Prin sentinţa nr. 3218 din 20 decembrie 2006, pronunţată de Tribunalul Comercial Mureş în dosarul nr. 2324/2006 s-a respinge cererea înaintată de reclamanta E. G. ROMANIA TARGU-MURES, în contradictoriu cu parata S.C. C. S.A. Timişoara, având ca obiect anularea hotărârii arbitrale nr.5 pronunţata de Tribunalul Arbitral de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie si Agricultura a Judeţului Mureş la data de 31.01.2006.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta E. G. Romania solicitând modificarea hotărârii în sensul admiterii cererii şi anularea hotărârii arbitrale nr.5 din 31.03.2006 pronunţată de Comisia de arbitraj comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură a jud.Mureş.
În motivarea cererii de recurs se susţine că prin soluţionarea cererii reconvenţionale formulată de pârâta SC C. SA Comisia de arbitraj şi-a depăşit competenţa, judecând o cerere pentru care nu există o convenţie arbitrală scrisă. Acest motiv a fost invocat prin cererea de anulare a hotărârii arbitrale însă tribunalul prin hotărârea pronunţată a apreciat că dispoziţiile cuprinse în art.364 lit.b C.pr.civ. nu sunt incidente în speţă, apreciind în mod greşit că există o legătură între pretenţiile reclamantei şi cele ale pârâtei. Se arată în continuare că judecata pretenţiilor societăţii comerciale C. SA s-a făcut în mod greşit de către tribunalul arbitral întrucât acestea au luat naştere în afara unui contract ferm şi mai mult în afara unei înţelegeri ca eventualele divergenţe legate de aceste pretenţii să fie judecate de un tribunal arbitral.
În întâmpinarea depusă la dosar SC C. SA solicită respingerea recursului ca nefondat, menţinerea soluţiei primei instanţe ca fiind temeinică şi legală, apreciind că în cauză nu subzistă motivul de nelegalitate a hotărârii arbitrale indicat de reclamantă, acela prevăzut de art.364 lit.b C.pr.civ.
Examinând sentinţa atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate şi în limitele prev. de art.3041 C.pr.civ., Curtea a constatat că, prin hotărârea arbitrală nr.5 din 31.03.2006, Tribunalul Arbitral de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură a jud.Mureş a respins acţiunea reclamantei SC D. N. SA Tg.-Mureş(E. G. România) formulată împotriva pârâtei SC C. SA, având ca obiect pretenţii, respectiv plata de penalităţi de întârziere în efectuarea lucrărilor de construcţii contractate prin contractul de lucrări nr.46 din 24.02.2003, vizând modernizarea sediului sucursalei Timişoara, a admis cererea reconvenţională formulată de SC C. SA obligând-o pe pârâta reconvenţională E.G. România să-i plătească acesteia contravaloarea lucrărilor suplimentare efectuate la obiectul stabilit prin contractul de lucrări nr.46 din 24.02.2003.
Prin acţiunea în anularea hotărârii arbitrale precum şi prin cererea de recurs formulată reclamanta susţine că tribunalul arbitral nu era competent să judece cererea în pretenţii formulată de reclamanta reconvenţională în condiţiile în care lucrările suplimentare efectuate de către societatea pârâtă nu erau cuprinse în contractul de lucrări nr.46 din 24.02.2003 iar prin clauza cuprinsă în art.27 din acel contract s-au prevăzut că pot fi soluţionate pe calea arbitrajului numai eventualele divergenţe legate de executarea şi interpretarea acestui contract.
Susţinerile recurentei sunt nefondate, întrucât în condiţiile în care tribunalul arbitral a fost valabil sesizat cu acţiunea principală formulată de reclamantă, avea deopotrivă competenţa să soluţioneze şi cererea reconvenţională formulată de către partea pârâtă, fiind suficient ca pretenţiile acesteia să aibă legătură cu acţiunea principală a reclamantului, fără să fie necesar ca pretenţiile juridice să izvorască din aceeaşi cauză juridică.
În speţă, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă între pretenţiile reclamantei şi cele ale pârâtei există o strânsă legătură, având în vedere faptul că toate lucrările efectuate de către pârâtă au vizat acelaşi obiectiv, respectiv sediul sucursalei Timişoara, au fost efectuate în baza contractului nr.46 din 24.02.2003 şi chiar dacă lucrările suplimentare nu au fost prevăzute în mod expres în contract, acestea au fost acceptate de către reclamantă şi a fost recunoscută necesitatea efectuării acestora pentru finalizarea lucrărilor de modernizare, această recunoaştere rezultând din dispoziţiile date de către reclamantă(vezi în acest sens dispoziţia de şantier nr.1).
Prin urmare motivul de recurs invocat de către reclamantă apare ca fiind nefondat, astfel că în baza disp.art.312 alin.1 C.pr.civ. rap. la art.316 din acelaşi cod, s-a respins recursul şi a menţinut soluţia primei instanţe ca temeinică şi legală.
