulată de pe petenţii L.G. şi L. (M.) E., în contradictoriu cu intimatul G.M.
Analizând actele şi lucrările dosarului cu privire la admisibilitatea cererii, tribunalul a constatat următoarele:
Potrivit art.3 lit.c din Legea nr.274/2004 prin adopţie internă se înţelege adopţia în care atât adoptatorul sau familia adoptatoare, cât şi adoptatul au domiciliul în România, iar potrivit art.3 lit.d prin adopţie internaţională se înţelege adopţia care, în condiţiile prezentei legi, nu este adopţie internă.
Cum în cauza de faţă, adoptatorul are domiciliul în Italia, fiind cetăţean italian, nu ne mai aflăm în faţa unei adopţii interne în sensul art.3 lit. c ci în faţa unei adopţii internaţionale.
În consecinţă, chiar dacă în cauza de faţă ne-am afla în situaţia unei adopţii de către soţul unui părinte firesc, procedura aplicabilă devine cea referitoare la adopţiile internaţionale, astfel cum este reglementată de art. 45 şi următoarele din Legea nr.273/2004.
Ori, în cauza de faţă, reclamantul a încercat să obţină soluţionarea cererii sale potrivit procedurii simplificate ce se aplică în cazul când adoptatorul este soţul părintelui firesc ca şi când ne-am afla în faţa unei adopţii interne. Dar în cauză, faţă de definiţiile date de lege adopţiei în art.3, ne aflăm în faţa unei adopţii internaţionale, elementul de extraneitate fiind dat de faptul că adoptatorul este cetăţean străin cu domiciliul în Italia.
Împotriva sentinţei civile nr.173/11.02.2010 au formulat recurs reclamanţii L.G. şi M. (L.) E., pe care o consideră nelegală, deoarece a fost pronunţată cu încălcarea art.39 din Legea nr.273/2004, care prevede că există adopţie internaţională numai când unul dintre soţi din familia adoptatoare care domiciliază în străinătate este bunicul adoptantului, ori în speţă cel care adoptă este soţul italian al mamei copilului, ceea ce duce la concluzia clară că este vorba de o adopţie internă, mai ales că tatăl adoptatului se află în România.
Instanţa de fond a încălcat art.5 din Legea nr.273/2004 – interesul major al copilului, care se află de 6 ani în Italia, este la şcoală şi nu are o identitate legal stabilită.
Solicită admiterea recursului, desfiinţarea hotărârii instanţei de fond şi judecarea pe fond a cererii de adopţie, în sensul admiterii acesteia, având în vedere că în asemenea cazuri, conform art.20 lit.a din Legea nr.273/2004, nu este nevoie de atestatul Direcţiei de ocrotire a minorilor în a cărei rază teritorială domiciliază copilul.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, curtea constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
Prima critică formulată de recurenţi referitoare la calificarea adopţiei în speţă ca fiind adopţie internă şi nu internaţională, situaţie în raport de care cererea formulată trebuia judecată pe fond şi nu pe excepţie este neîntemeiată.
Astfel, potrivit art. 3 din Legea nr. 273/2004, în înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
a) adoptat – persoana care a fost sau urmează să fie adoptată în condiţiile prezentei legi;
b) adoptator – persoana care a adoptat sau doreşte să adopte, în condiţiile prezentei legi;
c) adopţie internă – adopţia în care atât adoptatorul sau familia adoptatoare, cât şi adoptatul au domiciliul în România;
d) adopţie internaţională – adopţia care, în condiţiile prezentei legi, nu este adopţie internă.
Ca atare, din interpretarea acestor dispoziţii legale, Curtea constată că, în speţă suntem în prezenţa unei adopţii internaţionale, întrucât atât adoptatorul, L.G., cât şi adoptatul, G.B.M. au domiciliul în Italia. Recurenţii sunt într-o veritabilă eroare în interpretarea dispoziţiilor legale, întrucât textul de lege defineşte clar adopţia internă prin raportare la domiciliul adoptatorului şi adoptatului, toate celelalte adopţii care nu sunt adopţii interne potrivit legii, fiind considerate internaţionale.
Pe de altă parte, Legea nr.273/2004, la art.45, statuează în mod explicit că adopţia internaţională poate fi încuviinţată numai în situaţia în care adoptatorul sau unul dintre soţii din familia adoptatoare care domiciliază în străinătate este rudă până la gradul al III-lea inclusiv cu copilul pentru care a fost încuviinţată deschiderea procedurii adopţiei interne. Ori, în speţă aceste cerinţe legale nu sunt îndeplinite, de altfel recurenţii se raportează la procedura specială a adopţiei interne, în cazul în care adoptatorul este soţul părintelui firesc al minorului.
Pentru aceste considerente Curtea constată că în mod temeinic şi legal prima instanţă a reţinut că suntem în prezenţa unei adopţii internaţionale, adopţie ce nu poate fi încuviinţată decât în anumite condiţii speciale ce nu sunt îndeplinite în speţă.
Celelalte critici referitoare la interesul superior la minorului nu prezintă relevanţă în cauză prin raportare la inexistenţa unei adopţii interne în speţă.
În raport de dispoziţiile art. 312 Cod procedură civilă cu raportare la art.3041 Cod procedură civilă, Curtea respinge recursul ca nefondat.
2
