Obligaţia instanţei de jurisdicţie a muncii de a cerceta măsura ce formează obiectul contestaţiei, în primul rând, sub aspectul legalităţii emiterii ei
1. Constatarea nulităţii deciziei de concediere din cauza lipsei din cuprinsul deciziei a motivelor de concediere ce nu ţin de persoana salariatului, în conformitate cu dispoziţiile imperative ale art. 74[1) lit. a) C. muncii – deci sancţionată în cazul încălcării cu nulitatea absolută a actului emis astfel, nulitatea nefiind condiţionată de producerea vreunei vătămări persoanei interesate fără a pune în dezbaterea părţilor această împrejurare, nu reprezintă o încălcare a principiilor contradictorialităţii şi respectării dreptului la apărare al pârâtului angajator, câtă vreme, potrivit dispoziţiilor art. 74 C. muncii, angajatorului îi revine obligaţia de a menţiona în cuprinsul deciziei elementele legale obligatorii, iar potrivit dispoziţiilor art. 287[2] C. muncii, acestuia îi revine sarcina de a face proba legalităţii temeiniciei măsurii contestate, fiind obligat să depună dovezi în acest sens până la prima zi de înfăţişare.
2. Nulitatea deciziei de concediere pentru nerespectarea condiţiilor de formă nu constituie o excepţie procesuală în sensul art. 137 C. proc. civ., ci un motiv de nelegalitate formală a deciziei, instanţei fondului nerevenindu-i obligaţia punerii în discuţie în mod expres a aspectului formal privind nelegalitatea deciziei, din cauza lipsei menţiunii motivelor concedierii în conţinutul deciziei, sancţionată, potrivit art. 74 C. muncii, cu nulitatea absolută.
3. Dispoziţiile art. 108 C. proc. civ. se referă la nulitatea unor acte de procedură, în timp ce decizia de concediere nu reprezintă o formă procedurală, ci o măsură de dreptul muncii substanţial. Ne-punerea în discuţie a unui motiv de nelegalitate a deciziei (în speţă, lipsa menţiunii motivelor concedierii) nu poate produce angajatorului vreo vătămare a intereselor procesuale, câtă vreme acest motiv intrinsec de nulitate a deciziei nu poate fi complinit prin probe extrinseci acesteia, în raport de dispoziţiile art. 77[3] C. muncii, ce interzice angajatorului să invoce în faţa instanţei, în caz de concediere, alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.
4. Chiar în situaţia în care salariatul nu contestă legalitatea deciziei de încetare a contractului individual de muncă, instanţei de ju-
risdicţie a muncii îi revine obligaţia procesuală de a cerceta măsura ce formează obiectul contestaţiei, în primul rând sub aspectul legalităţii emiterii ei, aspect ce primează faţă de temeinicia măsurii, fiind necesară cercetarea cu prioritate a întrunirii condiţiilor de formă şi de fond necesare pentru aprecierea validităţii deciziei.
C.A. Bucureşti, s. a VIl-a civ., confl. muri. şi asig. soc., dec. nr. 214 din 3 aprilie 2009, Jurindex
Prin sentinţa civilă nr. 5647/15.09.2007, Tribunalul Bucureşti, Secţia a Vlll-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis în parte contestaţia formulată de reclamanta D.E. în contradictoriu cu intimata SC P.A.V. SA, având ca obiect contestaţie decizie de concediere; a constatat nulitatea deciziei nr. 26/29.02.2008, emisă de intimată; a dispus reintegrarea contestatoarei în funcţia deţinută anterior concedierii; a obligat intimata să plătească contestatoarei o despăgubire egală cu salariile majorate, indexate şi reactualizate corespunzător indicelui de inflaţie şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea de la data concedierii până la data reintegrării efective.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că reclamanta are calitatea de salariat al intimatei începând cu data de 16.10.2001, iniţial în calitate de referent, în baza contractului individual de muncă nr. 2708/06.11.2001, înregistrat la I.T.M. Bucureşti. Prin decizia nr. 26/29.02.2008 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatoarei începând cu data de 27.03.2008, în baza art. 65 alin. (1) C. muncii.
Articolul 65 C. muncii instituie posibilitatea angajatorului de a dispune concedierea pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului în cazul în care se desfiinţează locul de muncă ocupat de salariat. Potrivit art. 74 alin. (1) C. muncii, decizia de concediere se comunică salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu motivele care au determinat concedierea, durata preavizului şi lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64.
Verificând conţinutul deciziei de concediere, instanţa de fond a constatat că aceasta nu cuprinde menţiunile obligatorii reglementate de art. 74 alin. (1) lit. a) C. muncii, respectiv motivele care au determinat concedierea.
împrejurarea că în decizia de concediere se face trimitere la decizia nr. 24/22.02.2008 privind desfiinţarea Serviciului contracte de muncă din cadrul Direcţiei Organizare nu este de natură a acoperi viciul constând în ncîndeplinirea de către angajatoare a obligaţiei de a insera în
decizia de concediere menţiunea prevăzută de dispoziţia legală. In decizie nu se consemnează postul deţinut de salariată, nefiind clar dacă
acesta face parte din serviciul contracte de muncă şi care este motivul desfiinţării serviciului, respectiv al postului reclamantei.
Astfel, măsura concedierii dispuse cu nerespectarea condiţiilor de formă prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută, potrivit art. 76 C. muncii.
Faţă de această situaţie, în baza art. 78 C. muncii, Tribunalul a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei de concediere, căci fară repunerea părţilor în situaţia anterioară concedierii, atingerea adusă dreptului la muncă al salariatei nu s-ar repara şi nu ar asigura stabilitatea raporturilor de muncă, urmând ca reclamanta să fie reintegrată în funcţia deţinută, iar angajatorul să fie obligat la plata către aceasta a despăgubirii egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data concedierii şi până la data reintegrării efective.
Prin decizia nr. 214/03.04.2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost respins ca nefondat recursul formulat de angajator, pentru considerentele expuse în continuare.
Sunt nefondate criticile recurentei referitoare la încălcarea de către instanţa fondului a dreptului la apărare şi a principiului contradicto-rialităţii, întrucât întocmirea actelor de procedură cu respectarea acestor principii ale procesului civil este concretizată normativ, în mod corespunzător pentru fiecare etapă procesuală, de dispoziţiile art. 85 şi urm. C. proc. civ., precum şi de art. 112-1141 C. proc. civ., art. 115 şi urm. C. proc. civ. şi este sancţionată potrivit art. 105 alin. (2) teza I C. proc. civ. printr-o nulitate virtuală, condiţionată de pricinuirea unei vătămări părţii litigiului, ce nu se poate înlătura decât prin anularea formelor procedurale, îndeplinite cu încălcarea normelor legale.
Potrivit dispoziţiilor art. 105 alin. (2) teza I C. proc. civ., sancţiunea procedurală a nulităţii actelor de proccdură intervine dacă sunt întrunite cumulativ condiţiile existenţei unui act de procedură întocmit cu neob-servarea formelor legale şi a împrejurării ca actul de proccdură să fi produs părţii o vătămare, aceasta neputând fi înlăturată prin anularea actului.
In speţă, împrejurarea că instanţa fondului a constatat nulitatea deciziei de concediere nr. 26/29.02.2008 emisă de recurentă, datorită lipsei din cuprinsul deciziei a motivelor de concediere ce nu ţin de persoana salariatului în conformitate cu dispoziţiile imperative ale art. 74 lit. a) C. muncii – deci sancţionate în cazul încălcării cu nulitatea absolută a actului emis astfel, nulitatea nefiind condiţionată de producerea vreunei vătămări persoanei interesate, contrar susţinerilor recurentului, prin urmare nefondate – fară a pune în dezbaterea recurentei această împrejurare, nu reprezintă contrar susţinerilor recurentei o încălcare a
principiilor contradictorialităţii şi al respectării dreptului la apărare al recurentului-pârât, câtă vreme, potrivit dispoziţiilor art. 74 C. muncii, angajatorului îi revine obligaţia de a menţiona în cuprinsul deciziei elementele legale obligatorii; de asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 287 C. muncii, acestuia îi revine sarcina de a face proba legalităţii temeiniciei măsurii contestate, fiind obligat să depună dovezi în acest sens până la prima zi de înfăţişare; în acest sens, recurentei îi revenea obligaţia de a face în primul rând dovada legalităţii deciziei contestate de către intimata-contestatoare, chiar dacă prin motivele contestaţiei cu care a învestit prima instanţă nu se invocase nelegalitatea măsurii contestate.
Mai mult, chiar în situaţia în care intimatul nu contestă legalitatea deciziei de încetare a contractului individual de muncă, instanţei de jurisdicţie a muncii îi revine obligaţia procesuală de a cerceta măsura ce formează obiectul contestaţiei, în primul rând sub aspectul legalităţii emiterii ei, aspect ce primează faţă de temeinicia măsurii, fiind necesară cercetarea prin urmare prioritară a întrunirii condiţiilor de formă şi de fond necesare pentru aprecierea validităţii deciziei.
Curtea a mai reţinut că, nefiind vorba de o excepţie procesuală în sensul dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., ci de un motiv de nelegalitate formală a deciziei emise şi contestate în prezenta cauză, instanţei fondului nu îi revenea, contrar susţinerilor recurentei ce apar ca nefondate, obligaţia punerii în discuţie în mod expres a aspectului formal privind nelegalitatea deciziei, datorită lipsei menţiunii motivelor concedierii în conţinutul deciziei, sancţionată, potrivit art. 74 C. muncii, cu nulitatea absolută.
Pe de altă parte, în cauză nu erau incidente nici dispoziţiile art. 108 C. proc. civ., ce se referă la nulitatea unor acte de procedură, câtă vreme decizia de concediere nu reprezintă o formă procedurală, ci o măsură de dreptul muncii substanţial, iar nepunerea în discuţie a acestui motiv de nelegalitate a deciziei în discuţie nici nu a produs recurentei vreo vătămare a intereselor procesuale, câtă vreme acest motiv intrinsec de nulitate a deciziei nu poate fi complinit prin probe extrinseci acesteia în raport de dispoziţiile art. 77 C. muncii, ce interzice angajatorului să invoce în faţa instanţei, în caz de concediere, alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.
Nici argumentele prezentate de recurent în recurs, privind oferirea unui loc de muncă intimatei, prezentarea către aceasta a motivelor de concediere, acordarea unui preaviz şi a unei compensaţii de concediere, cunoaşterea de către aceasta a temeiurilor concedierii nu sunt în măsură a face dovada existenţei unei vătămări procesuale produse recurentei ce nu i s-a pus în discuţie nulitatea concedierii, câtă vreme motivele de temeinicie ale deciziei nu sunt în măsură a înlătura nulitatea absolută a
măsurii impuse cu încălcarea normelor imperative prevăzute de lege pentru valabilitatea sa.
Sunt nefondate şi susţinerile recurentei privind încălcarea legii de către prima instanţă, întrucât decizia de concediere ar fi legală, îndeplinind celelalte condiţii formale prevăzute de Codul muncii, şi temeinică, deoarece instanţa fondului a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 74 lit. a) C. muncii, deoarece menţionarea împrejurării desfiinţării Serviciului contracte de muncă din cadrul Direcţiei Organizare, respectiv a postului intimatei, nu reprezintă, în sensul dispoziţiei legale menţionate, coroborată cu dispoziţiile art. 65 alin. (1) C. muncii, „motivele ce determină concedierea”; potrivit art. 65 alin. (1) C. muncii, concedierea pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă, ocupat de salariat dintr-unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana acestuia.
In consecinţă, desfiinţarea postului intimatei reprezintă operaţia premergătoare concedierii şi este determinată de unul sau mai multe motive, fară legătură cu persoana salariată, precum reorganizarea societăţii, pierderi economice ale acesteia, retehnologizarea, etc., iar nu de motivul ce a determinat concedierea în sensul dispoziţiilor legale menţionate.
Per a contrario, dacă s-ar admite susţinerile recurentei, aceasta ar avea posibilitatea de a susţine în faţa instanţei necesitatea desfiinţării postului ocupat de intimat, în conformitate cu dispoziţiilor art. 65 alin. (2) C. muncii, invocând motive precum cele mai sus enumerate în dovedirea caracterului real şi serios al concedierii, ce nu pot fi însă primite, potrivit art. 77 C. muncii; prin urmare, desfiinţarea locului de muncă precede concedierea şi nu poate constitui prin ea însăşi un motiv de concediere.
Mai mult, aducerea la cunoştinţa intimatei a motivului concedierii nu este o cerinţă prevăzută de lege şi în orice caz nu poate confirma nulitatea absolută a actului juridic nelegal care este decizia de concediere, după cum nici împrejurările respectării celorlalte condiţii de formă şi de fond prevăzute de art. 74 C. muncii, respectiv a menţionării preavizului, a temeiului concedierii şi a instanţei competente a soluţiona o eventuală contestaţie a salariatei prin decizia de concediere nu poate conduce la concluzia legalităţii deciziei contestate; nici temeinicia măsurii luate cu încălcarea normelor legale prevăzute pentru valabila sa admitere nu poate înlătura nulitatea absolută a măsurii ca sancţiune procedurală ce lipseşte de efecte juridice actul încheiat cu încălcarea normelor imperative prevăzute pentru valabilitatea sa.
Prin urinare, sunt nerelevante împrejurările menţionate de recurentă, respectiv cunoaşterea de către intimată a motivului concedierii, caracterul real şi serios al măsurii şi comunicarea către recurentă a tuturor probelor în susţinerea temeiniciei măsurii, respectiv a deciziei con-
ducerii societăţii de restructurare şi a unor informări emise de angajator şi adresate intimatei.
Nefondate sunt şi susţinerile recurentei în sensul că aceste documente fac parte integrantă din decizia contestată, câtă vreme, în raport de art. 77 C. muncii, toate elementele deciziei de concediere, în special motivele de fapt şi de drept ale măsurii luate trebuie menţionate în cuprinsul deciziei, prin referire la alte acte ale societăţii la care decizia face trimitere.
Mai mult, în dreptul procesual român, doctrina şi jurisprudenţa nu constituie izvor de drept.
Nici împrejurarea respectării de către angajator a obligaţiilor ce îi reveneau în cazul conccdierii şi nici temeinicia măsurii nu poate salva de la nulitate decizia contestată în prezenta cauză.
