(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.22170/299/2008 – DECIZIA CIVILĂ NR.116/03.02.2011)
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 12.10.2008 sub nr.22.170/299/2008, reclamanţii P.A. şi P.R. au chemat în judecată pe pârâtul M.E.F., pentru ca, prin hotărârea ce va pronunţa, instanţa să dispună obligarea pârâtului la restituirea preţului actualizat, calculat la valoarea de circulaţie a imobilului situat în B., str.C. nr.2, et.3, ap.4, sector 1, de la data de 15.03.2007, iar în subsidiar, obligarea pârâtului la restituirea sumei de 1038,447 lei, actualizată şi indexată cu indicele inflaţiei, până la data plăţi efective, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr.10963/2009, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea şi a obligat pârâta la 103.691,81 EURO echivalent în lei la data plăţii, 2100 lei onorariu avocat şi 702 lei onorariu de expert.
In motivarea sentinţei, s-a reţinut, în esenţă, că potrivit contractului de vânzare cumpărare cu plata în rate nr.471/112/1996, reclamanţii au dobândit, în calitate de cumpărători, apartamentul nr.3 situat în B., str.C. nr.2, et.3, sector 1, vânzător fiind P.M.B., reprezentată prin mandatar S.C. R.-V. S.A.
Preţul apartamentului mai sus menţionat a fost de 10.384.472 lei (ROL), 10.384.472 lei (ROL), cumpărătorul plătind vânzătorului suma de 311,53 lei (RON), reprezentând 30% din preţ, la data încheierii contractului, apartamentul fiind achitat integral la data de 03.04.1997.
Prin decizia civila nr. 516/2007, irevocabilă, Curtea de Apel Bucureşti a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare mai sus menţionat, motivat prin aceea că statul nu deţinea un titlu valabil asupra apartamentului în cauză şi, în consecinţă, nu putea dispune de acesta.
Raportul de expertiză judiciară întocmit de expertul tehnic ing. A.I. a stabilit ca valoarea de circulaţie liberalizată a imobilului este de 103 691,51 Euro.
Având în vedere considerentele mai sus enunţate şi raportat la dispoziţiile art.41 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Dreptului Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, conform căruia “dacă dreptul intern al părţii contractante nu permite ştergerea consecinţelor încălcării decât într-un mod imperfect, Curtea acorda părţii lezate, dacă e cazul, o despăgubire echitabilă “, instanţa a reţinut că argumentele pârâtei în sensul că nu poate fi obligată la plata valorii de circulaţie a imobilului din cauza absenţei unui text de lege care să instituie o astfel de obligaţie în sarcina sa, nu subzistă.
S-a apreciat că în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de codul civil în materia evicţiunii întrucât contractul de vânzare-cumpărare al reclamantei a fost desfiinţat prin sentinţa civilă nr.943/2004 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă, astfel încât reclamanta este îndreptăţită să primească preţul actualizat al imobilului.
Împotriva acestei sentinţei civile a declarat apel în termen (intitulat eronat recurs) pârâtul M.F.P., solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinţei apelate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a sa şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr.528/22.04.2010, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa civilă apelată în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului pe capătul de cerere principal; a respins capătul de cerere principal ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a desfiinţat sentinţa civilă în parte şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă în vederea soluţionării capătului de cerere subsidiar.
Tribunalul a apreciat că susţinerile apelantului în sensul că nu are calitate procesuală pasivă în cauză sunt întemeiate întrucât potrivit art.1337 cod civil, vânzătorul este de drept obligat de a răspunde faţă de cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, iar potrivit art.1341 cod civil, dacă vânzătorul este răspunzător de evicţiune, cumpărătorul are dreptul de a cere printre altele restituirea preţului de la vânzător, precum şi eventualele cheltuieli de judecată efectuate.
Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 1341 pct. 4 raportat la art. 1350 Cod Civil, în caz de evicţiune totală consumată, cumpărătorul are dreptul şi la daune interese constând în diferenţa dintre preţ şi sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau dacă sporul a fost sau nu previzibil.
Având în vedere că M.B. este parte în contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a pronunţat şi prin urmare în raport de dispoziţiile art.1337 şi 1341 Cod civil, vânzătorul are calitate procesuală pasivă şi nicidecum .
La aprecierea acestei situaţii, tribunalul a avut în vedere că acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 50 alin. 2 şi 3 din Legea nr.10/2001, or, aceste dispoziţii legale se referă numai la plata preţului actualizat achitat în baza actului de vânzare-cumpărare şi nicidecum la valoarea de circulaţie a imobilului.
Tribunalul a constatat că potrivit dispoziţiilor art.501 din Legea 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea 1/2009, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Aşadar, apelantul ar fi putut avea calitate procesuală pasivă în cauză, doar dacă acţiunea era întemeiată pe dispoziţiile art. 501 din Legea 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea 1/2009, însă aceste dispoziţii sunt inaplicabile în cauză, întrucât, pe de o parte, sunt dispoziţii care nu erau în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, iar pe de altă parte, reclamanţii nu şi-au precizat în niciun moment acţiunea în sensul de a solicita pretenţiile în baza art. 501 din Legea nr. 10/2001, care a intrat în vigoare pe parcursul soluţionării cauzei la instanţa de fond.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanţii, cât şi pârâtul.
Prin recursul declarat, recurenţii reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei pronunţată de instanţa de apel şi menţinerea hotărârii instanţei de fond.
În motivarea recursului, s-a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a art.50 alin.2 şi 3 din Legea nr.10/2001 şi a art.1 din Protocolul nr.1 şi art.41 din C.E.D.O. (art.304 pct.9 Cod de procedură civilă).
În opinia recurenţilor reclamanţi, motivarea instanţei, ambiguă, este în totală contradicţie cu dispoziţiile legale, dispoziţii invocate şi chiar enunţate de instanţă chiar în cuprinsul acestei decizii.
Deşi legiuitorul a prevăzut clar şi neechivoc faptul că restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art.13 alin.6 din Legea nr.112/1995, cu modificările ulterioare (art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001), cu toate acestea, instanţa de apel a dat o interpretare forţată acestui text, iar în urma construcţiei juridice astfel formată a apreciat că M.F.P. nu ar avea calitate procesuală pasivă pentru restituirea preţului actualizat la valoarea de circulaţie a imobilului situat în B., str.C. nr.2, et.3, ap.4, sector 1 de la data de 15.03.2007.
S-a arătat că de către recurenţii reclamanţi că instanţa de apel a făcut distincţie între noţiunea de preţ actualizat prevăzută de art. 50 alin 2 şi preţul de piaţă al imobilelor prevăzută de art. 50 alin 21, noţiuni care, analizate din punct de vedere semantic, pot genera intr-adevăr interpretări diferite.
Referitor la noţiunea de preţ actualizat, legiuitorul nu a precizat după ce criteriu se actualizează preţul, astfel că în temeiul dispoziţiilor constituţionale, recurenţii consideră că această noţiune trebuie interpretată prin prisma CEDO şi analizată conform practicii instanţei de european care, în repetate rânduri, a condamnat S.R., tocmai din cauza acestei noţiuni insuficient definită, care a dat în practica internă naştere la o serie întreagă de interpretări cu finalitate diametral opusă.
Legiuitorul român a introdus noţiunea de preţ actualizat, fără a stabili însă criteriile sau modalităţile faţă de care/prin care se face actualizarea. Din jurisprudenţa instanţei de contencios european reiese înţelesul acestei noţiuni în sensul în care statul trebuie să restituie preţul actualizat la valoarea de circulaţie a imobilului de la momentul deposedării/evicţiunii.
Toate aceste raporturi juridice, create în baza Legiinr.112/1995 au fost guvernate de legea specială care derogă de la legea generală (Codul Civil pe care se sprijină soluţia instanţei de apel) şi prin urmare restituirea acestui preţ actualizat este guvernat tot de legea specială, art. 50 din Legea 10/2001.
Or, având în vedere că toate aceste raporturi care au presupus transmisiunea dreptului de proprietate asupra unor bunuri aflate în proprietatea statului la momentul înstrăinării lor au fost reglementate printr-o suită de legi speciale, consideră că toate acţiunile în legătură cu drepturile dobândite în temeiul unor prevederi speciale sunt reglementate tot de legile speciale şi numai acolo unde acestea nu dispun se aplică dreptul comun.
Potrivit principiului general de drept – legea specială derogă de la legea generală – temeiul de drept al acţiunii reclamanţilor este legea specială, în această cauză art. 50 alin.2 şi 3 din Legea 10/2001. Consideră că dispoziţiile menţionate sunt izvorul de drept al acţiunii reclamanţilor, care este o acţiune în restituirea preţului întemeiată pe nişte prevederi speciale şi nu o acţiune în răspunderea vânzătorului pentru evicţiune întemeiată pe dreptul comun.
Conform aceleiaşi norme speciale, legea conferă calitate procesuală pasivă M.F.P..
Obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului. Această acţiune în restituirea preţului este o acţiune izvorâtă dintr-o normă cu caracter special, aceeaşi lege specială conferind calitate procesuală M.F.P..
În acelaşi timp, din conţinutul disp.art.50 alin.2 din Legea 10/2001 reiese fără dubiu natura juridică distinctă şi de sine stătătoare a acţiunii în restituirea preţului, indicând în mod indubitabil persoanele care pot avea calitate procesuală activa în cadrul unei asemenea acţiuni şi anume persoanele care au dobândit un drept de proprietate în temeiul Legii 112/1996 şi al căror act de dobândire a fost anulat.
Recurentul pârât M.F.P. a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei civile atacate, în sensul respingerii capătului de cerere referitor la obligarea M.F.P. la restituirea preţului actualizat cu indicele de inflaţie, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În motivare, s-a arătat că hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă a fost dată, în parte, cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv prevăzut de dispoziţiile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă.
Astfel, în ceea ce priveşte desfiinţarea în parte a sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea soluţionării capătului de cerere subsidiar, respectiv obligarea M.F.P. la plata preţului plătit de reclamanţi, actualizat cu indicele de inflaţie, acest recurent a susţinut că decizia pronunţată de instanţa de apel este netemeinică, având în vedere că, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.
Or, M.F.P., nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanţi şi P.M.B. prin mandatar SC R.-V. SA este terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de P.M.B..
În conformitate cu dispoziţiile art.1337, art.1341 şi următoarele din Codul civil, consideră că trebuia să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a P.M.B., pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ.
Aceasta dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.
Nici dispoziţiile art.50 din Legea nr.10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a M.F.P. şi să acorde calitate procesuală acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
La data de 29.10.2010, reclamanţii au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de M.F.P., ca fiind nefondat arătându-se că recurentul pârât ignoră cu desăvârşire tot contextul legislativ în baza căruia s-a ajuns într-o astfel de situaţie şi în baza căruia se poartă litigiul prezent.
In acest context legislativ, chiar actul juridic iniţial, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 471/112/1996 încheiat între reclamanţi şi P.M.B. a fost posibil şi s-a încheiat datorită dispoziţiilor speciale ale Legii 112/1996 şi doar în subsidiar s-a completat cu principiile de drept comun.
Ca urmare, toate acţiunile în legătură cu drepturile dobândite în temeiul unor prevederi speciale sunt reglementate tot de legile speciale şi numai acolo unde acestea nu dispun se aplică dreptul comun.
Potrivit principiului general de drept – legea specială derogă de la legea generală, astfel încât intimaţii au susţinut că temeiul de drept al acţiunii este legea specială, în această cauză art. 50 alin. 2 şi 3 din Legea nr.10/2001.
Conform aceleiaşi norme speciale, legea conferă calitate procesuală pasivă recurentului pârât.
În calea de atac a recursului nu s-au administrat probe noi.
Întrucât recursul declarat de recurenţii reclamanţi vizează greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, prin raportare la cererea principală, iar recursul declarat de către pârât vizează aceeaşi problematică de drept a calităţii procesuale pasive a acestuia, într-adevăr pe cererea secundară, faţă de faptul că dispoziţiile legale la care urmează a se face referire vizează ambele aspecte aduse în discuţie de către cele două părţi procesuale, având în vedere că solicitările reclamanţilor sunt într-o relaţie nu numai de subsidiaritate, dar şi de interdependenţă determinată de chestiunile de fond asupra cărora instanţa de recurs nu poate a se pronunţa, depinzând de aprecieri asupra desfiinţării contractului reclamanţilor pentru eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, respectiv o desfiinţare a contractului, deşi contractul a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, Curtea urmează a analiza cele două recursuri prin considerente comune, reţinând următoarele:
La data de 12.10.2008, reclamanţii au învestit instanţa de fond cu o cerere, prin care au solicitat obligarea pârâtului M.E.F., în prezent M.F.P., la restituirea preţului actualizat, calculat la valoarea de circulaţie a imobilului situat în B., str.C. nr.2, et.3, ap.4, sector 1, de la data de 15.03.2007, în temeiul dispoziţiilor art. 50 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi art. 41 din aceeaşi Convenţie, iar în subsidiar, obligarea pârâtului la restituirea sumei de 1038,447 lei, actualizată şi indexată cu indicele inflaţiei, până la data plăţi efective, în temeiul art. 50 alin. 3 din Legea nr. 1072001, cu cheltuieli de judecată.
Instanţa de fond a păşit la analiza pe fond a pretenţiilor deduse judecăţii prin raportare la temeiul juridic al cererii, respectiv Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, instanţa de apel realizând o judecată atât prin raportare la Legea nr. 10/2001, cât şi a dispoziţiilor comunitare invocate de către reclamanţi.
Principiul disponibilităţii cuprinde, în conţinutul său, printre altele, atât dreptul persoanei de a porni sau nu acţiunea civilă, cât şi dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării. Astfel, limitele acţiunii, ale cadrului procesual în care se va desfăşura judecata cu privire la obiect (pretenţia concretă dedusă judecăţii), temei juridic şi la părţi (persoanele între care există raportul juridic litigios) sunt fixate de către reclamant, iar instanţa de judecată, conform art.129 alin.6 Cod de procedură civilă, nu poate depăşi limitele obiectului fixat de reclamant.
În speţa de faţă, Curtea, având în vedere temeiul juridic indicat de către reclamanţi, constată că în mod corect instanţa de apel a soluţionat cauza prin trimitere la dispoziţiile speciale ale Legii nr.10/2001, precum şi prin raportare la dispoziţiile comunitare, respectând astfel principiul disponibilităţii sus-enunţat.
Cu referire la temeiul juridic invocat de către recurenţii reclamanţi, respectiv Legea nr. 10/2001, Curtea reţine că dezdăunarea cumpărătorilor, specific situaţiei contractelor de vânzare cumpărare în care cumpărătorul este evins, şi-a găsit consacrarea legislativă, în ce priveşte imobilele trecute în mod abuziv în proprietatea statului, în dispoziţiile actului normativ invocat de către reclamanţi, Legea nr. 10/2001, lege care a suferit modificări, în această privinţă, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009.
Într-adevăr, la data la care reclamanţii au formulat cererea, respectiv 12.10.2008, art. 50 din Legea nr. 10/2001 prevedea: “(2) Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru. (3) Restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.
Numai că, pe parcursul soluţionării cauzei, aceste dispoziţii legislative au suferit modificări în ce priveşte alineatele 2 şi 3 ale art. 50 din Legea nr. 10/2001, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, acestea având următorul conţinut, determinat şi de introducerea unui alineat suplimentar: “(2) Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru. (2^1) Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru. (3) Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2^1) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.
Într-adevăr, dacă în ceea ce priveşte normele de procedură există dispoziţie legală care prevede în mod expres aplicarea lor şi proceselor în curs de judecată, din momentul intrării lor în vigoare, astfel cum dispune art. 725 Cod procedură civilă: “Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare, şi proceselor în curs de judecată începute sub legea veche, precum şi executărilor silite începute sub acea lege”, în ce priveşte normele de drept substanţial nu există o asemenea reglementare expresă.
Numai că, temeiul de drept invocat de către reclamanţi, respectiv art. 50 din Legea 10/2001, reprezintă nu numai o normă de drept substanţial, ci este în absolută legătură şi cu dreptul procedural, deoarece calitatea procesuală pasivă pe care o poate avea persoana obligată la despăgubiri ca urmare a evingerii cumpărătorului este în legătură şi cu dreptul procesual şi cu dreptul substanţial.
Faţă de consideraţiile expuse mai sus, Curtea constată că, în speţa de faţă, dispoziţiile legale survenite prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, de modificare a Legii nr. 10/2001, care modifică art. 50 din acest din urmă act normativ, trebuiau aplicate de către instanţa de apel.
Într-adevăr, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligaţia de evicţiune revine vânzătorului (art. 1336 Cod civil), care în speţă este M.B..
Pe de altă parte, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995, au o situaţie specială, ele neconstituind pentru unitatea deţinătoare, o expresie a libertăţii contractuale, ci executarea unei obligaţii legale exprese, cea corelativă dreptului chiriaşului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. 1 din acest act normativ. Faptul că unităţile deţinătoare acţionau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului, rezultă şi din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziţia M.F., constituit prin dispoziţiile art. 13 alin. 6 din Legea nr.112/1995.
Prin dispoziţiile art. 50 din Legea nr.10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă specială, dreptul chiriaşilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare – încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările şi completările ulterioare şi care au fost desfiinţate – la restituirea despăgubirilor de la M.F.P., motiv pentru care, în astfel de situaţii, este atrasă incidenţa normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare – potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant – norma generală, în speţă, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicţiune.
Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor în materie de garanţie pentru evicţiune şi a art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, Curtea reţine că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând preţul de cumpărare actualizat sau, după caz, preţul de piaţă al imobilului (neincluzând valoarea îmbunătăţirilor determinate de cheltuielilor necesare şi utile), este pârâtul M.F.P..
Ca urmare, în mod greşit instanţa de apel nu a luat în considerare această modificare legislativă şi, drept consecinţă, a respins cererea principală, pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P., acesta fiind persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii.
Curtea reţine incidenţa dispoziţiilor art.20 al. 2/1 din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a stabilit că, prin contract desfiinţat se înţelege atât situaţia în care contractul de vânzare cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, cât situaţia în care deşi contractul nu a fost anulat, dar s-a admis acţiunea în revendicare.
Ca urmare, termenul de “desfiinţare” a contractului are în prezent un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulităţii acestuia, în acelaşi cadru fiind inclusă acum în această materie, prin voinţa legiuitorului, şi “ineficacitatea” actului juridic ca şi titlu de proprietate asupra imobilului, “ineficacitate” apărută în urma admiterii unei acţiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat, aşa cum rezultă din interpretarea alin. 2 ind.1 al art. 20 introdus prin Legea nr. 1/2009.
Faţă de situaţia premisă avută în vedere de legiuitor – desfiinţarea contractului – se impune ca instanţa de apel să analizeze, în continuare, condiţia respectării Legii nr. 112/1995, în acest caz prin corelare cu celelalte dispoziţii ale Legii nr. 10/2001, în vigoare, care conferă foştilor chiriaşi care au cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, dreptul la o despăgubire.
Dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 republicată şi modificată, obligă instanţa să distingă între o desfiinţare a contractului cauzată de “eludarea” prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestuia şi o desfiinţare a contractului, deşi contractul a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Pe de altă parte, această analiză a întrunirii cerinţelor de valabilitate trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt şi de drept reţinute prin hotărârea judecătorească, definitivă şi irevocabilă, prin care contractul a fost desfiinţat, hotărâre de desfiinţare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate, considerentele respectivei hotărâri impunându-se cu putere de lucru judecat.
În consecinţă, faţă de considerentele de fapt şi de drept enunţate mai sus, Curtea, cu referire la recursul declarat de recurenţii reclamanţi, constatând că aceştia au fost vătămaţi prin hotărârea instanţei de apel, găsind întemeiate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 Cod procedură civilă, apeciind că nu se mai impune analizarea celorlalte critici formulate de către aceştia cu referire la normele comunitare şi motivarea realizată de către instanţa de apel, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va admite recursul declarat de reclamanţi, va casa în tot decizia atacată şi va trimite cauza pentru rejudecare la Tribunalul Bucureşti. Totodată, în temeiul art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 cod procedură civilă, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul pârât M.F.P..
2
