C. muncii, art. 270
Răspunderea patrimonială, reglementată de art. 270 C. muncii, este grefată exclusiv pe raportul juridic de muncă, care îşi are izvorul în contractul individual de muncă încheiat între salariatul răspunzător şi angajatorul păgubit.
Dispoziţiile Codului muncii privind răspunderea patrimonială nu-şi găsesc aplicabilitatea în cazul în care autorul prejudiciului desfăşoară activitate prejudiciabilă în baza unui contract comercial, faptele pretinse a fi ilicite concretizându-seîn derularea unor operaţiuni de natură comercială cu diferiţi parteneri, constând în emiterea de facturi ce au constituit cheltuieli angajate de societatea angajatoare.
Fapta săvârşită de salariat în executarea funcţiei de reprezentant al societăţii atrage răspunderea, după caz, civilă (delictuală) sau penală şi poate fi antrenată doar în condiţiile legii civile, comerciale ori, după caz, penale.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc.,
dec. nr. 6586 din 25 octombrie 2011
Prin sentinţa civilă nr. 3892/19.04.2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost respinsă acţiunca formulată de reclamanta SC K.R. SRL, în contradictoriu cu pârâtul H.I., ca neîntemeiată. Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarea situaţie de fapt şi de drept:
Intre pârât, în calitate de salariat, şi reclamantă în calitate de angajatoare, s-a încheiat contractul individual de muncă nr. 1650/02.10.2001, pe durată nedeterminată, începând cu data de 01.10.2001 pentru funcţia de director executiv.
Prin cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispoziţiile art. 270 C. muncii şi art. 1082 C. civ. 1864, pârâta a învestit instanţa să se pronunţe asupra unei acţiuni în răspundere patrimonială, în vederea recuperării prejudiciului în valoare de 403.602 de lei, reprezentând pierderi rezultate din neîndeplinirea obligaţiilor contractuale ale pârâtului, în calitate de director executiv, care a exercitat managementul în mod defectuos şi fraudulos. Prima instanţă a verificat, având în vedere şi dispoziţiile art. 287 C. muncii, îndeplinirea condiţiilor necesare pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâtului, prin prisma dispoziţiilor art. 270 C. muncii, respectiv existenţa unui prejudiciu (real, cert şi direct în patrimoniul angajatorului), care să fi fost produs de pârât cu vinovăţie printr-o faptă ilicită aflată în legătură cu sa.
Tribunalul a reţinut că, din conţinutul raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, rezultă următoarele:
Expertul a constatat incertitudinea existentă atât în ceea ce priveşte valoarea prejudiciului stabilit de reclamantă în sarcina pârâtului (care a fost stabilit în sumă de 403.602 de lei şi care nu se regăseşte în aceeaşi valoare în cererile depuse la termenele ulterioare), cât şi în ce priveşte elementele structurale care au format suma pretinsă cu titlu de prejudiciu. Astfel, în raportul de expertiză s-a arătat că facturile detaliate cuprind prestaţii pentru diverse servicii executate de furnizorii respectivi, inclusiv TVA, astfel: prestaţii de servicii efectuate pentru firma reclamantă în baza contractelor de prestaţii servicii nr. 19/31.07.2006, nr. 1/02.10.2008, nr. 1/01.01.2008, nr. 02/01.05.2008 încheiate cu firma furnizoare (SC R.G.C.G. SRL); prestaţii transport efectuate SC N.I. SRL, conform contractelor nr. 02/01.02.2007 şi 04/30.01.2009 încheiate cu SC C. SRL; prestaţii servicii de ambalare a materialelor aprovizionate în vrac şi ambalate în cutii „K.” – SC S.T. SRL, contract nr. 05/03.03.2008; prestaţii servicii de şi audit, servicii de resurse umane, evaluare personal (SC D. SRL, l.A.S. & D.C.E., contract nr. 05/07/30.05.2007, SC C. HR SRL – contract nr. 12/10.11.2008); servicii de creare şi execuţie materiale publicitare (SC A.C.D.I. SRL); cheltuieli diverse (aprovizionări de materiale birotică, instruire profesională etc.), service auto efectuate la mijloacele de transport ale reclamantei de către firma S.
Din raportul de expertiză a mai rezultat că valoarea prestaţiilor cuprinse în facturile înşiruite de reclamantă pentru motivarea prejudiciului a fost contabilizată în conturile de cheltuieli corespunzătoare naturii prestaţiilor în contrapartidă, cu obligaţii faţă de furnizorul care a emis factura respectivă, la data primirii facturilor.
Concluziile expertului au fost în sensul că, prin înregistrarea facturilor respective în contabilitate, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, potrivit căruia orice operaţiune economico-financiară efectuată s-a consemnat în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ, acestea au fost înregistrate în mod corect în contabilitatea societăţii, în conturile de cheltuieli cu prestaţiile de servicii, în funcţie de natura cheltuielilor respective.
Faptul că acestea au fost înregistrate în pe cheltuieli de exploatare şi că s-au realizat diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile, sub formă de ieşiri sau scăderi ale valorii activelor, nu reprezintă un efect negativ produs reclamantei ca urmare a înregistrării cheltuielilor respective, ci reprezintă modul însuşi de înregistrare a cheltuielilor de această natură, impus de regulile contabile.
In ceea ce priveşte faptele pretins ilicite de către pârât, Tribunalul a reţinut că acestea au fost individualizate, prin cererea de chemare în judecată şi precizările ulterioare, de aşa manieră încât a rezultat că managementul defectuos şi fraudulos la care reclamanta face referire, prin cererile depuse la dosar, s-a concretizat în derularea unor operaţiuni de natură comercială cu diferiţi parteneri şi care au constat, în final, în emiterea unor facturi, ce au constituit cheltuieli angajate de către societatea reclamantă.
S-a mai menţionat în raportul de expertiză că, atât din documentele depuse la dosarul cauzei, cât şi din cele care au fost solicitate şi puse la dispoziţie de reclamantă, nu a rezultat că prin semnarea contractelor care au stat la baza prestaţiilor cuprinse în facturile respective au fost încălcate de pârât autorizări date de Consiliul de Administraţie şi, de asemenea, nu a rezultat că sumele respective au fost contabilizate în alte conturi decât cele de cheltuieli din exploatare, aspecte care conduc la concluzia că angajarea unor astfel de cheltuieli în situaţia dată nu arc caracter ilicit.
In consecinţă, în raportul de expertiză s-a reţinut că nu există prejudiciu produs de pârât şi înregistrat în contabilitatea societăţii reclamante, iar sumele invocate de reclamantă ca fiind prejudiciu reprezintă valoarea facturilor emise de furnizori pentru prestaţii efectuate, inclusiv TVA deductibil, în baza contractelor încheiate cu aceştia, în virtutea realizării activităţilor cuprinse în cadrul responsabilităţilor din fişa postului corespunzător directorului executiv,
acţiuni pentru care pârâtul, în calitate de director executiv, avea putere de decizie finală.
In speţă, nu s-a făcut dovada faptului că angajarea unor cheltuieli de natura celor indicate în cererea de chemare în judecată şi în cererea precizatoare depusă la 16.11.2010 a avut alt scop decât acela de a susţine derularea normală şi obişnuită a activităţii în cadrul societăţii reclamante, respectiv nu s-a făcut dovada că, în fapt, aceste cheltuieli de exploatare nu ar fi fost necesare, utile şi reale, în raport de specificul activităţii societăţii reclamante şi nici că ele ar fi fost angajate pentru direcţionarea sumelor din patrimoniul reclamantei în patrimoniul altor societăţi, cu intenţia de a diminua patrimoniul societăţii reclamante în scopul sporirii nejustificate a patrimoniului altor societăţi.
în ceea ce priveşte susţinerea reclamantei, în sensul că pârâtul avea cunoştinţă de activitatea acestor societăţi şi era implicat în activitatea acestora, pe care o coordona, Tribunalul a reţinut că, din întâmpinarea depusă la dosar de către pârât, rezultă că acesta a recunoscut faptul că firma SC E.T. & C. SRL este firma sa, prin intermediul cărcia se presta serviciul de consultanţă comercială pentru afaceri şi management.
Punctul de vedere al pârâtului referitor la existenţa unor contracte este susţinut, de exemplu, şi de copia contractelor de consultanţă nr. 6125/2006, nr. 7166/2007, nr. 81212/2008.
S-a reţinut că în fişa postului Directorului executiv sunt menţionate, printre alte responsabilităţi, următoarele: asigurarea implementării regulamentului, planului de afaceri, bugetului şi instrucţiunilor Consiliului de Administraţie; reprezentarea companiei în faţa terţilor, în concordanţă cu aria şi autorizaţiile pentru care este învestit de către Consiliul de Administraţie; întocmirea contractelor cu clienţii şi furnizorii, în concordanţă cu autorizaţiile cu care a fost învestit de către Consiliul de Administraţie etc.
Or, a reţinut Tribunalul, reclamanta, care avea sarcina probei, nu a dovedit că operaţiunile de natură comercială despre care se afirmă că au condus la existenţa prejudiciului solicitat s-ar fi aflat în afara regulamentelor, planului de afaceri, bugetului şi instrucţiunilor Consiliului de Administraţie.
In lipsa unor dovezi certe cu privire la prejudiciul ce ar fi rezultat din operaţiunile descrise în cererea de chemare în judecată şi în cererile precizatoare, s-a putut reţine că reclamanta doar presupune că prin operaţiunile descrise ca fiind parte din managementul fraudulos desfăşurat de pârât, patrimoniul societăţii ar fi fost afectat în sensul diminuării lui.
In ceea ce priveşte invocarea pierderilor provenind din plata unor cursuri de formare profesională, deşi reclamanta avea sarcina probei, aceasta nu a făcut dovada faptului că respectivele cursuri plătite pentru diferiţi angajaţi nu ar fi avut legătură cu pregătirea lor profesională în cadrul societăţii. Suportarea costurilor pentru asigurarea participării salariaţilor la formarea profesională s-a încadrat în regulile prevăzute de Codul muncii, şi cum reclamanta nu a făcut dovada faptului că sumele utilizate pentru programele de formare profesională nu erau prevăzute în bugetul anual al societăţii, nu se poate considera că ele constituie prejudiciu cauzat de pârât.
Faptul că o parte din salariaţii societăţii au fost premiaţi cu sume de bani nu poate constitui temei al angajării răspunderii patrimoniale a pârâtului, deoarece nu a rezultat că pârâtul ar fi săvârşit o faptă ilicită în legătură cu atribuţiile de serviciu.
In ceea ce priveşte susţinerea referitoare la faptul că ar fi existat pierderi datorită vânzării autoturismului marca R. de către pârât, la un preţ derizoriu de 9.276 de lei, Tribunalul a reţinut că nu s-a făcut dovada faptului că preţul de vânzare al acestui autoturism ar fi fost subevaluat, că nu ar fi corespuns cel puţin valorii cu care el figurează în înregistrările contabile ale societăţii, pentru a se reţine existenţa unui prejudiciu.
Este adevărat că în raportul de expertiză depus la dosar, s-a arătat că, din Raportul auditorului, prin care s-a analizat activitatea din perioada iunie 2006 – mai 2009, singura sumă imputabilă în mod direct pârâtului, ca urmare a faptei proprii, este suma de 22.728,04 de lei, reprezentând suma ridicată direct de pârât din casieria societăţii, pentru care la data auditului casieria nu a emis documentele contabile de rigoare, însă tot în raportul de expertiză se arată că întreaga sumă a fost trecută la datoria de încasat direct de la pârât şi suma de 22.765,57 de lei a fost depusă la casieria societăţii cu chitanţa nr. 9166661/07.08.2009, în suma respectivă depusă de pârât fiind inclusă şi suma de 22.728,04 de lei.
S-a mai arătat că din documentele puse la dispoziţie a rezultat că pârâtul a figurat ca debitor în evidenţele SC K.R. SRL în contul de avans de trezorerie cu suma de 22.765,65 de lei, sumă care la data de 07.08.2009 a fost depusă în casieria societăţii.
In consecinţă, la acest moment, nu s-a putut angaja răspunderea patrimonială a salariatului pentru respectiva sumă, pentru că ea a fost achitată. Tribunalul a mai reţinut că nici în privinţa celorlalte elemente pe care reclamantul le-a circumscris managementului fraudulos nu
s-a putut reţine îndeplinirea condiţiilor necesare angajării răspunderii patrimoniale, în sensul art. 270 C. muncii.
In ceea ce priveşte invocarea complicităţii dintre I.T. şi pârât, în considerarea faptului că respectiva salariată ar fi efectuat cumpărături de la societatea SC L.F. SA în scopul alcătuirii coşului de cumpărături al familiei şi pentru uzul personal, Tribunalul a reţinut că acest motiv nu poate sta la baza angajării răspunderii patrimoniale a pârâtului, câtă vreme pârâtului nu i se impută o faptă proprie, ci reclamanta doar afirmă că pârâtul în mod cert avea cunoştinţă de utilizarea creditului societăţii de către salariată în scopuri personale.
Nici în ceea ce priveşte managementul defectuos imputat pârâtului ca fiind faptă ilicită cauzatoare de prejudicii patrimoniale (în sensul indicat în notele depuse la data de 22.02.2011, cu privire la încălcarea dispoziţiilor contractuale, reclamanta făcând referire la îndeplinirea obligaţiilor de serviciu, la fidelitatea faţă de societate, confidenţialitatea datelor), în speţă, reclamanta nu a făcut dovada existenţei prejudiciului suferit.
Simpla depunere a unor facturi, coroborate cu aprecierile reclamantei referitoare la interpretarea relaţiilor comerciale desfăşurate cu societăţile despre care se face referire în cererile depuse, nu constituie temeiuri pentru angajarea răspunderii patrimoniale, în lipsa unor dovezi referitoare la legătura de cauzalitate dintre fapta pârâtului şi emiterea facturilor referitoare la penalităţi.
Nu s-a făcut dovada de către reclamantă că societatea ar fi avut posibilitatea de plată a facturilor în termen, existând sumele necesare, şi că, în acest caz, pârâtul ar fi avut ca atribuţie de serviciu achitarea facturilor respective.
In virtutea obligaţiei generale de fidelitate (care cuprinde la rândul ei două elemente: o obligaţie de a face, constând în îndatorirea de a urmări interesele angajatorului, şi o obligaţie de a nu face, care la rândul ei cuprinde obligaţia de neconcurenţă şi obligaţia de confidenţialitate), salariatul este ţinut să se abţină de la a face concurenţă angajatorului său şi, în caz de încălcarc a obligaţiei, angajatorul poate cere daune-interese, însă numai dacă probează toate elementele răspunderii.
In speţă, a stabilit Tribunalul, chiar dacă la dosar au fost depuse înscrisuri din care a rezultat că pârâtul avea calitatea de asociat în diferite cu care societatea reclamantă a avut raporturi comerciale, nu a rezultat că activitatea desfăşurată de respectivele societăţi ar fi fost activitate concurentă şi nici că reclamantei i s-ar
fi produs un prejudiciu patrimonial prin derularea actelor şi faptelor de comerţ cu respectivele societăţi, ca urmare a neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a atribuţiilor de serviciu de către pârât.
Împotriva menţionatei sentinţe a declarat recurs motivat, în termenul legal, reclamanta SC K.R. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. (…)
Analizând întregul material probator administrat în cauză, atât prin prisma criticilor formulate, precum şi sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
încă de la început, sunt necesare câteva precizări în privinţa incidenţei dispoziţiilor Codului muncii, în general, şi a art. 270 C. muncii, în forma aplicabilă speţei, în special, în raport de particularităţile raporturilor juridice stabilite între părţi. Astfel cum se arată încă din cererea de chemare în judecată, prin contractul individual de muncă nr. 1650/02.10.2001, intimatul-pârât a fost angajat în funcţia de director executiv al societăţii reclamante, având atributia de coordonare a activitătii firmei. A mai arătat reclamanta
că prejudiciul pe care pretinde că l-a suferit este consecinţa faptelor culpabile ale directorului executiv, constând în management defectuos, temeiul de drept indicat fiind reprezentat de dispoziţiile art. 270 C. muncii. De asemenea, a susţinut recurenta, unele dintre faptele imputate intimatului constituie infracţiuni, conform dispoziţiilor Legii societăţilor comerciale nr. 31/1990, iar în cazul altora, chiar motivarea instanţei de fond relevă încălcarea prevederilor legale care interzic creditarea de către societate a administratorilor săi.
In raport de aceste împrejurări de fapt, se impune a se stabili în ce măsură pretinsele fapte ilicite cauzatoare de prejudicii au fost săvârşite de intimat în calitatca sa de salariat (pentru care răspunderea se angajează în condiţiile prevăzute de art. 270 C. muncii) sau în calitate de organ al societăţii comerciale, cu atribuţii de reprezentare a acesteia (caz în care răspunderea poate fi angajată numai în condiţiile prevăzute de legea specială comercială şi de legea civilă, acţiunea în despăgubiri exercitată de societate fiind o acţiune în răspundere civilă delictuală, iar nu contractuală, ca în cazul acţiunii în răspundere patrimonială reglementată de art. 270 C. muncii).
Dubla calitate în care intimatul şi-a desfăşurat activitatea în cadrul societăţii recurente rezultă din contractul individual de muncă la care ne-am referit anterior, modificat succesiv prin acte adiţionale, sub
aspectul clementului salariu şi în privinţa duratei contractului, dar şi din procura depusă la dosar fond şi necontestată de niciuna dintre părţi, datată 15.12.2006, care atestă că administratorul societăţii, N.B., l-a împuternicit pe intimatul H.I. – director executiv, „să exercite neîngrădit toate atribuţiile stabilite în sarcina administratorului societăţii prin actul constitutiv şi prin Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, modificată (…). Prezentul mandat este valabil până la data revocării sale”.
Elementele specifice care caracterizează împreună contractul individual de muncă sunt prestarea muncii, plata salariului şi subordonarea salariatului faţă de angajator, a cărui autoritate se realizează prin prerogativele ce îi sunt proprii – normativă, organizatorică şi disciplinară. Evident, în cazul organului societăţii comerciale cu rol de reprezentare, nu se pune problema unei asemenea subordonări.
Contractele comerciale depuse la dosar şi cu privire la care se arată că au fost păgubitoare pentru recurenta-reclamantă nu se poate considera că au fost încheiate în exercitarea atribuţiei intimatului de „coordonare a activităţii societăţii”, ce revine acestuia în temeiul contractului de muncă, ci, fară dubiu, acestea au fost semnate de intimat ca reprezentant legal al societăţii, în baza mandatului primit. Prin urmare, pentru acestea şi pentru eventualele consecinţe păgubitoare produse prin încheierea lor, răspunderea nu poate fi angajată în condiţiile art. 270 C. muncii privind răspunderea salariaţilor, care, la alin. (1), dispune în mod expres că salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor, adică în legătură cu atribuţiile ce le revin în calitate de salariaţi.
Răspunderea patrimonială este exclusiv grefată pe raportul juridic de muncă, raport care îşi are izvorul în contractul individual de muncă încheiat între salariatul răspunzător şi angajatorul păgubit. Dispoziţiile Codului muncii privind răspunderea patrimonială nu îşi găsesc aplicarea în cazul în care autorul prejudiciului desfăşoară activitatea prejudiciabilă în baza unui alt contract, civil sau comercial. De asemenea, nu sunt incidente dispoziţiile Codului muncii nici în situaţia în care fapta cauzatoare de prejudicii, chiar săvârşită de salariat, intră în sfera ilicitului penal (aşa cum se susţine în legătură
cu unele dintre faptele imputate chiar prin motivele de recurs). In acest caz, sunt aplicabile prevederile care reglementează răspunderea civilă delictuală.
Nu pot fi primite susţinerile recurentei în sensul că prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, astfel încât se impune casarea hotărârii atacate.
In ceea ce priveşte obiectivele expertizei contabile încuviinţate în cauză, se reţine că acestea au fost corect stabilite de instanţa de fond, din perspectiva dispoziţiilor art. 270 C. muncii, prin încheierea din data de 30.11.2010, termen la care recurenta-reclamantă a fost reprezentată prin apărător ales. Astfel, fără vreo limitare, prima instanţă a stabilit că expertul urmează să verifice dacă societatea a înregistrat prejudiciul indicat în cererea de chemare în judecată, de unde provine acest prejudiciu şi care a fost cauza creării lui. Curtea reţine că lămurirea acestor aspecte de fapt era necesară şi suficientă pentru ca Tribunalul să poată proceda la verificarea condiţiilor ce trebuie întrunite cumulativ pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariatului, în baza dispoziţiei legale mai sus evocate. Obiectivele expertizei se stabilesc la termenul la care se încuviinţează proba, şi nu ulterior. Cum expertiza efectuată în cauză este rezultatul unor raţionamente precise şi verificabile, în mod corect a fost avută în vedere la pronunţarea soluţiei de către prima instanţă.
De asemenea, în mod just, Tribunalul a respins solicitarea reclamantei privind extinderea obiectivelor expertizei, apreciind că obiectivele iniţial stabilite sunt de natură a permite instanţei să se lămurească asupra împrejurărilor de fapt, ce se impuneau a fi analizate din perspectiva stabilirii existenţei condiţiilor pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariatului, şi că aspectele privind legătura de cauzalitate dintre faptele ilicite şi prejudiciu ori transferul profitului către alte societăţi pot fi dovedite cu înscrisuri.
Curtea constată că nu pot fi primite nici susţinerile recurentei privind efectuarea expertizei contabile în lipsa documentelor de care expertul însuşi a apreciat că are nevoie, în condiţiile în care recu-renta-reclamantă, căreia îi revenea sarcina probei, conform art. 287 C. muncii, nu a depus la dosarul cauzei alte înscrisuri şi nici nu le-a prezentat expertului la vreuna dintre cele trei convocări. Nu se poate imputa nici expertului şi nici instanţei faptul că angajatorul, deşi a primit lista cu documentele necesare, astfel cum se arată chiar în motivele de recurs, nu le-a pus la dispoziţia expertului contabil, iar la ultima convocare, făcută chiar la sediul societăţii SC K.R. SRL, nu s-a prezentat niciun reprezentant legal al societăţii.
Curtea constată că prima instanţă şi-a exercitat pe deplin rolul activ, în condiţiile art. 129 C. proc. civ., dispunând administrarea tuturor
probelor considerate necesare şi îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului. Sunt lipsite de suport susţinerile recurentei, în sensul că Tribunalul nu i-a permis să facă dovada caracterului cert al prejudiciului, precum şi criticile aduse concluziilor expertului formulate în temeiul unei documentaţii ce se susţine a fi necorespunzătoare şi incompletă, câtă vreme, în chiar dezvoltarea motivelor de recurs, aceasta arată, pe de o parte, că expertiza a fost efectuată în baza înscrisurilor pe care ea însăşi le-a depus la dosar, a precizărilor făcute de personalul ce are responsabilitatea înregistrării în contabilitate la SC K..R. SRL şi a documentelor justificative ale operaţiunilor financiar-contabile, iar pe de altă parte, că prejudiciul ce nu reieşea din înregistrările în evidenţele contabile privind profitul nerealizat rezultat din tranzacţiile cu firmele căpuşă putea fi stabilit potrivit unui sistem de calcul indicat abia prin notele scrise, ca urmare a analizei unor documente pe care însă societatea nu le-a depus la dosar.
In privinţa nerespectării dispoziţiilor din Legea societăţilor comerciale, care sancţionează acordarea de împrumuturi administratorilor, şi a celor din O.G. nr. 15/1996 privind întărirea disciplinei finan-ciar-valutare, recurenta însăşi arată că prejudiciul ce s-ar fi putut produce prin atragerea răspunderii societăţii are o existenţă incertă, chiar dacă probabilă.
Referitor la critica privind omisiunea instanţei de fond de a verifica la O.N.R.C. obiectul de activitate al S.C. & D., Curtea constată că relaţiile cu privire la această societate se află depuse la dosarul
cauzei. In plus, se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (51) C. proc. civ., părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.
Nu se poate reţine nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de fond realizând o analiză corectă a probelor administrate din perspectiva dispoziţiilor art. 270 C. muncii, sub aspectul întrunirii cumulative a condiţiilor cerute de lege pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariatului.
Astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, angajarea răspunderii patrimoniale presupune îndeplinirea cumulativă a anumitor condiţii referitoare la fapta ilicită şi personală a salariatului (motiv pentru care era irelevantă cercetarea în cauză a calităţilor pe care diverşi alţi angajaţi ai unităţii recurente le-ar fi avut în alte societăţi ori a faptelor prejudiciabile pretins săvârşite de aceştia), prejudiciul cauzat în patrimoniul angajatorului, legătura de cauzalitate dintre fapta
ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia salariatului. Răspunderea patrimonială presupune, deci, în primul rând, o pagubă, un rezultat dăunător cu valoare economică, un prejudiciu ce urmează a fi reparat ca urmare a stabilirii unei astfel de răspunderi a salariatului vinovat.
In lipsa prejudiciului sau în cazul imposibilităţii dovedirii lui, nu se poate vorbi de răspundere patrimonială. Cu privire la prejudiciu, se reţine că acesta trebuie să fie cert, atât sub aspectul existenţei, cât şi sub aspectul întinderii, al posibilităţii de evaluare, să fie actual, direct, material şi să nu fi fost reparat încă. Este necesar ca prejudiciul să se reflecte în patrimoniul societăţii cu certitudine (fie prin diminuarea activului, fie prin creşterea pasivului), să fie efectiv şi real, să poată fi cuantificat printr-o evaluare precisă într-o sumă de bani determinată pe baza unor indicatori concreţi, a unor date economice neîndoielnice. Or, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, aceste condiţii nu au fost îndeplinite în cauză, aspect relevat şi de expertiza contabilă efectuată. Dovada caracterului cert al prejudiciului (ce include paguba efectivă şi beneficiul nerealizat) este în sarcina angajatorului, ce trebuie să probeze prin elemente de determinare concrete întinderea pagubei care este consecinţa directă a faptei personale şi ilicite a salariatului săvârşită în îndeplinirea obligaţiilor de serviciu.
In ceea ce priveşte semnarea de către intimat a contractelor comerciale ca reprezentant al societăţii recurente, din materialul probator administrat în cauză rezultă, pe de o parte, că administratorul societăţii i-a delegat această calitate, conform contractului de mandat depus la dosar (în privinţa căruia nu există dovezi că ar fi fost revocat până la încheierea contractului nr. 81212/2008), iar pe de altă parte, că atribuţia de reprezentare era menţionată şi în cuprinsul fişei postului de director executiv (al cărei conţinut nu a fost contestat de niciuna dintre părţi). Cu privire la semnătura aplicată pe contractul nr. 7166/2007, împrejurarea că aceasta nu este dată în mod real, fiind probabil falsificată, astfel cum se susţine prin motivele de recurs, ar fi putut fi verificată în măsura în care socictatea reclamantă ar fi recurs la proccdura înscrierii în fals, ceea ce însă nu s-a întâmplat.
In mod corcct, instanţa de fond a reţinut că poate fi antrenată răspunderea patrimonială numai pentru prejudiciul nereparat. Aşa fiind, cum suma de 22.728,04 de lei a fost recuperată (s-a depus la casieria societăţii conform chitanţei nr. 9166661/7.08.2009), aceasta nu mai poate fi avută în vedere la calculul prejudiciului ce ar urma să fie recuperat ca efect al antrenării răspunderii patrimoniale a salaria-
tului, în condiţiile art. 270 C. muncii. împrejurarea că fapta imputată
(sustragerea din casieria societăţii) constituie sau nu infracţiune, fiind aptă să atragă, eventual, o altă formă de răspundere, iar nu răspunderea patrimonială, nu poate fi clarificată de instanţa specializată în soluţionarea conflictelor de muncă, într-un litigiu având obiectul celui de faţă.
Curtea îşi însuşeşte concluziile şi argumentele primei instanţe, în sensul că, în ce priveşte managementul defectuos imputat pârâtului ca faptă ilicită cauzatoare de prejudicii patrimoniale, în cauză nu s-a făcut dovada unui prejudiciu cert, iar simpla depunere a unor facturi, coroborată cu aprecieri referitoare la interpretarea relaţiilor comerciale desfăşurate cu anumiţi parteneri comerciali indicaţi de recurenta-reclamantă nu constituie temeiuri pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a intimatului-pârât, în lipsa unor dovezi privind legătura de cauzalitate dintre o faptă ilicită culpabilă a salariatului pârât şi emiterea facturilor referitoare la penalităţi.
Caracterul ilicit al faptei se analizează în raport de obligaţiile de serviciu, decurgând din contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă şi regulamentul intern, angajatorul fiind ţinut a dovedi ce sarcini de serviciu avea salariatul şi modul în care neîndeplinirea sau îndeplinirea lor necorespunzătoare a condus la producerea prejudiciului.
In ceea ce priveşte obligaţia de fidelitate prevăzută de art. 39 alin. (2) lit. d) C. muncii, în forma aplicabilă speţei, care include obligaţia de neconcurenţă, se reţine că atât conţinutul, cât şi limitele acesteia trebuie examinate în legătură cu executarea atribuţiilor de serviciu în cadrul contractului individual de muncă. Recurenta reproşează intimatului încălcarea obligaţiei de fidelitate prin aceea că nu s-a abţinut de la implicarea sa în relaţii comerciale cu societăţi în care avea interese în mod direct sau indirect, invocând în acest sens dispoziţiile art. 144′ din Legea societăţilor comerciale (referitoare la administratori), precum şi pe cele ale art. 272 şi art. 275 din acelaşi act normativ, conform cărora faptele imputate ar constitui infracţiune.
Or, nici sub acest aspect nu trebuie făcută confuzie între răspunderea patrimonială şi alte forme ale răspunderii juridice – disciplinară, civilă ori penală, cu care, după caz, aceasta poate fi cumulată sau nu. Chiar dacă salariatul a încălcat obligaţia de fidelitate faţă de societate, procedând cu nesocotirea prevederilor art. 11 lit. e) din Regulamentul intern şi a art. 39 alin. (2) lit. d) C. muncii, fapta poate constitui abatere
disciplinară şi poate atrage răspunderea disciplinară. In măsura în care fapta a fost săvârşită de intimat în exercitarea funcţiei de reprezentare,
ca organ al societăţii, răspunderea (după caz, civilă, delictuală sau penală) poate fi antrenată în condiţiile legii comerciale, ale legii civile ori, după caz, ale legii penale. Pentru ca o asemenea faptă ilicită săvârşită în exercitarea atribuţiilor de serviciu de către salariat, cu vinovăţie, să atragă răspunderea patrimonială, este necesar să fi cauzat (să existe legătură de cauzalitate) un prejudiciu cert şi material
angajatorului. In mod just, instanţa de fond a reţinut neîndeplinirea în cauză a acestei condiţii, expertiza contabilă şi celelalte înscrisuri depuse la dosarul cauzei, cu care aceasta se coroborează, nerelevând existenţa unei pagube efective în patrimoniul angajatorului, câtă vreme pretinsul profit nerealizat din culpa intimatului are un caracter ipotetic, incert.
Or, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariatului, condiţiile cerute de lege trebuie întrunite cumulativ, absenţa oricăreia dintre ele conducând la imposibilitatea angajării răspunderii patrimoniale.
Pentru considerentele expuse, Curtea constată că instanţa de fond a interpretat corect materialul probator administrat în cauză şi a dat o justă interpretare şi aplicare dispoziţiilor legale incidente, pronunţând o hotărâre temeinică şi legală, care urmează să fie menţinută. Prin urmare, văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a respins recursul ca nefondat.
