C. muncii, art. 243(1)
O.U.G. nr. 81/1997 Legea nr. 130/1996®, art. 7 alin. (2)
Regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital majoritar de stat care, potrivit balanţelor de verificare şi declaraţiilor pentru impozitul pe profit, au înregistrat pierderi sau plăţi restante faţă de bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale sau bugetele fondurilor speciale nu au dreptul de a plăti, la finele anului, premiul anual, al 13-lea salariu sau orice alte sume de această natură suportate din fondul de salarii.
Dispoziţiile art. 243 C. muncii, care prevăd că executarea contractului colectiv este obligatorie pentru părţi, nu sunt de natură a modifica modalitatea în care instanta trebuie să inter-
preteze dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 130/1996, referitoare la puterea juridică a contractului colectiv de muncă.
C.A. Bucureşti, s. a VIl-a civ., confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 5378 din 21 septembrie 2011
Prin sentinţa civilă nr. 500F/22.22.2011, Tribunalul Ialomiţa, Secţia civilă, a admis cererea formulată de reclamantul sindicatul N.T.I. împotriva pârâtei C.N.C.F. C.F.R. SA; a obligat pârâta să achite membrului de sindicat S.L.I. drepturile băneşti reprezentând salariul suplimentar pentru anii 2007, 2008 şi 2009, actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective.
In considerente, a retinut că membrul de sindicat S.L.I. al recla-mantului este salariatul pârâtei. Potrivit dispoziţiilor C.C.M. la nivel de unitate, reclamantul, în calitatea sa de salariat al pârâtei, avea dreptul la plata unui salariu suplimentar pentru prestată în cursul unui an calendaristic. Acest drept este expres stabilit în art. 30, respectiv art. 32 din C.C.M. la nivel de unitate pentru perioada 2007-2009.
Au fost invocate dispoziţiile art. 243 alin. (1) C. muncii şi art. 30 din Legea nr. 130/1996, care instituie forţa obligatorie a contractului colectiv de muncă pentru părţile semnatare, contract care se impune întocmai ca legea. Executarea vizată de art. 243 C. muncii presupune
aducerea la îndeplinire a clauzelor contractului, respectarea drepturilor şi obligaţiilor asumate de părţi. Totodată, art. 41 alin. (5) din României garantează caracterul obligatoriu al convenţiilor colective între părţi.
Instanţa a înlăturat susţinerile pârâtei, potrivit cărora constituirea fondului necesar plăţii salariului suplimentar depinde de veniturile realizate, fiind deci condiţionată acordarea acestui drept, această susţinere nefiind întemeiată. Astfel, din întregul cuprins al art. 32, nu rezultă că plata salariului este condiţionată de vreun factor. Din contră, textul alin. (1) este imperativ, în sensul că se arată „personalul companiei va primi”. De asemenea, alin. (3) al aceluiaşi articol arată modul în care să se constituie fondul necesar pentru acordarea acestui salariu, fară a se face menţiuni de genul condiţionalului optativ, arătându-se: „(…) fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar deci nu se menţionează că se poate sau se constituie în funcţie de un anumit nivel al veniturilor sau dacă se obţin venituri. Prin urmare, chiar dacă situatia economică a societătii
y ” y y
pârâte este una grea, existenţa sau inexistenţa resurselor bugetare nu poate avea vreo influenţă asupra stabilirii sau recunoaşterii drepturilor salariale prevăzute în contractul colectiv de muncă.
Pârâta este obligată să îşi îndeplinească obligaţia asumată odată cu semnarea acestui contract colectiv de muncă la nivel de unitate, cât timp acesta a rămas în această formă în fiinţă, deşi pârâta a avut la îndemână căi legale de suspendare a acestor prevederi, însă, din motive neînţelese, aceasta nu a procedat în acest fel, chiar dacă realitatea actuală o impunea.
Cu privire la actualizarea cu indicele de inflaţie a drepturilor băneşti reprezentând salariu suplimentar, instanţa constată că, în speţă, ceea ce face obiectul reparaţiei este prejudiciul real, suferit de către reclamant ca urmare a neacordării unor drepturi băneşti ce i se cuveneau, în calitate de salariat. Repararea prejudiciului se face în condiţiile răspunderii civile contractuale. Beneficiul nerealizat, ca parte a prejudiciului suferit de către reclamant, este datorat devalorizării monetare survenite între data când aceste drepturi ar fi trebuit acordate şi data plăţii efective; pe cale de consecinţă, măsura reparatorie adecvată este actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie, de la data scadenţei fiecărei sume la data plăţii efective.
Astfel, pârâta a fost obligată să achite reclamantului drepturile băneşti reprezentând salariu suplimentar pentru anii 2007, 2008 şi
2009, actualizate cu rata inflaţiei de la data naşterii dreptului şi până la plata efectivă.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs motivat, în termen legal, pârâta C.N.C.F. C.F.R. SA Bucureşti. (…)
Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate, cât şi a dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Curtea găseşte recursul fondat, pentru următoarele considerente:
Societatea recurentă este o societate cu capital de stat, aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii şi unul din agenţii economici monitorizaţi în baza O.U.G. nr. 79/2001. Conform acestui act normativ, „(…) indicele câştigului salariului mediu nu poate fi mai mare decât indicele productivităţii muncii, calculat în unităţi fizice sau, după caz, în unităţi valorice în condiţii comparabile, în funcţie de specificul activităţii (…)”. Prin urmare, raportat la aceste prevederi legale, societăţii recurente i-a revenit obligaţia de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri şi cheltuieli aferente anilor 2006, 2007 şi 2008, iar fundamentarea fondului de salarii s-a făcut pe baza indicelui de creştere a câştigului mediu brut, care nu putea fi mai mare decât indicele productivităţii muncii. Recurenta a depus la dosar situaţia pe anii 2006,2007, 2008 privind indicele de creştere a câştigului salarial mediu brut şi indicele productivităţii muncii, din care reiese faptul că societatea s-a aflat în imposibilitate legală de constituire a fondului necesar salariului suplimentar, întrucât în toată această perioadă indicele câştigului mediu a fost mai mare decât indicele de productivitate.
Totodată, potrivit O.U.G. nr. 79/2001 privind întărirea disciplinei economico-financiare, salariaţii nu pot beneficia de primele prevăzute în contractul colectiv de muncă, dacă societatea înregistrează pierderi salariale. Din analiza bugetelor de venituri şi cheltuieli pe anii 2006, 2007 şi 2008 şi a execuţiei bugetare pe aceşti ani, depuse în copie la dosar, reiese că profitul înregistrat în anul 2006 a fost repartizat pentru acoperirea pierderilor contabile din anii precedenţi, conform art. 14 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 64/2001, iar în anii 2007 şi 2008 societatea nu a înregistrat profit, ci pierderi.
Mai mult, art. 30 din C.C.M. condiţionează primirea salariului suplimentar de voinţa angajatorului, în condiţiile în care clauza contractuală menţionată la art. 30 este înscrisă în termenii „poate primi” şi „poate acorda”, fară a reprezenta o obligaţie. Astfel, dispoziţiile art. 30 alin. (1) din C.C.M. la nivel de unitate nu pot fi analizate separat, ci
prin prisma tuturor reglementărilor cuprinse în convenţia invocată de recurenţi în sprijinul pretenţiilor acestora. Dar, potrivit art. 20 din C.C.M., fondurile necesare pentru acordarea salariului suplimentar se constituie din veniturile realizate, după acoperirea cheltuielilor,
constituirea fondului de rezervă etc. In aceste condiţii, acordarea salariilor suplimentare este condiţionată şi de existenţa veniturilor realizate, astfel încât nu se pot reţine susţinerile recurenţilor, în sensul că nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între neplata acestor pretenţii şi situaţia financiară a societăţii. Aplicabilitatea art. 20 este determinată de natura drepturilor pretinse, deoarece art. 30 alin. (1) din C.C.M. reglementează posibilitatea acordării unui premiu anual, pentru munca ireproşabil desfăşurată în cursul unui an calendaristic, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Nici anexa 6 la C.C.M. nu este de natură a explica, în sensul dat de instanţa de fond, articolul nr. 30 din C.C.M., deoarece, deşi priveşte criteriile care condiţionează acordarea salariului suplimentar, nu impune nicio obligaţie pentru angajator, care, conform clauzei din contractul colectiv de muncă, beneficiază de aprecierea sa subiectivă în acordarea salariului suplimentar, în condiţiile în care îndeplinirea criteriilor din anexa 6 nu impun nicio obligaţie angajatorului, iar acordarea salariului suplimentar rămâne în limitele prevăzute de art. 30 din C.C.M., în sensul că „se poate acorda” în baza hotărârii Consiliului de Administraţie.
Curtea constată că nu au existat nici negocieri între partenerii sociali pentru stabilirea concretă a drepturilor suplimentare, iar art. 30 alin. (1) din C.C.M. prevede doar posibilitatea acordării acestora. Mai mult, art. 30 alin. (3) din Contractele colective de muncă menţionate precizează o condiţie pentru plata drepturilor solicitate, respectiv din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar. Or, în contextul în care angajatorul nu a avut venituri corespunzătoare acoperirii tuturor cheltuielilor, înregistrând pierderi în anii 2006, 2007, 2008 şi 2009, precum şi plăţi restante faţă de bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale etc., s-a apreciat că nu există obligaţia plăţii salariilor suplimentare aferente solicitate de reclamanţi.
Această clauză contractuală – din veniturile realizate – a fost pusă în acord cu dispoziţiile O.U.G. nr. 81/1997 pentru reglementarea plăţii premiilor anuale, a celui de-al 13-lea salariu sau a altor sume de această natură, suportate din fondul de salarii, care, de regulă, se acordă la finele anului, prin care se prevede că regiile autonome şi societăţile comerciale, cu capital majoritar de stat, care, potrivit balanţelor de verificare şi declaraţiilor pentru impozitul pe profit, au înregistrat pierderi sau plăţi restante faţă de bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale sau bugetele fondurilor speciale, nu au dreptul de a plăti, la finele anului premiul anual, al 13-lea salariu sau orice alte sume de această natură suportate din fondul de salarii.
Dispoziţiile art. 243 C. muncii, invocate de reclamanţi în cererea lor, care prevăd că executarea contractului colectiv este obligatorie pentru părţi, nu sunt de natură a modifica modul în care instanţa trebuia să interpreteze clauza din contractul colectiv de muncă supus discuţiei judiciare şi, de asemenea, nici dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 130/1996 referitoare la puterea juridică a contractului colectiv de muncă.
In ceea ce priveşte art. 30 din C.C.M. la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar, Curtea constată că plata drepturilor suplimentare prevăzute de art. 30 alin. (1) din această convenţie este de asemenea condiţionată de realizarea veniturilor necesare constituirii
fondului de 10%, aşa cum se arată expres în alin. (3). In acest fel, considerentele menţionate pe aspectul art. 30 din C.C.M. la nivel de unitate se menţin şi în cazul contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi, fară a mai fi necesară reluarea acestora. Raportând dispoziţia legală menţionată la situaţia de fapt din speţă, se constată că societatea recurentă în mod legal nu a achitat reclamanţilor salariul suplimentar solicitat, întrucât în această perioadă nu a înregistrat profit care să poată fi repartizat pentru constituirea fondului de cointeresare prin sistemul premial.
Constatând că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale incidente în speţă, motiv de modificare a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea a admis recursul, a modificat sentinţa recurată şi a respins acţiunea ca neîntemeiată.
