Contestaţie decizie de sancţionare disciplinară. Probe. Obligaţia angajatorului de a depune regulamentul de ordine interioară până la prima zi de înfăţişare


C. muncii, art. 263 alin. (2)(11, art. 287(2)

Potrivit art. 287 C. muncii, angajatorul este obligat să depună regulamentul intern al societăţii la prima zi de înfăţişare, raportat la obiectul cererii deduse judecăţii, respectiv o contestaţie împotriva unei decizii de sancţionare disciplinară, fiind necesară anexarea acestui regulament, ale cărui dispoziţii angajatorul însuşi pretinde că au fost încălcate, pentru a se verifica dacă faptele reţinute reprezintă abateri disciplinare, conform art. 263 alin. (2) C. muncii.

C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc.,

dec. nr. 4599 din 7 iulie 2011

Prin sentinţa civilă nr. 8957/30.11.2010, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII I-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis în parte contestaţia formulată de contestatorul C.T. în contradictoriu cu intimata SC B.A.T.A. SA; a constatat nulitatea deciziei nr. 31/05.02.2010, emisă de intimată; a obligat intimata să-l reintegreze pe contestator pe postul deţinut anterior conccdierii şi să-i plătească acestuia despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data conccdierii până la data reintegrării; a respins ccrerca de obligare a intimatei la plata daunelor morale, ca neîntemeiată. Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:

Reclamantul a fost salariatul pârâtei, începând cu data de 10.07.2006, desfaşurându-şi activitatea în calitatc de însoţitor de bord, în baza contractului individual de muncă înregistrat cu nr. 96/18.07.2006 la

I.T.M. Bucureşti. Prin decizia nr. 31/05.02.2010, intimata a dispus sancţionarea reclamantului cu concedierea.

S-a constatat că art. 263 alin. (1) C. muncii instituie dreptul angajatorului de a aplica sancţiuni disciplinare salariaţilor săi, în cazul în care aceştia au săvârşit abateri disciplinare. Decizia de sancţionare trebuie întocmită cu respectarea dispoziţiilor art. 263-268 C. muncii.

Prin actele depuse la dosar, s-a dovedit că măsura concedierii, ca sancţiune disciplinară, a fost dispusă ca urmare a efectuării cercetării disciplinare, prin parcurgerea procedurii reglementate de art. 267 C. muncii, în sensul că reclamantul a fost convocat în scris, prin adresa emisă la 22.01.2010, primită de salariat sub semnătură, în cuprinsul convocării fiind indicate obiectul, adică enumerarea pe scurt a faptelor supuse cercetării, data, ora şi locul convocării, şi că acesta s-a prezentat la cercetarea disciplinară ce s-a desfăşurat în ziua de 01.02.2010, exprimându-şi punctul de vedere, potrivit notei explicative întocmite la acea dată.

Verificând continutul deciziei de sancţionare, instanta de fond a apreciat că aceasta cuprinde menţiunile obligatorii reglementate de art. 268 alin. (2) C. muncii. S-a reţinut astfel, în decizia de sancţionare, că salariatul se face vinovat de faptul că, în data de 26.07.2008, a absentat la cursa de P.S.R. JOR 901/902, că în ziua de 07.01.2009 a absentat la rezervă, în data de 15.11.2009 a absentat la cursa de BBU-V1E-BBU, precum şi că a manifestat o atitudine nepoliticoasă şi ostilă pe parcursul cursului de customer service organizat în cadrul companiei, prin fapte ce au fost descrise de doamna P.O., încălcând astfel prevederile art. 62 alin. (1) şi (2) lit. j) şi lit. n) din Regulamentul intern al intimatei.

Contestatorul a infirmat situaţia prezentată în raportul întocmit de doamna P.O., susţinând că discuţiile purtate cu aceasta nu pot fi interpretate ca atitudine nepoliticoasă, iar în ceea ce priveşte celelalte fapte reţinute în sarcina sa, a susţinut că acestea s-au petrecut în urmă cu 1 an şi 8 luni, cu 1 an şi 2 luni, respectiv cu 3 luni înainte.

In decizia de sancţionare s-a consemnat că primele două fapte reţinute în sarcina salariatului s-au petrecut la 26.07.2008, respectiv la 07.01.2009. Articolul 268 alin. (1) C. muncii reglementează termenul înăuntrul căruia angajatorul poate dispune aplicarea sancţiunii disciplinare, acesta fiind de 30 de zile de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei. Cum de la data săvârşirii celor două fapte până la data emiterii deciziei au trecut mai mult de 6 luni, intimata a aplicat sancţiunea disciplinară pentru aceste abateri cu încălcarea termenului de prescripţie prevăzut de art. 268 alin. (1) C. muncii.

In ceea ce priveşte fapta constând în absentarea la cursa din ziua de 15.11.2009, intimata nu a probat data la care conducătorul unităţii a luat cunoştinţă despre săvârşirea acesteia în cuprinsul procesu-lui-verbal întocmit de membrii comisiei de cercetare disciplinară la data de 05.02.2010; s-a consemnat că această faptă rezultă din corespondenţa electronică a contestatorului din data de 17.11.2009, prin care acesta comunica motivul medical ce a determinat absenţa din cursa pe care trebuia să o efectueze în data de 16.11.2009. Apreciind că data luării la cunoştinţă a faptei săvârşite de contestator este cea în care acesta a comunicat motivul neprezentării, şi anume 17.11.2009, prima instanţă a constatat că dreptul intimatei de a aplica sancţiunea disciplinară pentru săvârşirea acestei fapte de asemenea s-a prescris, fiind depăşit termenul de 30 de zile reglementat de art. 268 alin. (1) C. muncii, termen ce începe să curgă de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea faptei.

Mai mult, însăşi comisia de cercetare disciplinară a reţinut, pe baza verificărilor efectuate, că iniţial absenţa reclamantului din data de 15.11.2009 a fost anunţată de mama acestuia, fostă salariată a societăţii, iar din depoziţia martorei R.M.N.S. rezultă că, potrivit dispoziţiilor regulamentului intern, un însoţitor de bord putea lipsi dintr-o cursă dacă anunţa în prealabil şi dacă îşi justifica absenţa, situaţie în care la cursă participa persoana programată de rezervă. Faţă de această situaţie, rezultând că normele interne ale intimatei permiteau salariaţilor însoţitori de bord să absenteze de la o cursă, situaţie în care se apela la programarea de rezervă, precum şi că reclamantul a anunţat în prealabil absenţa sa, chiar dacă nu a facut-o personal, ci prin intermediul unei rude, justificând absenţa cu motive medicale, s-a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii disciplinare reglementate de art. 263 C. muncii, respectiv că prin fapta din data de 15.11.2009 reclamantul nu a încălcat dispoziţiile regulamentului intern al intimatei, fapta neputând fi calificată drept abatere disciplinară, astfel cum aceasta este reglementată de art. 62 alin. (2) lit. 0 din Regulamentul intern.

Prin referatul întocmit de P.O., formator serviciu clienţi, conducerea intimatei a fost sesizată cu faptul că, în timpul cursului din luna decembrie 2009, desfăşurat pe durata a trei zile, reclamantul a adoptat un comportament nepoliticos, dând dovadă de lipsă de respect faţă de pasageri şi faţă de colegi. Titulara petiţiei a argumentat cu faptul că, în prima zi, contestatorul a întârziat la curs 30 de minute şi s-a prezentat fară manual, a susţinut că nu toţi pasagerii B.A. merită mulţumiri, iar

la invitaţia formatorului de a exersa o declaraţie, promisiune făcută pasagerilor, acesta a declarat că singura lui misiune este să îi ducă la destinaţie.

Situaţia de fapt expusă prin referatul menţionat a fost numai parţial confirmată prin depoziţia martorei R.M.N.S., salariată a intimatei din anul 2006, care a participat la cursul organizat de intimată în perioada 08-09.12.2009, în scopul instruirii în vederea adoptării unui comportament adecvat faţă de pasageri în timpul zborului. Aceasta a declarat că reclamantul nu a avut asupra sa manual, precum şi că, la afirmaţia formatorului în sensul că, la finalul cursei, pasagerilor trebuie să li se mulţumească, reclamantul a răspuns, glumind, că pasagerii nu merită mulţumiri, fapt ce a determinat crearea unei atmosfere tensionate, formatorul fiind ofensat de afirmaţia contestatorului. Potrivit martorei, la finalul cursului, reclamantul s-a scuzat faţă de formator, justificând că nu procedează în acest mod cu pasagerii. S-a apreciat, totodată, că art. 62 alin. (2) lit. j) şi lit. n) din Regulamentul intern al societăţii intimate enumeră printre faptele ce constituie abateri disciplinare, care nu pot fi sancţionate cu desfacerea disciplinară a contractului de muncă, pe cele constând în încălcarea procedurilor interne ale companiei şi în comportament neadecvat faţă de clienţii companiei, dacă acesta a produs un prejudiciu de imagine.

Astfel cum rezultă din materialul probator menţionat, instanţa de fond a constatat că faptele petrecute în zilele de 08 şi 09.12.2009 nu pot fi calificate drept abateri disciplinare, aşa cum acestea au fost definite prin art. 62 alin. (2) lit. j) şi lit. n) din Regulamentul intern, nerezultând că în cadrul cursului organizat de intimată contestatorul ar fi încălcat vreo procedură internă a companiei sau că ar fi avut un comportament neadecvat faţă de clienţii companiei.

Cum dreptul intimatei de a aplica sancţiunea disciplinară pentru faptele salariatului din datele de 26.07.2008 şi de 07.01.2009 s-a prescris, iar în privinţa celorlalte două abateri, din 15.11.2009 şi din 08-09.12.2009, intimata a luat măsura concedierii în condiţiile în care nu erau îndeplinite condiţiile răspunderii disciplinare, prima instanţă a admis contestaţia şi, în baza art. 78 C. muncii, a constatat nulitatea actului de sancţionare. Pe cale de consecinţă, în temeiul dispoziţiei legale menţionate, s-a dispus reintegrarea contestatorului în postul deţinut anterior concedierii şi obligarea intimatei la plata către contestator a despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în perioada de la data concedierii până la data reintegrării. Contestatorul nu a

probat faptul că prin sancţionarea sa disciplinară i-a fost prejudiciată imaginea la locul de muncă, motiv pentru care, nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii patrimoniale reglementate de art. 269 C. muncii, cererea în despăgubiri morale a fost respinsă.

împotriva acestei sentinţe au declarat recurs ambele părţi, criti-când-o pentru nelegalitate, pentru considerente diferite. (…)

Examinând sentinţa civilă atacată sub aspectul criticilor aduse, al actelor şi lucrărilor dosarului, normelor de drept incidente în cauză, Curtea apreciază nefondate recursurile formulate pentru considerentele de fapt şi de drept ce se vor înfăţişă în cuprinsul prezentei decizii. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurentul angajator nu este incident în cauză, nefiind realizată de prima instanţă o interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii, nerealizându-se schimbarea naturii actului juridic sau a înţelesului vădit neîndoielnic al acestuia. De altfel, motivul de recurs este invocat pur formal, nearătându-se în ce constă interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, schimbarea naturii actului juridic sau a înţelesului vădit neîndoielnic al acestuia.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., comun ambelor recursuri, nu este, de asemenea, incident în cauză. Prin acest motiv de recurs formulat, recurenţii critică sentinta atacată, fată de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că este nelegală,

pe considerentul că prima instanţă a aplicat greşit legea. In limitele acestui motiv de recurs, Curtea notează că o hotărâre este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii fie atunci când nesocoteşte o normă de drept substanţial, fie atunci când interpretează greşit o normă juridică aplicabilă. Prin urmare, instanţa ar fi culpabilă când ignoră o lege în vigoare la data judecăţii sau recurge la texte de lege aplicabile litigiului şi le dă o greşită interpretare.

Critica de recurs nu este întemeiată, prima instanţă pronunţând sentinţa atacată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept incidente în cauză, respectiv a art. 78, art. 263-268 C. muncii şi a art. 62 alin. (2) lit. j) şi lit. n) din Regulamentul intern al societăţii.

Nu trebuie neglijat că, potrivit art. 287 C. muncii, pretins a fi nesocotit în cauză de către recurenta-intimată, „Sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună toate dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare”. Ca atare, sentinţa atacată a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a legii, neputându-se susţine că prima instanţă nu ar fi dat dovadă de rol activ, pe considerentul că nu ar fi acordat un termen

de judecată recurentei-intimate pentru a depune la dosarul cauzei regulamentul său de ordine interioară, în condiţiile în care cerinţa legii este ca angajatorul să depună dovezile în apărare până la prima zi de înfăţişare, normă imperativă de la care evident nu putea deroga. Totodată, dispoziţiile art. 129-130 C. proc. civ., care reglementează rolul activ al judecătorului în procesul civil, nu trebuie să afecteze principiul disponibilităţii şi echilibrului procesual dintre părţi, ci trebuie să dea eficienţă intereselor generale consacrate prin norme imperative, menite să concure la soluţionarea cauzelor într-un mod legal şi într-un termen rezonabil.

In acest scop, judecătorul care are conducerea procesului urmează să cerceteze aspectele de ordine publică. Rolul activ al judecătorului trebuie să se îmbine cu obligaţia părţilor de a-şi exercita drepturile procesuale cu bună-credinţă, obligaţie a cărei neîndeplinire este sancţionată de normele Codului de procedură civilă. Aşadar, rolul activ al judecătorului este important pentru asigurarea calităţii şi celerităţii actului de justiţie, fără a deveni un mijloc de promovare a conduitei arbitrare a părţilor, în speţă a recurentului angajator, căruia, deşi în materia litigiilor de muncă sarcina probei îi revenea, nu a întreprins demersuri şi nu s-a conformat dispoziţiilor art. 287 C. muncii, respectiv de a depune „toate dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare”, inclusiv regulamentul de ordine interioară la care face referire prin calea de atac formulată. De altfel, prima instanţă a avut în vedere în acest sens şi dispoziţiile art. 286 C. muncii, potrivit cărora cererile referitoare la conflictele de muncă se judecă în regim de urgenţă, sens în care era neîntemeiată cererea angajatorului de acordare a unui nou termen, în condiţiile în care nu s-a conformat cerinţei impuse de norma sus-menţionată, art. 287 C. muncii, nepu-tându-şi invoca în acest sens propria culpă în apărare.

Apărarea acestui recurent este neîntemeiată, având în vedere că a fost depus la dosar fond de către contestator extras de pe regulamentul intern al societăţii, partea referitoare la răspunderea disciplinară, ce vizează de altfel şi art. 62 alin. (1) şi (2) lit. j) şi n), dispoziţiile indicate în decizia contestată, art. 8 lit. j) din acelaşi regulament nefiind indicat în cuprinsul deciziei contestate pentru a fi amânată soluţionarea cauzei pentru depunerea regulamentului în integralitatea sa.

Caracterul deciziei de concediere este unul formal, fapt ce rezultă din caracterul imperativ al reglementării cuprinse în art. 74 C. muncii, precum şi din dispoziţiile art. 77 C. muncii, ce prevăd că, în cazul unui conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei

alte împrejurări de fapt şi de drept decât cele prevăzute în decizia de concediere, lipsa menţiunilor obligatorii neputând fi complinită prin acte ulterioare emiterii deciziei, nici prin apărări realizate în

fata instantei.

Cum art. 8 lit. j) din Regulamentul intern al intimatei nu este indicat în cuprinsul deciziei de concediere, evident că omisiunea neindicării lui în conţinutul acesteia nu putea fi complinită prin apărările făcute de angajator în faţa instanţei, în ceea ce priveşte aceste dispoziţii pretinse relevante în speţă. Or, potrivit art. 287 C. muncii, angajatorul era obligat să depună regulamentul intern al societăţii la prima zi de înfaţişare, pentru aspectele deja menţionate şi mai ales raportat la obiectul cererii deduse judecăţii, respectiv o contestaţie împotriva unei decizii de sancţionare disciplinară, fiind evident necesară anexarea acestui regulament ale cărui dispoziţii se pretind a fi încălcate, de angajatorul însuşi, cu atât mai mult cu cât în astfel de pricini trebuie verificat dacă faptele reţinute reprezintă abateri disciplinare prin modul lor de săvârşire în conformitate cu prevederile art. 263 alin. (2) C. muncii, respectiv dacă prin faptele săvârşite salariatul a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractele individuale şi colective de muncă, ordinele sau dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.

Raportat la cele menţionate va fi înlăturată apărarea sa, în sensul că depunerea regulamentului intern se impune a fi necesară pentru a justifica răspunsul la întrebarea nr. 12 din interogatoriul propus de contestator a fi luat angajatorului, probă admisă şi administrată, întrebare ce ar avea legătură cu dispoziţia din regulamentul de ordine interioară a societăţii angajatoare sus-enunţată, întrucât angajatorul nu s-a conformat dispoziţiilor art. 267 C. muncii, respectiv obligaţiei de a depune „toate dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare”, inclusiv regulamentul de ordine interioară la care face referire prin calea de atac formulată, atitudine ce-i este imputabilă.

Astfel, pentru faptele pentru care se invocă „lipsa nejustificată la serviciu”, inclusiv pentru cea din data de 15.11.2009, s-a reţinut că a intervenit prescripţia răspunderii disciplinare, sens în care Tribunalul nu mai putea analiza dacă fapta săvârşită putea fi calificată drept abatere disciplinară. Intervenind prescripţia răspunderii disciplinare a contestatorului şi nulitatea deciziei emise acestuia pe aspectul în discuţie, evident că prescripţia răspunderii disciplinare facea de prisos analiza temeiniciei deciziei de sancţionare referitor la această faptă.

Or, din data de 17.11.2009, a înştiinţării de către contestator a motivului medical ce a determinat absenţa sa la cursa din aceeaşi

dată şi data sancţionării contestatorului, termenul de prescripţie de 30 de zile a fost depăşit, recurentul angajator neindicând în apărarea sa nicio probă, apărare pertinentă în acest sens, cu atât mai mult cu cât verificările înregistrărilor sunt la dispoziţia sa; corcct s-a aprcciat astfel că s-a prescris dreptul de a aplica sancţiunea pentru această faptă.

Cum aspectul prescripţiei răspunderii disciplinare nu a fost contestat şi cum aceasta face de prisos analiza temeiniciei sancţiunii, Curtea va înlătura apărările recurentului angajator, în sensul că angajatul nu şi-ar fi putut justifica absenţa de la serviciu, cu atât mai mult cu cât o astfel de abatere pune în pericol vieţi umane şi creează un prejudiciu de imagine societăţii intimate.

Aşadar, faţă de aspectele de fapt şi de drept mai sus redate, Curtea, în baza art. 312 alin. (1), prin raportare la art. 304 pct. 8,9 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de intimata SC B.A.T.A. SA, sentinţa atacată fiind pronunţată cu interpretarea corectă a actului juridic dedus judecăţii şi normelor de drept material incidente în cauză.

Neîntemeiate sunt şi criticile din recursul formulat de contestator, prin care acesta pretinde că în categoria altor drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii până la data reintegrării trebuie menţionat şi cuantumul misiilor lunare pe care le primeşte în calitatea sa de însoţitor de bord, respectiv de 40 euro pentru fiecare zbor, respectiv 500 euro pe lună raportat la 512 zboruri efectuate.

Se va avea în vedere astfel că, prin sentinţa recurată, prima instanţă, admiţând în parte contestaţia formulată în cauză, a dispus, în baza art. 78 C. muncii, obligarea pârâtului angajator la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi pe care le-ar fi primit de la data concedierii până la efectiva reintegrare, evident, drepturi prevăzute în contractul individual de muncă şi prin alte acte adiţionale, pe care acesta le-ar fi primit dacă ar fi fost în activitate ca salariat.

Nu este obligatoriu ca hotărârea de anulare a deciziei de concediere să menţioneze cuantumul exact al drepturilor salariale, fiind suficientă obligarea pârâtului, conform art. 78 C. muncii, la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul de la data conccdierii până la efectiva reintegrare, fară a menţiona niciun element de identificare a acestor despăgubiri. în acest sens dispun prevederile art. 78 C. muncii, atunci când se constată nelegalitatea şi netemeinicia măsurii concedierii ce a operat şi în cazul recurentului-contestator din prezenta cauză, respectiv ca acordarea drepturilor de care ar fi beneficiat salariatul să se realizeze generic.

Nu trebuie neglijat că, potrivit principiului de drept quodnullum est, nullum producit effectum, consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii constau în lipsirea actului anulat de efectele contrarii normelor edictate pentru încheierea sa valabilă şi restabilirea legalităţii. Or, restabilirea legalităţii, ca efect al nulităţii, implică restabilirea situaţiei anterioare, restitutio in integrum. Restitutio in integrum presupune ca persoana în cauză, ca urmare a anulării concedierii, să ajungă în situaţia de a-şi recupera toate drepturile de care a fost deposedată prin actul nelegal al angajatorului, respectiv să-şi recupereze statutul de salariat, funcţia, postul, locul de muncă, să primească salariul retroactiv cu titlu de despăgubiri şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat.

Contestatorul, în condiţiile în care va fi nemulţumit de cuantumul acestor drepturi, prin neincluderea eventual a misiilor lunare de zbor, la punerea în a titlului executoriu din cauza de faţă, are posibilitatea să lămurească acest cuantum printr-o expertiză efectuată în cadrul executării sau printr-o contestaţie la executare formulată pe calea dreptului comun. Asupra cuantumului şi componenţei efective a drepturilor salariale şi mai ales a altor drepturi de care ar fi trebuit să beneficieze contestatorul la reintegrare se va pronunţa, eventual, un expert în cadrul executării sau instanţa de executare, printr-o eventuală contestaţie la executare de drept comun.

Faţă de cele ce preced, Curtea, în baza art. 312 alin. (1), prin raportare la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a respins ca nefondat şi recursul declarat de contestatorul C.T., sentinţa atacată fiind pronunţată şi în ceea ce îl priveşte, cu interpretarea corectă a normelor de drept substanţial incidente în cauză, respectiv art. 78 C. muncii.