(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.13069/4/2009 – DECIZIA CIVILĂ NR.35/18.01.2011)
Prin cererea înregistrată la data de 15 septembrie 2009 pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti sub nr. 13069/4/2009, reclamantul D.M.C. a chemat în judecată pe pârâta D.M.A., solicitând instanţei să dispună desfacerea căsătoriei prin din culpă comună, încredinţarea minorei D.C. spre creştere şi educare către pârâtă, obligarea reclamantului la plata unei pensii de întreţinere în beneficiul minorei şi stabilirea unui program de vizitare a minorei de către reclamant: în prima şi a treia săptămână din lună, de sâmbăta ora 10.00 până duminica ora 19.00, două săptămâni în perioada decembrie – ianuarie şi încă două săptămâni în perioada iulie – august.
Prin sentinţa civilă nr. 1015/05.02.2010, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a admis în parte cererea; a declarat desfăcută căsătoria încheiată între părţi la data de 3 iunie 2006 şi trecută în registrul de stare civilă al Consiliului Local al Sectorului 1 Bucureşti sub nr. 1703/2006, prin divorţ din culpă comună; a dispus revenirea pârâtei la numele purtat anterior căsătoriei, “D.”; a încredinţat minora D.D.C., născută la data de 12.12.2006, spre creştere şi educare către pârâtă; a obligat reclamantul să plătească în favoarea minorei suma de 136 lei lunar cu titlu de de întreţinere începând cu data pronunţării hotărârii, 5.02.2010, şi până la majoratul copilului; a stabilit ca dreptul reclamantului de a dezvolta relaţii personale cu minora să se exercite prin vizitarea minorei în primul şi al treilea sfârşit de săptămână, sâmbăta şi duminica, între orele 1000-1900; a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Potrivit depoziţiilor martorilor, din august 2009, când a survenit separarea în fapt a soţilor, minora a rămas în grija mamei, dar s-a întâlnit periodic şi cu tatăl, la locul de joacă dintr-un complex comercial. Totodată, din depoziţiile martorilor propuşi de reclamant rezultă că acesta a contribuit la creşterea minorei cu alimente, îmbrăcăminte şi bani.
Nici din depoziţiile martorilor şi nici din anchetele sociale efectuate de Primăria Sectorului 4 Bucureşti (la domiciliul reclamantului) şi Primăria Sectorului 1 Bucureşti (la domiciliul pârâtei) nu a rezultat că vreunul dintre părinţi a avut sau are un comportament de natură să pună în pericol dezvoltarea minorei. Dimpotrivă, reprezentanţii Primăriei Sectorului 1 au constatat că minora are un aspect îngrijit, este sociabilă şi frumos educată, este ataşată de mamă şi de bunica maternă, iar condiţiile în care locuieşte în prezent copilul împreună cu mama sunt decente.
De asemenea, potrivit referatului de anchetă socială întocmit de Primăria Sectorului 4 Bucureşti şi apartamentul în care locuieşte reclamantul oferă condiţii bune de locuit.
Cu privire la minoră, instanţa a apreciat că măsura încredinţării acesteia către pârâtă spre creştere şi educare, asupra căreia s-au înţeles părinţii, corespunde interesului superior al copilului deoarece, conform probelor administrate, minora este ataşată de mamă şi se află la o vârstă la care dependenţa faţă de faţă este încă accentuată, iar pârâta prezintă garanţiile morale şi materiale necesare pentru a se ocupa de creşterea ei. Totodată, printr-o asemenea măsură se asigură şi necesarul de continuitate în procesul de creştere şi educare a minorei câtă vreme mama este cea care s-a ocupat de copil în ultimele 6 luni, de când părţile nu mai locuiesc împreună.
În consecinţă, în temeiul art. 42 alin. 1 Cod fam. a dispus încredinţarea minorei spre creştere şi educare către pârâtă.
Având în vedere măsura încredinţării minorei către pârâtă spre creştere şi educare, dispoziţiile art. 43 Cod fam. şi cele ale art. 14 şi urm. din Legea nr. 272/2004, constatările reprezentanţilor Primăriei Sectorului 4 Bucureşti cu ocazia anchetei sociale efectuate la domiciliul reclamantului, vârsta fragedă a minorei ce implică un program riguros de alimentaţie şi odihnă, depoziţiile martorilor cu privire la întâlnirile dintre reclamant şi minoră după separarea în fapt a soţilor şi interesul manifestat de ambii părinţi pentru ca minora să se vadă şi cu tatăl său, instanţa a apreciat că este în interesul minorei să dezvolte relaţii personale cu tatăl său, întrucât copilul are nevoie de afecţiunea şi grija ambilor părinţi, chiar dacă locuiesc separat.
Cât priveşte modalitatea concretă de exercitare a acestui drept, instanţa a apreciat că, faţă de vârsta fragedă a minorei şi lipsa unor probe certe şi concludente care să confirme cunoaşterea de către reclamant a programului şi a alimentaţiei adecvate vârstei fiicei sale, pentru moment nu se poate încuviinţa lăsarea minorei în grija exclusivă a reclamantului câte două săptămâni în perioadele de vară şi de iarnă ori la sfârşit de săptămână, de sâmbătă până duminică. Din probele administrate nu rezultă că minora ar mai fi fost separată de mama sa în perioada anterioară, iar martora D.M. a precizat că reclamantul nu a rămas niciodată singur să aibă grijă de copil.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti, la data de 20.04.2010 a declarat apel reclamantul D.M.C., care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a Civilă la 08.05.2010.
Prin decizia civilă nr. 891/A/2.09.2010, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a Civilă a admis apelul declarat de reclamant, a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a încuviinţat ca legăturile personale ale reclamantului cu minora să se desfăşoare şi în perioada 24 decembrie – 30 decembrie în anii pari, iar în anii impari în perioada 30 decembrie – 05 ianuarie, precum şi în vacanţa de vară în perioada 1 – 15 iulie, prin luarea minorei de la domiciliul mamei şi cu obligaţia reclamantului de a o aduce înapoi; a menţinut celelalte dispoziţii; a obligat intimata la plata către apelant a sumei de 520,15 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că apelantul critică hotărârea primei instanţe numai sub aspectul programului de vizitare a minorei stabilit în favoarea tatălui, apelantul apreciind că a fost stabilit un program extrem de restrâns, mai ales din cauza împrejurării că nu i se permite luarea copilului de la domiciliul mamei. Sub acest aspect, tribunalul a reţinut că, deşi dreptul părintelui căruia nu i s-a încredinţat copilul minor de a avea legături personale cu acesta rezultă din dispoziţiile art. 98 şi art. 65 raportat la art. 43 din Codul fam., în ceea ce priveşte modalitatea concretă de realizare a acestui drept, Codul nu conţine prevederi exprese. Însă, din întreaga reglementare rezultă implicit că exercitarea dreptului părintelui de a avea legături cu copilul său, încredinţat celuilalt părinte, trebuie să se realizeze efectiv şi real, prin stabilirea unui program de vizitare extins şi care să ţină cont de interesul superior al copilului.
Pentru ca exerciţiul dreptului tatălui la legături personale cu minorul, în sensul stabilirii unui program de vizitare, să fie efectiv, instanţa a apreciat că dispoziţiile adoptate în acest sens trebuie să fie susceptibile de aducere eficientă la îndeplinire şi să nu fie formale, asigurând, astfel, valorificarea optimă a dreptului subiectiv.
La alegerea modalităţii de exercitare trebuie urmărit ca părintelui să i se asigure posibilitatea practică a exercitării legăturilor personale în mod firesc, fără îngrădiri şi restricţii şi într-un mediu corespunzător.
Sub acest ultim aspect, din probele administrate în faţa primei instanţe nu rezultă în opinia tribunalului circumstanţe de fapt care să conducă la concluzia că este de preferat că relaţiile personale dintre apelant şi minoră să se desfăşoare în prezenţa mamei, împrejurarea că tatăl nu ar fi rămas până în prezent singur cu copilului nefiind suficientă pentru a argumenta această soluţie, cu atât mai mult cu cât tatăl poate fi ajutat să îngrijească minora de bunica paternă. Totodată, vârsta copilului (care împlineşte patru ani în luna decembrie) nu poate constitui un motiv care să justifice restrângerea programului de vizitare, ţinând seama că la această vârstă dependenţa copilului faţă de mamă nu mai este atât de manifestă. Astfel, tribunalul a constatat că minora este la o vârstă la care nu se mai impune ca prezenţa mamei să fie continuă, astfel că perioada de timp pe care urmează să o petreacă cu tatăl său poate fi mai mare decât cea pe care intimata o consideră potrivită.
De asemenea, este necesar ca durata acestora să fie suficientă pentru ca relaţiile dintre tată şi copil să se poată desfăşura în mod normal şi dezvolta în interesul acestuia din urmă.
Împotriva acestei decizii, la data de 13.10.2010 a declarat recurs pârâta D. (D.) M.A., care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie la data de 25.10.2010.
În motivare, a arătat că decizia recurată este netemeinică, întrucât nu are la bază alte înscrisuri suplimentare ori alte probe concludente prin care instanţa de apel să schimbe în parte hotărârea instanţei de fond, pe care o consideră legală şi temeinică, apreciind că faţă de vârsta fragedă a minorei şi lipsa unor probe certe şi concludente care să confirme cunoaşterea de către reclamant a programului şi alimentaţiei minorei, nu se poate încuviinţa lăsarea minorei în grija exclusivă a reclamantului.
Din probele administrate nu a rezultat că minora ar mai fi fost separată de mamă în perioada anterioară. Bunica nu îl poate ajuta, deoarece este agent comercial, având un program zilnic cuprins între orele 07 -19, de asemenea programul de lucru al reclamantului este de 12 ore pe zi, cinci zile pe săptămână şi nu a participat efectiv în perioada cât au fost împreună la îngrijirea copilului, nu a dormit măcar o noapte în preajma minorei, nu a îngrijit-o când a fost răcită, minora nu se urcă nici în autoturism singură, fără mama acesteia de care este foarte ataşată, aspecte care au reieşit şi din probele administrate la instanţa de fond.
De subliniat este şi faptul că reclamantul în cererea introductivă a solicitat încredinţarea minorei, ştiind foarte bine încă de la început că are un program rigid şi nu se poate ocupa de creşterea şi educarea minorei.
Mai mult decât atât, dacă ar fi avut puţin respect şi demnitate de tată, care este foarte interesat de creşterea şi educarea minorei, ar fi înţeles că nu sunt suficienţi cei 136 lei, cu cât contribuie lunar la creşterea minorei, şi nu ar fi solicitat cheltuieli de judecată, luând astfel din bugetul copilului. Precizează că numai preţul meselor la grădiniţă este de 270 lei, fără alte cheltuieli necesare creşterii şi educării.
Menţionează că, de la pronunţarea divorţului şi până în prezent, recurenta şi minora ies împreună cu intimatul la sfârşit de săptămână câte 6 ore în diverse locaţii, dar precizează că fetiţa nu doreşte să meargă singură, fără mama sa.
În drept, au fost invocate prevederile art. 312 alin. 3 rap. la art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă.
În dovedirea susţinerilor sale, intimatul reclamant a solicitat şi instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri, fiind în acest sens depuse la dosar, în fotocopie, facturile nr. MAN0000704 din 17.04.2010, MAN00013381 din 17.05.2010, MAN00005004 din 16.06.2010, MAN00005005 din 16.06.2010, MAN00015176 din 14.07.2010, MAN00017291 din 09.08.2010, MAN00020370 din 20.09.2010, MAN00021915 din 08.10.2010, MAN00025419 din 17.11.2010, MAN00026694 din 02.12.2010, MAN00013004 din 18.10.2010, MAN00026693 din 02.12.2010 emise de C.N. Poşta Română S.A., chitanţa de depunere de numerar BRFOOZB00394601/03.05.2010 emisă de Banca Transilvania S.A., contract individual de muncă înregistrat sub nr. 967/24.04.2008, chitanţa seria OTBLA nr. 42200111 emisă de Primăria Cilieni, certificat de producător nr. 152/08.07.2010 eliberat de Primăria Cilieni şi specială autentificată sub nr. 1948/08.07.2010 emisă de public T.G..
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi în conformitate cu prevederile art. 304 Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele:
I. Cu titlu preliminar, Curtea reţine că cel de-al şaptelea motiv de recurs se referă la situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. În cauza de faţă însă niciuna din criticile formulate de către recurenta pârâtă nu vizează deficienţe ale hotărârii de asemenea natură, astfel încât ele vor fi încadrate, în temeiul art. 306 alin. 3 Cod procedură civilă, în cel de-al nouălea motiv de recurs şi analizate din această perspectivă.
II.1. Cel de-al nouălea motiv de recurs se referă la pronunţarea unei hotărâri lipsite de temei legal sau date cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Ipoteza a doua – încălcarea sau aplicarea greşită a legii – are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege aplicabile speţei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă, ori cu totul eronată.
Referitor la înţelesul sintagmei “încălcarea sau aplicarea greşită a legii” trebuie să se ţină seama şi că există texte de lege care conferă judecătorului o putere de apreciere, dându-i posibilitatea de a lua sau de a nu lua o anumită măsură. În asemenea situaţii, măsurile nu pot fi însă dispuse în mod discreţionar, ci trebuie să fie justificate de motive pertinente şi suficiente. Depăşirea acestei limite, întrucât nu realizează un bilanţ rezonabil al elementelor pertinente ale cauzei în procesul decizional, care este impus întotdeauna, expres sau implicit, de normele juridice incidente, constituie o încălcare a legii şi, ca atare, este supusă controlului instanţei de recurs. Aceasta înseamnă că, în realitate, instanţele de fond beneficiază în aceste cazuri numai de o anumită marjă de apreciere.
Raportând aceste consideraţii la motivele de recurs invocate în prezenta cauză, Curtea reţine că în categoria textelor de lege ce implică a apreciere a judecătorului în cadrul demersului de aplicare a lor în concret se includ şi art. 43 alin. 3 Cod fam., care conţine o dispoziţie de principiu în sensul că “părintele căruia nu i-a fost încredinţat copilul spre creştere şi educare, păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională”, precum şi art. 38 alin. 2 din Legea nr. 272/2004, în temeiul căruia instanţa este abilitată să se pronunţe cu privire la modalitatea în care se exercită dreptul părintelui căruia nu i s-a încredinţat copilul de a păstra legături personale cu minorul, prin stabilirea unui program de vizitare corespunzător.
Unul din drepturile copilului garantate prin Legea nr. 272/2004 este potrivit art. 14 alin. 1 acela de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, în sensul acestei legi relaţiile personale realizându-se conform art. 15 prin: a) întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană care are, potrivit prezentei legi, dreptul la relaţii personale cu copilul; b) vizitarea copilului la domiciliul acestuia; c) găzduirea copilului pe perioadă determinată de către părintele sau de către altă persoană la care copilul nu locuieşte în mod obişnuit; d) corespondenţă ori altă formă de comunicare cu copilul; e) transmiterea de informaţii copilului cu privire la părintele ori la alte persoane care au, potrivit prezentei legi, dreptul de a menţine relaţii personale cu copilul; f) transmiterea de informaţii referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau şcolare, către părintele sau către alte persoane care au dreptul de a menţine relaţii personale cu copilul.
De asemenea, în cadrul ocrotirii părinteşti, deplina egalitate în drepturi a părinţilor în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor şi îndatoririlor faţă de copiii minori reprezintă unul dintre principiile de baza ale Codului familiei, prevăzut in art. 97 alin.1, iar ca o expresie a acestuia art. 98 alin.1 Cod fam. dispune că ‚‚măsurile privitoare la persoana copilului (….) se iau de către părinţi de comun acord”.
2. În ceea ce priveşte programul de vizitare al minorului de către intimatul reclamant stabilit de către instanţa de apel, respectiv: în primul şi al treilea sfârşit de săptămână, sâmbăta şi duminica, între orele 1000-1900, în perioada 24 decembrie – 30 decembrie în anii pari, iar în anii impari în perioada 30 decembrie – 05 ianuarie, precum şi în vacanţa de vară în perioada 1 – 15 iulie, prin luarea minorei de la domiciliul mamei şi cu obligaţia reclamantului de a o aduce înapoi, Curtea apreciază că acesta este unul rezonabil, care respectă interesul superior al copilului, fiind apt să asigure condiţii normale de întreţinere a legăturilor personale cu tatăl său cu o suficientă constanţă şi substanţă pentru a menţine o anumită viaţă de familie cu acesta, în contextul în care nu mai locuiesc împreună.
Interesul superior al copilului implică menţinerea unor legături efective care să conducă la existenţa unei vieţi de familie cu ambii părinţi. Or, atingerea acestui deziderat presupune în mod necesar coabitarea copilului cu fiecare dintre părinţi pe o durată de timp suficient de îndelungată. De aceea, posibilitatea părintelui căruia nu i-a fost încredinţat copilul de a avea legături personale cu acesta prin găzduirea la domiciliul său trebuie recunoscută într-o măsură cât mai ridicată.
Lipsa unor probe certe şi concludente care să confirme cunoaşterea de către reclamant a programului şi alimentaţiei minorei nu constituie un argument în sensul tezei că nu se poate încuviinţa lăsarea minorei în grija exclusivă a reclamantului. Nu se poate prezuma că tatăl nu îşi va îndeplini corespunzător obligaţiile privind acordarea atenţiei cuvenite minorei pe perioada cât o găzduieşte, deoarece comportamentul său anterior nu dovedeşte incapacitatea sau lipsa de disponibilitate a sa de a o îngriji, în condiţiile în care există o justificare pentru implicarea sa mai redusă în creşterea copilului atunci când părţile locuiau împreună, respectiv asumarea acestui rol în mod preponderent de către mamă.
Nu există niciun argument pentru ca faptul că intimatul reclamant are un program foarte încărcat să aibă relevanţă asupra programului de vizitare care putea fi stabilit de către instanţă. Este obligaţia intimatului reclamant, subsecventă hotărârii instanţei, să facă demersurile necesare acordării timpului cuvenit copilului de fiecare dată, iar neefectuarea lor la un moment dat are drept unic rezultat acela că îl pune în imposibilitate de a-şi exercita dreptul de a avea legături personale cu minora cu acea ocazie, repercutându-se astfel asupra sa.
Pe de altă parte, nu este întemeiat nici motivul de recurs prin care recurenta pârâtă a susţinut că schimbarea de către tribunal a soluţiei primei instanţe implica administrarea unor probe noi. Din dispoziţiile art. 295 alin. 1 Cod procedură civilă: “Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă” şi art. 296 Cod procedură civilă: “Instanţa de apel poate păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată.” rezultă că instanţa de apel poate reaprecia probele administrate în faza procesuală anterioară şi să ajungă astfel la o altă concluzie. Această soluţie este admisă constant de practica judiciară şi de literatura de specialitate.
Celelalte aspecte invocate în susţinerea recursului, respectiv faptul că intimatul reclamant a solicitat încredinţarea minorei către recurenta pârâtă şi împrejurarea că acesta a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată nu au relevanţă în ceea ce priveşte dreptul de a păstra legăturile personale cu copilul, care este un efect direct şi nemijlocit al existenţei vieţii de familie în sensul art. 8 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Nici împrejurarea că fetiţa nu doreşte să meargă singură cu pârâtul nu este suficientă prin sine însăşi să conducă la recunoaşterea posibilităţii tatălui de a avea relaţii personale cu aceasta exclusiv sub forma vizitării. Dat fiind că are numai patru ani, aceasta nu a atins o vârstă începând cu care să se poată considera, în mod rezonabil, că personalitatea sa este suficient de structurată şi că a dobândit maturitatea necesară pentru a-şi exprima părerea în legătură cu acest aspect.
Pe cale de consecinţă, se reţine că programul stabilit de tribunal realizează un just echilibru între necesitatea de a se asigura un contract regulat între un părinte şi copilul său şi aceea de menţinere a unui mediu consecvent şi fără variaţii majore, care să nu implice scoaterea copilului din mediul familial pe perioade mari de timp şi care ar putea să îl destabilizeze, instanţa folosindu-şi puterea de apreciere de o manieră raţională, argumentele folosite în susţinerea soluţiei fiind pertinente şi suficiente.
Faţă de aceste considerente, reţinând că hotărârea atacată este legală, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, Curtea urmează să respingă recursul ca nefondat.
În temeiul art. 316, 298 şi 274 Cod procedură civilă, reţinând culpa procesuală a recurentei pârâte, Curtea urmează să respinge cererea acesteia privind cheltuielile de judecată, ca nefondată, şi să o oblige să plătească intimatului suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocatului ales.
2
