Formare profesională. Obligaţia salariatului de a restitui sumele reprezentând cheltuieli aferente pregătirii profesionale


C. muncii, art. 193 alin. (2), art. 195 alin. (2), (3) şi (4)

Dispoziţiile art. 195 alin. (2), (3) şi (4) C. muncii nu exclud aplicarea dispoziţiilor art. 193 alin. (2) din acelaşi act normativ, în condiţiile existenţei unui acord de voinţă exprimat de părţi, nefiind necesar ca durata cursului să depăşească 60 de zile pentru a exista un drept al angajatorului şi o obligaţie corelativă a angajatului în privinţa cheltuielilor legate de formarea profesională.

C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. muri. şi asig. soc.,

dec. nr. 4349 din 27 iunie 2011

Prin sentinţa civilă nr. 7389/20.10.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta SC R. SA în contradictoriu cu pârâtul T.A.D., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 193 C. muncii, formarea profesională individualizată se stabileşte de către angajator împreună cu salariatul în cauză, necesitând în acest sens acordul părţilor, iar, potrivit art. 193 alin. (2) C. muncii, drepturile şi obligaţiile părţilor în legătură cu desfăşurarea acesteia, durata şi orice alte aspecte privitoare la formarea profesională fac obiectul unui „act adiţional” la contractul individual de muncă.

Referitor la cheltuielile ocazionate de participarea salariatului la formarea profesională iniţiată de angajator, art. 194 C. muncii instituie regula potrivit căreia angajatorul suportă toate cheltuielile de formare profesională, iar art. 195 alin. (2), (3) şi (4) C. muncii instituie obligaţia salariatului la suportarea cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesionala în cazul în care a beneficiat de un curs sau stagiu de formare profesională mai mare de 60 de zile şi în condiţiile art. 194 alin. (2) lit. b) şi alin. (3) C. muncii(cu scoaterea din activitate pe o perioadă mai mare de 25% din durata zilnică normală de lucru sau cu scoaterea integrală din activitate) şi denunţă contractul de muncă în perioada stabilită în actul adiţional.

In lumina textelor legale mai sus enunţate şi a termenilor contractuali, Tribunalul a reţinut mai multe aspecte.

Astfel, angajatorul are dreptul de a cere şi de a obţine obligarea salariatului la restituirea cheltuielilor ocazionate de pregătirea profesională numai în condiţiile prevăzute de art. 195 alin. (1) şi (3) C. muncii, care stabilesc că suportă cheltuielile ocazionate de pregătirea lor profesională numai salariaţii care au beneficiat de un curs sau stagiu de formare profesională mai mare de 60 de zile, cu scoaterea din activitate pentru o perioadă mai mare de 25% din durata zilnică normală de lucru şi care au iniţiativa încetării contractului individual de muncă înainte de expirarea termenului prevăzut în actul adiţional.

In acest context, obligaţia legală de restituire în sarcina salariatului intervine numai dacă a beneficiat de un curs sau stagiu de pregătire profesională, cu îndeplinirea cumulativă a condiţiilor mai sus arătate.

Angajatorul trebuie să dovedească, în conformitate cu prevederile art. 287 C. muncii, atât efectuarea cursurilor de pregătire profesională pe durata şi în condiţiile prevăzute de lege, cât şi prejudiciul pe care l-a suferit prin plecarea salariatului mai înainte de expirarea termenului de trei ani, prejudiciu reprezentat de cheltuielile ocazionate de pregătirea sa profesională.

Din întregul material probator aflat la dosarul cauzei nu rezultă îndeplinirea acestor condiţii nici în ceea ce priveşte asigurarea formării profesionale în condiţiile prevăzute de lege (angajatorul nu a putut face dovada că stagiul sau cursul de formare profesională a avut o durată mai mare de 60 de zile, neexistând niciun document din care să rezulte că acest curs sau stagiu s-a desfăşurat pe întreaga perioadă convenită de părţi prin actul adiţional) şi nici sub aspectul dovedirii de către angajator a suportării întregii sume solicitate cu titlu de cheltuieli ocazionate de pregătirea profesională a pârâtului. Astfel, reclamanta nu a produs dovezi din care să rezulte că pârâtul a beneficiat de o durată a cursului de formare profesională mai mare de 60 de zile şi a scoaterii din activitate pe o perioadă mai mare de 25% din durata zilnică normală de lucru (sau cu scoaterea integrală din activitate) a pârâtului.

Or, aflându-se în faţa unor condiţii legale obligatorii pentru naşterea dreptului angajatorului la restituirea cheltuielilor ocazionatc de pregătirea profesională, efectuarea cursurilor de pregătire profesională a pârâtului pe durata şi în condiţiile prevăzute de lege trebuia făcută de reclamantă cu înscrisuri întocmite în scopul ţinerii evidenţei exacte atât a orelor de muncă prestate de pârât în toată această perioadă,

cât şi a orelor în care salariatul a fost scos din producţie în scopul asigurării formării profesionale a salariatului pârât de către furni-

zorul de servicii de formare profesională. In acest sens, Tribunalul a constatat că nu exista niciun document emanând de la furnizorul de formare profesională din care să rezulte data la care au început efectiv cursurile, durata efectivă a acestora, modul de desfăşurare, numărul de ore zilnice, materiile predate, programa cursului, foile de prezenţă ale cursanţilor sau alte asemenea evidenţe din care să rezulte prestarea serviciului plătit de reclamantă.

In concluzie, legea exonerează de suportarea cheltuielilor ocazionate de pregătirea lor profesională salariaţii care au participat la un curs sau stagiu de pregătire profesională, dacă participarea presupune scoaterea din producţie pentru o perioadă ce nu depăşeşte 25% din durata zilnică a timpului normal de lucru sau dacă cursul sau stagiul de formare profesională nu depăşeşte 60 de zile, astfel încât aceştia nu puteau fi ţinuţi de obligaţia instituită de art. 195 alin. (1) şi (3) C. muncii.

Sub aspectul cheltuielilor ocazionate cu pregătirea profesională a salariatului, Tribunalul a subliniat că acesta nu poate fi în niciun caz obligat la executarea obligaţiei de restituire a taxei de participare la curs, stabilită în actul adiţional, respectiv a sumei de 18.300 de lei. Aceasta întrucât, cu privire la conţinutul contractului individual de muncă, acesta cuprinde o parte legală, care se referă la drepturi şi obligaţii cuprinse în Codul muncii şi în alte acte normative ce reglementează raporturile juridice de muncă, şi o parte convenţională, lăsată la liberul acord de voinţă al părţilor, dar şi în acest caz, cu respectarea normelor legale, a contractului colectiv de muncă, a ordinii publice (art. 1 C. muncii). Drepturile şi obligaţiile cuprinse în actele normative care au caracter de ordine publică nu pot fi încălcate la încheierea contractului de muncă sau a actelor adiţionale la acesta spre a crea salariatului un statut defavorabil faţă de minimul stabilit prin lege. La încheierca contractului şi ulterior, salariatul nu poate renunţa la drepturile cc îi sunt recunoscute prin lege, orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi fiind lovită de nulitate (art. 38 C. muncii).

In acest context, Tribunalul a reţinut că, sub aspcctul conţinutului, clauzele contractului individual de muncă se supun principiului legalităţii. Din această perspectivă, Tribunalul a reţinut că, dacă dreptul civil este guvernat de principiul libertăţii contractuale, în dreptul muncii libertatea contractuală este limitată de lege, în interesul protecţiei

salariaţilor, clauzele contractului individual de muncă şi cele inserate în cuprinsul altor acte încheiate de părţi urmând a fi supuse principiului legalităţii, iar în cazul de faţă principiului neagravării răspunderii patrimoniale a salariatului în afara cazurilor şi condiţiilor în care însăşi legea permite angajarea răspunderii, iar atragerea răspunderii şi pentru pagube materiale nedovedite de către angajator reprezintă o încălcare a acestui principiu. Aşadar, în acest context, chiar dacă salariatul, în cunoştinţă de cauză sau nu, şi-ar exprima acordul privitor la inserarea unei clauze prin care i s-ar agrava răspunderea şi cu privire la acoperirea unui prejudiciu evaluat în mod arbitrar de către angajator şi în lipsa dovedirii de către acesta a existenţei şi întinderii prejudiciului, această clauză urmează a fi lovită de nulitate, fiind „o tranzacţie” dintre cele la care se referă art. 38 C. muncii.

Tribunalul a reţinut şi că reclamanta nu a putut face dovada faptului că suma facturată de furnizorul de servicii profesionale reprezintă contravaloarea cheltuielilor efectuate de furnizor cu pregătirea profesională a pârâtului, astfel încât nu se poate dovedi faptul că suma respectivă a fost facturată pentru un anumit salariat care a beneficiat de formarea profesională.

In concluzie, din întreaga reglementare a rezultat că salariatul este ţinut să restituie numai cheltuielile în legătură cu formarea sa profesională, pe care angajatorul dovedeşte că le-a efectuat şi numai în condiţiile respectării de către angajator a tuturor obligaţiilor legale în legătură cu durata cursurilor şi scoaterea din activitate, în orice caz neputând fi obligat la executarea clauzei penale instituită în defavoarea sa.

împotriva sus-menţionatei hotărâri, în termen legal a declarat recurs reclamanta SC R SA, solicitând admiterea recursului şi modificarea în tot a sentinţei recurente, în sensul admiterii acţiunii formulate. (…)

Analizând actele şi lucrările dosarului şi sentinţa recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 304′ C. proc. civ., Curtea reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 193 alin. (2) C. muncii, astfel cum acestea au fost modificate prin O.U.G. nr. 65/2005, reglementează modalitatea în care angajatul şi angajatorul stabilesc prin acord durata formării profesionale, drepturile şi obligaţiile ce le revin din această perspectivă şi orice alte aspecte vizând formarea profesională prin acte adiţionale la contractul individual de muncă.

In cauză, între recurentă şi intimat s-a încheiat un asemenea act adiţional, cu ocazia participării intimatului la un curs teoretic în

perioada 20.10.2008-14.11.2008, care prevedea restituirea sumei cu titlu de cheltuieli aferente acestei forme de pregătire în situaţia în care salariatul va avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă înaintea expirării unei perioade de 3 ani, proporţional cu perioada nelucrată din perioada de 3 ani.

In considerarea cauzelor contractuale anterior menţionate şi a dispoziţiilor art. 193 alin. (2) C. muncii, instanţa de control judiciar apreciază că, în mod eronat, Tribunalul a reţinut aplicabilitatea art. 195 alin. (2), (3) şi (4) C. muncii. Curtea reţine că dispoziţiile art. 195 alin. (2), (3) şi (4) C. muncii nu exclud aplicarea dispoziţiilor art. 193 alin. (2) din acelaşi act normativ, în condiţiile existenţei unui acord de voinţă exprimat de părţi în cuprinsul actului normativ, astfel încât raţionamentul logico-juridic al primei instanţe, conform căruia este

necesar ca actul adiţional la contractul de muncă să se refere în toate cazurile la absolvirea unui curs/stagiu de pregătire profesională de peste 60 de zile pentru a exista un drept al angajatorului şi o obligaţie corelativă în sarcina angajatului în privinţa cheltuielilor legate de formarea profesională, nu îşi are fundament legal.

Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Curtea a admis recursul, a modificat în tot sentinţa atacată, în sensul că a admis acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 13.402,23 de lei, cu titlu de despăgubiri pentru cheltuieli de şcolarizare şi atestare profesională.