Potrivit dispoziţiilor art. 41 alin. 2 din Codul familiei soţul divorţat are dreptul la întreţinere atunci când se află în nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei.
Împrejurarea că reclamanta este beneficiara unei pensii de invaliditate, fiind încadrată în gradul III de invaliditate nu este suficientă pentru a dovedi starea de nevoie a acesteia, fiind necesară punerea în discuţie a efectuării unei expertize medico-legale, în condiţiile în care din decizia asupra capacităţii de muncă rezultă posibilitatea de a presta activitate cu ½ de normă, iar din probele administrate rezultă că reclamanta a fost plecată la muncă în străinătate.
Prin sentinţa civilă nr. 135/10 februarie 2006, Judecătoria Reghin a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta G. M., în contradictoriu cu pârâtul G. T. şi, drept consecinţă:
– a dispus desfacerea căsătoriei încheiată cu pârâtul la data de 7 martie 1994 din vina exclusivă a acestuia;
– a obligat pârâtul la plata sumei de 2.300.000 lei vechi lunar cu titlu de obligaţie de întreţinere în favoarea reclamantei începând cu data pronunţării hotărârii şi până la recăsătorirea reclamantei sau la încetarea stării de nevoie.
– a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.039.000 lei vechi reprezentând taxa de timbru şi onorariu avocaţial.
În adoptarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut că neînţelegerile dintre părţi au survenit pentru că pârâtul consumă băuturi alcoolice şi este agresiv, lovind-o în mai multe rânduri pe reclamantă, aspecte care au reieşit din declaraţiile martorilor A. E. şi S. C., precum şi din certificatul medico-legal depus la dosarul cauzei.
În ceea ce priveşte stabilirea obligaţiei de întreţinere în favoarea reclamantei, s-a reţinut că, potrivit Referatului întocmit de Cabinetul medical individual S. M. T., aceasta suferă de hipertensiune arterială esenţială, cardiopatie ischemică, spondiloză cervico-dorsală, necesitând regim şi tratament pentru diabet, cu evitarea eforturilor fizice. De asemenea, s-a avut în vedere faptul că reclamanta are o de 117 lei, iar pârâtul de 698 lei, acesta realizând venituri în cursul anului 2005 şi din vânzarea laptelui, în cuantum de 7791, 80 lei.
Prin decizia civilă nr. 467/28 decembrie 2006, Tribunalul Mureş a admis apelul declarat de pârât împotriva hotărârii anterior descrise, pe care a schimbat-o în parte, în sensul reluării de către reclamantă a numelui avut anterior căsătoriei, acela de „H.”.
De asemenea, au fost compensate în parte cheltuielile de judecată în apel, astfel că pârâtul a fost obligat la plata în favoarea reclamantei a sumei de 100 lei.
Pârâtul a declarat în continuare recurs, solicitând modificarea parţială a primelor două hotărâri, în sensul eliminării dispoziţiei privind obligarea sa la plata în favoarea reclamantei a unei pensii de întreţinere.
În motivarea recursului a invocat prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 Cod procedură civilă, susţinând că nici prima instanţă şi nici cea de apel nu au analizat aplicabilitatea art. 41 din Codul familiei, cu referire la starea de nevoie a celui în favoarea căruia se stabileşte obligaţia de întreţinere, în condiţiile în care reclamanta a câştigat la muncă în străinătate suma de 2200 EUR, iar aceasta a fost cuprinsă în tranzacţia prin care părţile din litigiu şi-au împărţit bunurile comune dobândite în timpul căsătoriei.
De asemenea, pârâtul a contestat cuantumul obligaţiei de întreţinere stabilite în sarcina sa, invocând încălcarea prevederilor art. 41 alin. 2 din Codul familiei.
Prin întâmpinarea formulată, reclamanta a solicitat respingerea căii de atac, susţinând legalitatea soluţiilor adoptate în cauză.
Examinând recursul dedus judecăţii, prin raportare la motivele invocate, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că acesta este întemeiat, astfel că urmează a fi admis, conform celor relevate în continuare:
Potrivit dispoziţiilor art. 41 alin. 2 din Codul familiei, soţul divorţat are dreptul la întreţinere atunci când se află în nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei.
Probele administrate în cauză nu au stabilit, însă, în mod inechivoc, starea de nevoie în care s-ar afla reclamanta, din cauza unei incapacităţi de muncă, reieşind, din contră, că atât înainte de pronunţarea divorţului, cât şi pe parcursul judecăţii, aceasta a fost plecată la muncă în străinătate.
Este adevărat că în faţa instanţei de apel s-a făcut dovada că reclamanta este beneficiara unei pensii de invaliditate, însă din cuprinsul deciziei asupra capacităţii de muncă rezultă că aceasta a fost încadrată în gradul de invaliditate III, precum şi posibilitatea de a presta activitate cu ½ normă (fila 24 apel).
În atare situaţie, în scopul dovedirii stării de nevoie a reclamantei, generată de incapacitatea sa de muncă, se impunea efectuarea în cauză a unei expertize medico-legale, probă a cărei administrare instanţa de apel era datoare să o pună în discuţia părţilor, în virtutea rolului activ consacrat de art. 129 Cod procedură civilă şi a caracterului devolutiv al căii de atac, dar şi prin raportare la probele incerte şi contradictorii, administrate în cauză sub acest aspect.
Pentru considerentele expuse, Curtea a constatat că cererea având ca obiect stabilirea obligaţiei de întreţinere în favoarea reclamantei-intimate nu a fost cercetată în fond şi, întrucât modificarea hotărârii atacate nu este posibilă, fiind necesară administrarea probei anterior menţionate, a admis recursul declarat de pârât şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 2 – 3, rap. la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, a casat în parte decizia instanţei de apel şi a dispus rejudecarea cauzei de către aceasta doar sub aspectul obligaţiei de întreţinere pretinse de reclamantă, urmând ca respectiva solicitare să fie reexaminată prin raportare la concluziile expertizei medico-legale care va fi efectuată în cauză.
