Potrivit art. 504 alin.2 Cod procedură penală are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Secţia civilă – Decizia civilă nr. 161/24 martie 2011
Constată că prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub nr. 3628/104/2009 în urma strămutării de la Tribunalul Olt, reclamantul C.M.C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin , a solicitat ca prin sentinţa ce se va pronunţa să fie obligat pârâtul la plata sumei de 9.315 ron cu titlu de despăgubiri materiale, urmare a arestării nelegale reprezentând c/val cheltuieli de apărare şi la 150.000 ron daune morale.
În motivarea acţiunii reclamantul arată că prin ordonanţa din 18.08.2009 dată de Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt în dos. 482/PA/2006 după 3 ani de cercetări a fost scos de sub urmărire penală pentru infracţiunea de dare de mită art. 255 alin. 2 C.pen. deoarece fapta nu era săvârşită de el.
Reclamantul arată că a fost reţinut timp de 24 ore, iar ulterior prin încheierea nr. 26/23.03.2006 a Tribunalului Olt, dos. penal 479/P/2006 s-a dispus arestarea preventivă pe 29 zile pentru el şi fiul său. Prin încheierea nr. 53/27.03.2006 a Curţii de Apel Craiova au fost puşi în libertate.
Pe parcursul derulării cercetării penale, reclamantul a angajat avocaţi şi a avut cheltuieli iar arestarea sa pe 6 zile a avut consecinţe negative la locul de muncă, ulterior fiind şi restructurat.
Se arată de asemenea că a suferit prejudicii morale deoarece a fost denigrat la emisiuni TV şi în ziare, iar fiul său a suferit psihic în urma arestării.
În drept s-au invocat prev. art. 504 alin. 2 şi 3, 505 alin. 1, 2, 3 şi 4 şi art. 506 alin. 1, 2 şi 3, art. 5 alin. 4 Cod procedură penală, art. 14 Cod procedură penală.
Pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P.O. a formulat întâmpinare prin care a invocat tardivitatea acţiunii deoarece conf. art. 506 al. 2 Cod procedură penală termenul de introducere a acţiunii este 18 luni de la hotărârea instanţei de revocare a măsurii arestării din 27.03.2006.
Se arată că prin hotărâre – Încheierea nr. 27/2006 a C.A. Craiova nu s-a făcut nici o menţiune despre caracterul ilegal al arestării preventive.
Prin sentinţa civilă nr. 74/2011 Tribunalul Sibiu a admis în parte acţiunea reclamantului şi a obligat pârâtul la plata sumei de 6200 lei, reprezentând daune materiale şi 6000 lei reprezentând daune morale pentru repararea pagubei suferite prin reţinerea nelegală de 6 zile, respingând în rest acţiunea precum şi excepţia tardivităţii invocată de pârât.
Pentru a pronunţa această sentinţă Tribunalul a reţinut, raportat la prevederile art. 504 Cod procedură penală, că prin Ordonanţa nr. 18.08.2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului C.M.C. pentru infracţiunea prev. de art. 255 alin . 1 Cod penal şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ de 1.000 lei, deoarece acesta nu avea antecedente penale, iar fapta săvârşită nu prezenta un pericol social extrem.
Prin mandatul de arestare preventivă nr. 27/23.03.2006 a Tribunalului Olt dos. pen. 479/P/2006 s-a dispus arestarea preventivă a fiului reclamantului, iar prin încheierea nr. 26/23.03.2006 a Tribunalului Olt s-a dispus arestarea preventivă şi a reclamantului pentru 29 zile. Prin încheierea nr. 53/27.03.2006 C.A. Craiova – secţia penală s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpaţilor.
Din motivarea încheierii nr. 53/27.03.2006 a C.A. Craiova nu rezultă că măsura privării de libertate a fost nelegală ci doar că nu a existat dovada pericolului concret pentru ordinea publică.
Este de netăgăduit că orice arestare pe nedrept produce celor în cauză, suferinţe pe plan moral, social şi profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea şi onoarea libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege şi că din acest punct de vedere le produce un prejudiciul moral care justifică acordarea unei compensaţii morale în condiţiile art. 48 din Constituţie.
În atare situaţie, faţă de considerentele sus arătate, de declaraţiile martorilor D.F. şi G.I. care au relevat suferinţele morale şi fizice suferite de reclamant, în baza art. 998, 999 coroborat cu art. 5 al CEDO s-a admis în parte capătul de cerere privitor la daunele morale solicitate şi a fost obligat pârâtul la despăgubiri în cuantum de 6.000 ron reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit prin reţinerea şi arestarea reclamantului.
În ceea ce priveşte daunele materiale, s-a considerat că acestea au fost dovedite cu actele de la dosar, astfel că au fost acordate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantul C.M.C., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice O. şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu.
Pârâtul Statul Român prin M.F.P Bucureşti reprezentat de DGFP O. a solicitat modificarea sentinţei şi respingerea acţiunii reclamantului, invocând în drept art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu a solicitat modificarea sentinţei şi respingerea acţiunii reclamantului, arătând în esenţă că nu sunt incidente disp. art. 504 Cod procedură penală întrucât nici un moment, pe tot parcursul desfăşurării fazelor de urmărire penală sau judecată, împotriva reclamantului nu s-a luat nicio măsură nelegală. Nu s-a constatat nicio nelegalitate, nu au fost încălcate prevederile art. 143-148 Cod pr. penală, nu s-a stabilit caracterul ilegal al detenţiei, astfel că nu se poate angaja răspunderea Statului Român.
CURTEA, analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, a constatat recursul declarat de pârât şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu fondat pentru următoarele motive:
Reclamantul a sesizat instanţa cu o acţiune întemeiată pe disp. art. 504 alin. 2 Cod procedură penală şi pe art. 52 alin. 3 din Constituţie, reglementări care stabilesc cadrul legal în care intervine răspunderea patrimonială a statului român pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.
Răspunderea statului se angajează în mod direct în cazul în care se face dovada că reclamantul a fost victima unei erori judiciare, ceea ce în speţă ar fi însemnat dovedirea faptului că arestarea reclamantului în temeiul mandatului de arestare nr. 27/23.03.2006, a fost nelegală. Nelegalitatea acestei măsuri trebuie dovedită, dovadă care nu s-a făcut în cauză, Parchetul dispunând scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului pentru că fapta nu prezenta gradul de pericol social al unei infracţiuni, în final dispunându-se aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ.
Prin urmare, la momentul săvârşirii faptei existau probe şi indicii temeinice că inculpatul a comis o faptă prevăzută de legea penală, infracţiunea de dare de mită, ceea ce s-a şi confirmat ulterior, vinovăţia acestuia fiind în final dovedită. Faptul că s-a considerat că o sancţiune cu caracter administrativ este suficientă pentru reeducarea inculpatului nu duce la concluzia că măsura arestării ar fi avut caracter nelegal, disp. art. 148 lit. f Cod pr. penală ţinând exclusiv de temeinicia acestei măsuri, respectiv pericolul social concret al faptei săvârşite. Nici Curtea de Apel Craiova care a admis recursul inculpatului şi a respins propunerea de arestare preventivă a acestuia prin încheierea din 27.03.2006 şi nici procurorul care dat ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală, nu au reţinut că măsura arestării ar fi avut caracter nelegal şi nici că fapta nu a fost comisă de inculpat. Prin urmare, nu se poate reţine că în speţă există o eroare judiciară în sensul Constituţiei, astfel că nu se poate antrena răspunderea patrimonială în sarcina Statului Român.
În ceea ce priveşte invocarea art. 5 paragraf 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este de precizat că acest articol prevede că orice persoană care este victima unei arestări sau unei deţineri în condiţii contrare acestui articol are dreptul la despăgubiri, ceea ce presupune, ca în prealabil, instanţa internă să constate încălcarea unuia din drepturile garantate de primele 4 paragrafe ale articolului 5. Reclamantul invocă prev. art. 5 paragraful 1 lit. c, care permite încălcarea libertăţii individuale a persoanei, care este una din valorile fundamentale protejate de Convenţie, dacă a fost reţinut sau arestat în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune.
În ceea ce priveşte prima condiţie, aducerea sa în faţa autorităţii judiciare competente, aceasta trebuie citită împreună cu articolul 5 paragraful 3 care se referă exclusiv la ipoteza prevăzută de art. 5 paragraf 3 lit. c. Noţiunea de autoritatea judiciară competentă este sinonimă cu cea de judecător sau alt magistrat împuternicit prin lege să exercite atribuţii judiciare. Reclamantul a fost reţinut de procuror 24 de ore după care a fost adus în faţa unui judecător pentru ca acesta să se pronunţe asupra propunerii de arestare preventivă formulată de procuror, măsura arestării fiind luată de judecătorul de la Tribunalul Olt, care prin încheierea nr.26/23.03.2006 a dispus arestarea preventivă a inculpatului C.C. pe o durată de 29 de zile. Ulterior reclamantul a exercitat recurs împotriva acestei măsuri, în conformitate cu art. 5 paragraful 4, judecătorii de la Curtea de Apel Craiova admiţând recursul reclamantului şi dispunând punerea sa în libertate.
Prin urmare, măsura arestării a fost luată de un judecător care se bucură de independenţă faţă de puterea executivă şi faţă de părţi, inculpatul a fost ascultat în prezenţa avocatului ales, procedura prevăzută de legea internă fiind respectată, dreptul intern fiind conform Convenţiei Europene.
În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei privind existenţa unor motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune, aceasta presupune temeinicia măsurii, respectiv existenţa indiciilor temeinice la care se referă art. 143 cod pr. penală, scopul arestării reprezintă aducerea persoanei în cauză în faţa autorităţii judiciare competente, fără a fi necesar ca măsura arestării să fie urmată de actul de inculpare sau de trimitere în judecată. Curtea de la Srassbourg a statuat de nenumărate ori că art. 5 paragraful 1 lit. c nu presupune ca autorităţile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzaţii încă din momentul arestării (cauza Brogan şi Murray/Regatul Unit), fiind suficient să existe „motive plauzibile”, noţiune autonomă dezvoltată de Curte, faptele pe care se bazează trebuind să fie nu doar sincere şi autentice, ci ele trebuie să poată convinge un observator independent că acea persoană este posibil să fi comis respectiva infracţiune. Or, în speţă s-a dovedit că reclamantul a comis acea faptă, cu vinovăţie, dar la trei ani de la săvârşirea ei s-a considerat că nu mai prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, prin urmare, măsura luată a urmărit un scop legitim şi a fost prevăzută de o lege accesibilă, previzibilă şi conformă Convenţiei.
În consecinţă, s-a constatat că măsura arestării reclamantului a fost legală, nefiind îndeplinite condiţiile art. 504 alin. 2 Cod procedură penală, şi nici ale art. 52 alin. 3 din Constituţie, întrucât nu putem vorbi de o eroare judiciară, reclamantul beneficiind de toate garanţiile unui proces echitabil. Dispoziţiile art. 998-999 Cod civil invocate de instanţa de fond nu sunt incidente în speţă, acestea referindu-se la obligaţia de a repara prejudiciul cauzat unei persoane prin săvârşirea unei fapte ilicite, or nu există o asemenea faptă ilicită, întrucât aşa cum s-a arătat măsura arestării a fost legală, fiind respectat atât dreptul intern, cât şi Convenţia Europeană.
Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat că instanţa de fond a pronunţat o soluţie cu aplicarea greşită a legii, care se impune a fi modificată în sensul respingerii în tot a acţiunii reclamantului, motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă s-a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice O. şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu împotriva sentinţei civile nr. 74/24.01.2011 pronunţată de Tribunalul Sibiu.
