1. Raporturile de muncă dintre părţile litigante au încetat ca ur
mare a demisiei salariatului în condiţiile art. 79[1] alin. (1) C. muncii, context în care decizia contestată nu are semnificaţia unei concedieri, în înţelesul dat de prevederile art. 58-78(2] C. muncii, ca act
unilateral prin care contractul de muncă încetează din iniţiativa angajatorului.
2. Decizia emisă de angajator în cazul demisiei salariatului are rolul de a constata că raporturile individuale de muncă supuse analizei au încetat prin voinţa unilaterală a acestuia din urmă.
3. Nu sunt aplicabile prevederile art. 62 alin. (2) C. muncii, care se referă la exigenţe de fond şi formă ce trebuie respectate în caz de concediere, în situaţia în care decizia scrisă a angajatorului constată încetarea contractului de muncă din iniţiativa şi la cererea expresă a angajatei, prin demisie.
C.A. Timişoara, s. lit. muri. şi asig. soc., dec. nr. 2001 din 8 decembrie 2009, Jurindex
Prin sentinţa civilă nr. 1917/PI/2009, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. (…), a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta E.E.N., în contradictoriu cu pârâta SC J.M.E. SA şi, în consecinţă, s-a dispus anularea decizici de concediere nr. 237/2.04.2009 emisă de pârâtă şi reintegrarea reclamantei în postul ocupat anterior, precum şi obligarea pârâtei la plata către reclamant a drepturilor salariale cuvenite, indexate şi actualizate cu rata inflaţiei, de la data emiterii deciziei de conccdiere şi până la reintegrarea sa efectivă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut că reclamanta a fost angajata societăţii pârâte în perioada 06.03.2007 – 02.04.2009, conform contractului individual de muncă înregistrat la I.T.M. Bucureşti sub nr. 887/12.03.2007 şi că prin decizia de conccdierc nr. 237/02.04.2009 s-a dispus încetarea raporturilor de muncă, în temeiul art. 79 alin. (1) C. muncii, ca urmare a demisiei prezentate de reclamantă.
In continuare, Tribunalul a conchis că decizia contestată nu îndeplineşte toate condiţiile de fond şi de formă pe care trebuie să le cuprindă în mod obligatoriu orice decizie de concediere, prevăzute în art. 62 alin. (2) C. muncii, potrivit cărora decizia se emite în scris şi, sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie să fie motivată în fapt şi în drept şi să cuprindă precizări cu privire la termenul în care poate fi contestată şi la instanţa judecătorească la care se contestă. Or, în speţă, aşa cum rezultă cu îndestulătoare evidenţă din cuprinsul deciziei de concediere nr. 237/2.04.2009 contestată, pârâta SC J.M.E. SA a menţionat în mod eronat instanţa competentă să soluţioneze o eventuală contestaţie – Tribunalul Bucureşti, în loc de Tribunalul Timiş, aşa cum rezultă din prevederile art. 2 pct. 1 lit. c), în corelaţie cu art. 284 C. muncii. Rezultă, aşadar, că decizia menţionată nu respectă anumite condiţii de formă, neîn-deplinirea acestora fiind sancţionată cu nulitatea absolută a întregii decizii, potrivit prevederilor art. 62 alin. (2) C. muncii.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termenul legal pârâta SC J.M.E. SA, recurs înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara, prin care a solicitat anularea sentinţei recuratc şi aprecicrea ca temcinice şi legale a apărărilor de fapt şi de drept ale angajatorului. (…)
Analizând recursul pârâtei prin prisma motivului invocat, a actelor de procedură efectuate în primul ciclu procesual, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 312 alin. (1), (3) şi (5), ale art. 3041 şi ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea a reţinut că acesta este întemeiat, cu următoarele argumente:
Intr-adevăr, aşa cum corect pretinde recurenta, raporturile de muncă dintre părţile litigante, atestate prin contractul individual de muncă înregistrat la I.T.M. Bucureşti sub nr. 887/12.03.2007, au încetat ca urmare a demisiei reclamantei în condiţiile art. 79 alin. (1) C. muncii, context în care decizia contestată nu are semnificaţia unei conccdieri, în înţelesul dat de prevederile art. 58-78 C. muncii, ca act unilateral prin care contractul de muncă încetează din iniţiativa angajatorului. Ea are rolul de a constata că raporturile individuale de muncă supuse analizei au încetat prin demisia angajatului.
In strânsă legătură cu aspectele mai sus constatate, instanţa de recurs a remarcat că judecătorii fondului au făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 62 alin. (2) C. muncii, care se referă la exigenţe de fond şi formă ce trebuie respectate în caz de concediere, de vreme ce în cauză decizia scrisă a angajatorului constată încetarea contractului de muncă din iniţiativa şi la cererea expresă a angajatei, prin demisie.
In consecinţă, având în vedere că prin constatarea nelegalităţii deciziei în litigiu, ca efect al greşitei aplicări a normelor art. 62 alin. (2) C. muncii, instanţa de fond a omis să verifice temeinicia criticilor reclamantei din perspectiva respectării de către angajator a prevederilor art. 79 C. muncii, aspect ce echivalează cu nejudecarea fondului, în baza art. 312 alin. (3) şi (5) şi a art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea a admis recursul pârâtei, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare.
