Inexistenţa autorităţii de lucru judecat în cazul a două decizii de concediere succesive contestate pe cale separată
1. Angajatorul nu ar fi putut lua măsura revocării primei decizii de concediere, câtă vreme aceasta era supusă deja controlului de legalitate al instanţei de judecată.
2. în materia dreptului muncii, prin derogare de la regulile dreptului comun, nulitatea poate interveni prin acordul părţilor.
3. Singura măsură prin care prima decizie de concediere ar fi putut fi lipsită de efecte juridice fără intervenţia instanţei de judecată ar fi fost ca părţile raportului de muncă să convină asupra nulităţii măsurii luate, urmând ca acestea să fie reglementate pe viitor de către părţi, în acord cu dispoziţiile legale.
4. Chiar dacă angajatorul susţine că prin cea de-a doua decizie de concediere a intervenit revocarea primei decizii şi, ca atare, există o singură măsură de concediere ce poate fi supusă analizei instanţei de judecată din punct de vedere al legalităţii şi temeiniciei, în realitate societatea a emis două acte juridice prin care ia măsura disponibilizării unui salariat. în concluzie, nu există identitate de obiect, iar autoritatea lucrului judecat nu subzistă.
C.A. Bucureşti, s. a VIl-a civ., confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 7164/R din 7 decembrie 2009, Jurindex
Prin cererea înregistrată la data de 12.01.2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. 1226/3/LM/2008, E.J.F. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 31158/23.11.2007, emisă de intimata SC U. SA, solicitând anularea deciziei de concediere, reîncadrarea sa în funcţia deţinută anterior concedierii şi obligarea intimatei la plata salariilor de la data concedierii până la data efectivei reîncadrări în muncă.
Prin sentinţa civilă nr. 4564/02.06.2008, Tribunalul Bucureşti a respins contestaţia formulată de E.J.F. ca rămasă fară obiect. în esenţă, instanţa de fond a reţinut că decizia de concediere emisă de SC U. SA sub nr. 31158 la data de 23.11.2007, în temeiul art. 65 C. muncii, coroborat cu art. 44 din Contractul colectiv de muncă la nivelul unităţii, a fost anulată de societatea intimată care a emis ulterior o altă decizie, cu nr. 455/10.01.2008, prin care salariatul a fost concediat pe acelaşi temei.
Recursul promovat de SC U. SA împotriva acestei sentinţe a fost admis prin decizia nr. 1383/R/05.03.2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de
muncă şi asigurări sociale, în acelaşi dosar. Instanţa de recurs a constatat că sancţiunea lipsei de obiect dispusă de prima instanţă nu poate fi avută în vedere faţă de toate pretenţiile deduse judecăţii, ci eventual numai faţă de cererea de anulare a deciziei de concediere. Pentru a se cerceta condiţiile nulităţii, indiferent dacă actul de concediere a fost sau nu revocat de angajator, Curtea de Apel Bucureşti a dispus casarea sentinţei şi trimiterea spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
In rejudecare, pricina a fost înregistrată sub nr. (…) pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 24.04.2009.
Prin sentinţa civilă nr. 4697/01.06.2009, Tribunalul Bucureşti a admis în parte acţiunea formulată de E.J.F., a dispus anularea deciziei de concediere nr. 31158/23.11.2007 şi a obligat intimata la reintegrarea contestatorului în funcţia deţinută anterior concedierii şi la plata drepturilor salariale cuvenite de la concediere până la reintegrarea efectivă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că intimata SC U. SA a luat măsura încetării contractului individual de muncă al contestatorului în temeiul art. 65 C. muncii, ca urmare a desfiinţării postului de reprezentant medical din cadrul Departamentului marketing şi vânzări cardio & diabet zona I. S-a emis decizia nr. 31158/23.11.2007.
Tribunalul a constatat că salariatul a fost concediat în perioada în care se găsea în incapacitate temporară de muncă, stabilită prin certificat medical, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 60 C. muncii.
S-a observat şi faptul că după contestarea deciziei de concediere, pârâta a emis o altă decizie, cu nr. 455/10.01.2008, prin care a luat din nou măsura concedierii, art. 8 menţionând revocarea deciziei anterioare.
In legătură cu această revocare dispusă de angajator, s-a reţinut că instanţa de recurs anterioară a apreciat că nu se pot produce efectele de anulare a primei decizii, câtă vreme decizia de concediere a fost supusă controlului instanţei în acţiunea de faţă.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, la data de 31.08.2009, SC U. SA, recurs înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a Vll-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 14.09.2009, sub nr. (…).
Prin motivele de recurs întemeiate, în drept, pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., se solicită admiterea recursului, desfiinţarea sentinţei atacate pentru nelegalitate şi netemeinicie.
într-o primă chestiune procedurală se invocă excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de sentinţa civilă nr. 6348/15.10.2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. 6628/3/LM/2008.
Pe fondul cauzei, se susţine că a fost admisă contestaţia salariatului fară a se analiza toate probele existente la dosar. Astfel, salariatul a fost
concediat începând cu 10.01.2008, adică cu ziua imediat lucrătoare după expirarea termenului de preaviz de 20 de zile care s-a acordat începând cu 07.12.2007. Salariatul însă, fară a anunţa angajatorul, a intrat în concediu medical în perioada 26.11.2007 – 31.01.2008, însumând un număr de 67 zile consecutive. Or, această perioadă de concediu medical a întrerupt perioada de preaviz, angajatorul fiind obligat a emite o nouă decizie pentru a respecta prevederile art. 60 lit. a) şi ale art. 73 alin. (1) C. muncii, coroborat cu art. 46 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă. Pentru aceste motive a fost emisă decizia nr. 455/10.01.2008.
Mai arată recurenta că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra motivelor care au determinat concedierea salariatului în temeiul art. 65 C. muncii, potrivit cărora concedierca salariatului trebuie să aibă o cauză reală şi serioasă, iar desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă. S-a dovedit că măsura conccdierii salariatului E.J.F. a fost luată în condiţiile în carc un număr de 16 locuri de muncă au fost desfiintate din struc tura societăţii din motive obiective sub aspect economic, pentru evitarea continuării unei activităţi care devenise nerentabilă pentru societate.
A fost ataşat dosarul nr. (…) al Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VlI-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, cu ultimul termen de judecată la 19.03.2009, când s-a dispus suspendarea judecării recursului împotriva sentinţei civile nr. 6348/15.10.2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în temeiul art. 242 C. proc. civ.
Examinând motivele de recurs faţă de hotărârea atacată şi probele administrate în cauză, cercetând pricina sub toate aspectele invocate, după cum dispune art. 3041 C. proc. civ., Curtea a constatat recursul nefondat pentru următoarele considerente:
Intr-un prim motiv de recurs se susţine pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care încalcă autoritatea de lucru judecat stabilită prin sentinţa civilă nr. 6348/15.10.2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
Această susţinere a fost însă înlăturată de Curte, care a constatat că nu sunt întrunite condiţiile autorităţii de lucru judecat reglementate de art. 1201 C. civ., respectiv tripla identitate de obiect, cauză şi părţi. Este de observat că pricina ce formează obiectul dosarului nr. (…) se poartă între aceleaşi părţi, având aceeaşi cauză juridică, însă obiectul este contestarea deciziei de concediere nr. 455/10.01.2008. Aşadar, în respectiva cauză, salariatul concediat a contestat cea de-a două măsură de concediere luată de angajator împotriva sa, iar nu prima, ce face obiectul cauzei de faţă. Chiar dacă angajatorul susţine că prin cea de-a doua decizie de concediere a intervenit revocarea primei decizii şi, ca atare, există o singură măsură de concediere ce poate fi supusă analizei instanţei de judecată din punct de vedere al legalităţii şi temeiniciei, în realitate societatea a emis două acte juridice prin care ia măsura disponibilizării
unui salariat. In concluzie, nu există identitate de obiect, iar autoritatea lucrului judecat nu subzistă.
Pe fondul cauzei se constată că recurenta a susţinut motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., însă, în realitate, considerentele expuse în susţinerea acestora permit instanţei să tragă concluzia că se invocă o greşită interpretare şi aplicare a legii, limitată la concedierea salariatului pentru motive ce nu ţin de persoana acestuia, precum şi aprecierea eronată a probelor, astfel că recursul va fi cercetat în conformitate cu art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Din punct de vedere al legalităţii, Curtea a constatat că decizia de conccdiere nu este la adăpost de critici, fiind corect anulată de prima instanţă. Astfel, în principiu, măsurile pe care angajatorul le poate lua pe parcursul derulării raportului de muncă cu salariatul său, precum şi măsura drastică a încetării unilaterale a contractului individual de muncă al acestuia nu pot fi dispuse în orice condiţii. Aceste măsuri trebuie să îmbrace formele strict reglementate de Codul muncii, dar şi să fie dispuse pe perioada în care raportul de muncă se desfăşoară.
Ca excepţie, art. 50 lit. b) C. muncii prevede suspendarea de drept a contractului individual de muncă în perioada concediului pentru incapacitate temporară de muncă a salariatului. Aşadar, legea instituie un caz de suspendare prin efectul legii a raportului de muncă, adică a exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor ambelor părţi pentru perioada în care salariatul nu poate presta sau nu îşi poate îndeplini obligaţiile, pentru motivul obiectiv al incapacităţii sale temporare de muncă, dovedită cu un certificat medical eliberat în condiţiile legii. Fiind un caz de suspendare de drept a contractului, părţile nu au latitudinea de a nesocoti această dispoziţie, de a modifica în vreun fel consecinţele juridice ale incapacităţii temporare de muncă a salariatului.
In concluzie, decizia de concediere nr. 31158/23.11.2007, care menţionează măsura încetării raportului de muncă al salariatului E.J.F. începând cu data de 10.01.2008, este supusă sancţiunii nulităţii pentru nesocotirea cfectclor prevăzute de Icgc pentru incapacitatca temporară de muncă a salariatului la momentul concedierii, conform art. 60 lit. a) C. muncii.
Este adevărat că angajatorul, cunoscând situaţia incapacităţii temporare de muncă a acestui salariat după emiterea deciziei de concediere contestate în cauza de faţă, cunoscând consecinţele juridice ale incapacităţii de muncă, a încercat să amâne momentul încetării raportului de muncă şi a emis o nouă decizie, cu nr. 455/10.01.2008, prin care „revocă” prima decizie şi concediază salariatul la expirarea preavizului de 20 de zile lucrătoare.
Cu autoritatea prevăzută de art. 315 C. proc. civ., s-a stabilit de către instanţă că angajatorul nu ar fi putut lua măsura revocării primei decizii
de concediere, câtă vreme aceasta era supusă deja controlului de lega-
litate al instanţei de judecată. In plus, este de notat că în materia dreptului muncii, prin derogare de la regulile dreptului comun, nulitatea poate interveni prin acordul părţilor. Aşadar, singura măsură prin care prima decizie de concediere ar fi putut fi lipsită de efecte juridice fară intervenţia instanţei de judecată ar fi fost ca părţile raportului de muncă să convină asupra nulităţii măsurii luate, urmând ca acestea să fie reglementate pe viitor de către părţi, în acord cu dispoziţiile legale.
Constatând nelegalitatea deciziei de concediere sub aspect formal, Curtea menţionează că aspectele invocate de recurentă pe fondul măsurii de concediere luată în condiţiile art. 65 C. muncii nu pot fi cercetate, întrucât sunt subsumate temeiniciei măsurii, care însă nu primează asupra legalităţii.
In fine, se impune o ultimă observaţie raportat la considerentele recurentei privind consecinţele reintegrării salariatului concediat în funcţia deţinută. Deşi decizia de concediere nr. 31158/23.11.2007 a fost anulată, iar angajatorul SC U. SA a fost obligat la reintegrarea contestatorului în funcţia deţinută anterior concedierii şi la plata drepturilor salariale cuvenite de la concediere până Ia reintegrarea efectivă, dispoziţii păstrate în instanţa de recurs de faţă, pentru părţi această măsură semnifică restabilirea raportului de muncă întrerupt la data de 10.01.2008. Insă, restabilirea situaţiei anterioare concedierii declarate nule se face până la noul act de concediere al angajatorului, respectiv până la data la care produce efecte juridice decizia nr. 455/10.01.2008. Legalitatea şi temeinicia acestei din urmă concedieri vor fi stabilite irevocabil în litigiul ce face obiectul dosarului nr. (…) aflat pe rolul acestei curţi de apel.
Faţă de cele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a respins recursul ca nefondat.
