C. muncii, art. 269
Articolul 269 C. muncii instituie răspunderea patrimonială a angajatorului, întemeiată pe normele şi principiile răspunderii civile contractuale, pentru prejudiciul material sau moral produs salariatului din culpa sa, în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. muri. şi asig. soc.,
dec. nr. 6931 din 2 noiembrie 2011
Prin sentinţa civilă nr. 2790/22.03.2011, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis în
parte acţiunea formulată de reclamanta P.M.I. în contradictoriu cu pârâta SC B. 1995 SRL; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.000 de lei, cu titlu de despăgubiri morale; a respins cererile având ca obiect plata sporului de vechime în muncă aferent perioadei începând cu 01.01.2007, plata salariului compensatoriu şi plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiate; a respins, ca rămasă fară obiect, cererea de obligare a pârâtei la plata indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă.
In considerente, a reţinut că între părţi au existat raporturi de muncă începând cu data de 01.04.2004, în baza contractului individual de muncă înregistrat la I.T.M. Bucureşti cu nr. 1825/14.04.2004, reclamanta desfaşurându-şi activitatea în calitate de inspector resurse umane. Prin decizia nr. 214/02.12.2009, comunicată salariatei sub semnătură la data de 14.12.2009, s-a desfăcut contractul individual de muncă începând cu data de 30.12.2009, în baza art. 65 alin. (1) C. muncii. Decizia de concediere a fost anulată de intimată, prin decizia nr. 26/23.02.2010, stabilindu-se că, faţă de certificatul medical din data de 28.12.2009, se suspendă preavizul notificat prin adresa nr. 213/02.12.2009. La data de 16.03.2010, intimata a emis decizia nr. 35/16.03.2010, prin care a constatat că, în perioada
28.12.2009-24.02.2010, când contractul de muncă al reclamantei a fost suspendat, a fost suspendat şi termenul de preaviz, precum şi că perioada de preaviz va expira la data de 17.03.2010, când va înceta contractul individual de muncă, în baza art. 65 alin. (1) C. muncii. Cele trei decizii au fost revocate de către intimată prin decizia nr. 116/19.08.2010, aceasta stabilind că, începând cu data de
30.08.2010, reclamanta se reintegrează în funcţia deţinută la data încetării contractului individual de muncă.
Prin sentinţa civilă nr. 6876/05.10.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, rămasă irevocabilă, s-au anulat deciziile nr. 214/02.12.2009, nr. 26/23.02.2010, nr. 35/16.03.2010 şi nr. 116/19.08.2010, emise de pârâtă, iar pârâta a fost obligată la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta de la data de 30.12.2009 la 05.10.2010.
Reclamanta a pretins recunoaşterea dreptului său la plata sporului de vechime în muncă pentru toată perioada existenţei raporturilor de muncă, însă cererea sa a fost apreciată de Tribunal ca fiind neîntemeiată. Astfel, la încheierea contractului individual de muncă, părţile au convenit asupra unui salariu de bază lunar brut de 280 de lei, care a
fost majorat succesiv prin acte adiţionale, ultimul salariu negociat, materializat în actul adiţional nr. 5 la contractul individual de muncă înregistrat la I.T.M. Bucureşti la data de 06.04.2009, fiind de 2.636 de lei, începând cu data de 01.03.2009. Articolul 37, raportat la art. 157 C. muncii, reglementează principiul negocierii, care guvernează relaţiile de muncă dintre angajaţi şi salariaţi. Potrivit acestui principiu, drepturile şi obligaţiile, inclusiv cele referitoare la drepturile salariale, se stabilesc prin negociere în cadrul contractelor individuale şi colective de muncă. Potrivit art. 38 alin. (2) şi (4) din C.C.M. unic la nivel naţional valabil pentru anii 2007-2010, pentru prestată în condiţiile prevăzute în contractul individual de muncă, salariatul are dreptul la salariul în bani convenit la încheierea contractului de muncă, salariul cuprinzând salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri. Totodată, art. 41 alin. (2) şi din acelaşi contract prevede că, printre sporurile minime ce se acordă în condiţiile contractului, se numără şi sporul pentru vechime în muncă, precum şi că sporurile se acordă numai la locurile de muncă unde acestea nu sunt cuprinse în salariul de bază. Potrivit susţinerilor ambelor părţi, la nivelul societăţii pârâte nu a fost încheiat contract colectiv de muncă.
Acesta fiind cadrul legal şi convenţional ce reglementează dreptul şi obligaţia având ca obiect sporul pentru vechimea în muncă a salariatului, instanţa apreciază că acest drept a fost inclus în salariul convenit de părţile litigiului. La data încheierii contractului individual de muncă, negocierea s-a purtat asupra cuantumului salariului de bază, la art. j) pct. 2 din contractul individual de muncă nefiind menţionat sporul de vechime ca element constitutiv al salariului, de unde rezultă că, în temeiul art. 41 alin. (2) din C.C.M. unic la nivel naţional valabil pentru anii 2007-2010 şi în spiritul convenţiei inserate în art. 41 alin. (1), prin care părţile se obligau să acţioneze pentru includerea unor sporuri în salariul de bază, astfel încât salariul de bază să aibă pondere majoritară în salariu, convenţia părţilor a fost ca acesta să fie inclus în salariul de bază. Nici cu prilejul încheierii cclor şase acte adiţionale, părţile nu au convenit decât asupra modificării salariului de bază, nu şi asupra acordării sporului de vechime în muncă. împrejurarea că în contractul individual de muncă şi în actele adiţionale nu s-a făcut menţiunea expresă conform căreia sporul de vechime în muncă este inclus în salariu nu este de natură a atrage concluzia că acesta nu a fost inclus în salariul de bază negociat, respectiv că acea clauză referitoare la salariu este neclară şi că se impune a fi interpretată, de vreme ce, potrivit art. 38 alin. (4) din C.C.M. unic la
nivel naţional pentru anii 2007-2010, sporurile constituie elemente distincte ale salariului faţă de salariul de bază, iar în situaţia în care părţile ar fi negociat acordarea lui separat de salariul de bază, ar fi menţionat sporul la pct. 2 lit. a) a art. j) din contractul individual de muncă, la rubrica „sporuri”.
Pentru aceste considerente, instanţa a apreciat că negocierea dintre părţi cu prilejul încheierii contractului individual de muncă şi a actelor adiţionale la acesta, în condiţiile în care nu era încheiat un contract colectiv de muncă la nivelul unităţii pârâte, s-a purtat asupra cuantumului salariului de bază, respectiv a includerii celorlalte sporuri reglementate ca fiind minime prin C.C.M. unic la nivel naţional în salariul de bază, cererea de plată a sporului de vechime în muncă pentru perioada începând cu 01.01.2007 fiind nefondată.
Articolul 67 C. muncii prevede că salariaţii concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana lor pot beneficia de compensaţii, în condiţiile prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă aplicabil. Totodată, prin art. 78 din C.C.M. unic la nivel naţional valabil pentru anii 2007-2010, s-a stabilit obligaţia angajatorilor de a acorda salariatului, la încetarea contractului individual de muncă din motive ce nu ţin de persoana acestuia, o compensaţie de cel puţin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi. Situaţia reclamantei nu se încadrează în ipoteza vizată de textele din Codul muncii şi din C.C.M. unic la nivel naţional, întrucât raporturile de muncă dintre părţi nu au încetat ca urmare a conccdierii pentru motive ce nu ţin de persoana lor, în condiţiile în care deciziile de concediere emise de pârâtă au fost desfiinţate prin hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă. Nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 67 C. muncii şi de art. 78 din
C.C.M. unic la nivel naţional valabil pentru anii 2007-2010, pârâtei nu-i incumbă obligaţia de plată a salariului compensatoriu.
In ceea ce priveşte cererea în pretenţii de 5.000 de lei cu titlu de daune morale, accasta a fost considerată întemeiată numai în parte. Reclamanta a invocat producerca de către pârâtă a prejudiciului moral prin refuzul achitării sporului de vechime în muncă şi prin conccdierca sa abuzivă.
Articolul 269 C. muncii instituie răspunderea patrimonială a angajatorului, întemeiată pe normele şi principiile răspunderii civile contractuale, pentru prejudiciul material sau moral produs din culpa sa salariatului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Plata drepturilor băneşti reprezentând sporul de vechime în muncă nu constituie obligaţie în sarcina pârâtei, astfel
că neexccutarea acesteia nu a putut fi de natură a produce prejudicii reclamantei, condiţiile angajării răspunderii angajatorului nefiind îndeplinite.
Martorul P.D., concubinul reclamantei, a declarat că, în luna aprilie 2009, aceasta a fost diagnosticată cu scleroză, că starea sănătăţii sale era deteriorată dinainte de cunoaşterea bolii, precum şi că a fost afectată din punct de vedere psihic de vestea concedierii. Pe baza situaţiei de fapt rezultate din depoziţia martorului, având în vedere nelegalitatea deciziei nr. 214/02.12.2009, prin care reclamanta a fost înştiinţată că va fi concediată, nelegalitate constatată irevocabil prin hotărâre judecătorească, instanţa a apreciat că acesteia i s-a produs un prejudiciu moral prin emiterea şi comunicarea deciziei de concediere, starea psihică, afectată de afecţiunile de care suferea reclamanta, fiind înrăutăţită de aflarea măsurii concedierii sale.
Prin comunicarea deciziei de concediere, dovedită a fi nelegală, pârâta a produs reclamantei un prejudiciu moral, care se impune a fi reparat prin plata unor despăgubiri, suma pretinsă, de 4.000 de lei, fiind suficientă pentru acoperirea vătămării.
Cererea de obligare a pârâtei la plata indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă a rămas fară obiect, obligaţia fiind executată după introducerea acţiunii, potrivit susţinerilor creditoarei, motiv pentru care a fost respinsă.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs motivat în termen legal recurenta-pârâtă SC B. 1995 SRL. (…)
Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate, cât şi a dispoziţiilor art. 304′ C. proc. civ., Curtea găseşte recursul formulat ca nefiind fondat, considerentele avute în vedere fiind următoarele:
Intimatei-reclamante i se cuvin daune morale pentru prejudiciul moral încercat, prima instanţă făcând o corectă aplicare a legii sub
acest aspect. In speţă sunt întrunite cumulativ toate condiţiile necesare pentru antrenarea răspunderii civile a angajatorului. Astfel, fapta ilicită, definită ca orice faptă prin care se încalcă normele dreptului obiectiv şi prin care se aduce atingere dreptului subiectiv al altei persoane, constă în emiterea unor decizii de concediere, a căror nelegalitate a fost constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă. Conduita ilegală a recurentei-pârâte a fost reţinută în sentinţa civilă nr. 6876/05.10.2010 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VlII-a, atât considerentele, cât şi dispozitivul acestei sentinţe impunându-se în prezenta cauză cu putere de lucru judecat.
Odată reţinută existenţa faptei ilicite, Curtea constată că este îndeplinită şi condiţia privind săvârşirea acestei fapte cu vinovăţie. Dat fiind caracterul subiectiv, intern, al acestui element, dovada sa
directă este imposibilă. întotdeauna, proba vinovăţiei presupune dovedirea numai a elementelor exterioare de comportament, atitudine, circumstanţe, din analiza coroborată a cărora instanţa poate deduce
forma de vinovăţie cu care s-a acţionat. In speţă, Curtea constată că fapta ilicită a fost săvârşită cu vinovăţie – sub forma intenţiei directe, angajatorul manifestând explicit hotărârea sa de a o concedia pe inti-mata-reclamantă P.M.I., deşi avea reprezentarea clară a consecinţelor acestei fapte şi a urmărit producerea acestui rezultat.
Cea de-a treia condiţie pentru antrenarea răspunderii civile a angajatorului este cea referitoare la existenţa prejudiciului de ordin moral. Şi această condiţie este îndeplinită, întrucât încălcarea dreptului intimatei-reclamante a avut drept rezultat atât un prejudiciu patrimonial, echivalent cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata în perioada
30.12.2009-05.10.2010, şi care a fost deja reparat, cât şi un prejudiciu de ordin moral.
In toată această perioadă, în care intimata-reclamantă a trăit sub ameninţarea pierderii locului de muncă, aceasta a avut un sentiment de insecuritate financiară, a fost pusă în situaţia de a nu-şi putea îndeplini obligaţiile către terţi, neavând mijloace suficiente nici pentru susţinerea familiei. Mai mult decât atât, actele medicale depuse la dosar atestă că intimata-reclamantă a fost diagnosticată ca suferind de o boală foarte gravă, şi anume scleroză multiplă, care a impus internarea acesteia pentru investigaţii, supraveghere şi tratament. Toată această perioadă de câteva luni în care a avut nevoie de tratament medical şi de supraveghere medicală de specialitate a presupus efectuarea de cheltuieli pentru recuperarea măcar în parte a stării de sănătate. Absenţa mijloacelor financiare necesare pentru a face faţă obligaţiilor curente şi pentru recuperarea stării de sănătate a indus intimatei-reclamante, în mod evident, un disconfort psihic major, care reprezintă, în planul dreptului muncii, prejudiciul moral încercat de salariat.
La fel ca şi în cazul vinovăţiei, care reprezintă o atitudine internă a făptuitorului faţă de consecinţele faptelor sale şi care nu poate fi dovedită în mod direct, tot astfel, în cazul prejudiciului de ordin moral, nu se poate dovedi în mod direct suferinţa psihică, durerea internă încercată de o persoană. Aceasta trebuie dedusă, printr-un raţionament unanim acceptat, pornind de la elementele externe, cunoscute şi dovedite. Prin intermediul acestui raţionament, instanţa reconstituie
desfăşurarea întregului proces psihic şi deduce existenţa suferinţei morale. Acesta este raţionamentul expus în paragraful anterior, iar susţinerile recurentei-reclamante, în sensul că nu s-a făcut dovada existenţei prejudiciului moral, vor fi înlăturate.
In ceea ce priveşte legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul moral, îndeplinirea accstei condiţii rezultă cu evidenţă, atât din succesiunea desfăşurării relaţiilor dintre părţi, cât şi din argumentele mai sus expuse.
Curtea nu va reţine critica rccurcntei, în sensul că legătura de cauzalitate ar fi exclusă, din cauza faptului că afecţiunea de care suferea reclamanta a fost diagnosticată în aprilie 2009, înainte de
emiterea primei decizii de concediere. In speţă, reclamanta nici nu a susţinut că boala s-a instalat din cauza concedierii sale, ci că aceste măsuri ale angajatorului, luate prin deciziile de desfacere a contractului de muncă, anulate ulterior în instanţă, s-au grefat pe starea de
boală în care se afla, pc care i-au agravat-o. In precizările la cererea de chemare în judecată, depuse la dosar pentru termenul din data de
10.06.2010, reclamanta a susţinut că „angajatorul avea cunoştinţă de faptul că suferea de o boală gravă, care presupunea tratamente îndelungate şi, în consecinţă, concedii medicale prelungite, sens în care i s-a recomandat să plccc de bunăvoie, ca să nu încurcc treaba”.
Reţinem, aşadar, că sunt întrunite toate condiţiile necesare pentru repararea prejudiciului moral încercat de intimata-reclamantă, hotărârea primei instanţe fiind justă şi sub aspectul întinderii prejudiciului ce se impune a fi reparat.
Având în vedere suma datorată reclamantei cu titlu de despăgubiri materiale pentru concedierea nelegală (aferente unei perioade de aproximativ 9 luni), precum şi viziunea de ansamblu asupra litigiilor de orice natură, în care se acordă daune morale (în special, pentru atingeri ireversibile aduse integrităţii persoanei, pentru provocarea decesului unei persoane dragi, pentru supunerea la umilinţe decurgând din agresiuni de natură sexuală etc.), Curtea apreciază că suma de 4.000 de lei, cu titlu de daune morale, reprezintă o indemnizare corespunzătoare suferinţei încercate de salariat.
După cum s-a arătat mai sus, aceeaşi încălcare a normelor dreptului obiectiv a condus la crearea atât a unui prejudiciu patrimonial, cât şi a unui prejudiciu moral. Or, între aceste două tipuri de prejudiciu trebuie păstrată o proporţie echilibrată. Ţinând seama de toate elementele mai sus expuse, Curtea apreciază că o reparaţie de ordin moral în cuantum de 4.000 de lei este suficientă şi adecvată, reflectând atât prejudiciul moral încercat de salariat, cât şi culpa angajatorului.
