Irelevanţa actului decizional privind reorganizarea societăţii raportat la momentul notificării stării de graviditate
1. Articolul 60 alin. (1) lit. c) C. muncii stipulează în mod expres că nu se poate dispune concedierea salariaţilor pe durata în care femeia salariată este gravidă, în măsura în care angajatorul a luat
cunoştinţă de acest fapt anterior emiterii deciziei de concediere, iar dispoziţiile prevăzute de art. 2 lit. c) – e) şi art. 21 alin. (1)[1] lit. a) din
O.U.G. nr. 96/2003 privind protecţia maternităţii la locurile de muncă interzic angajatorului să dispună încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu din motive care au legătură cu starea salariatei.
2. Din interpretarea art. 60 alin. (1) lit. c) C. muncii reiese că legiuitorul s-a referit la decizia de concediere individuală, cea care produce efecte asupra contractului individual de muncă al salariatului, şi nu la actul decizional privind reorganizarea.
3. Potrivit principiului simetriei actelor juridice, dacă raporturile de muncă încep prin încheierea contractului individual de muncă, ele nu pot înceta decât prin emiterea unei decizii individuale de concediere, singura care produce efecte faţă de aceste raporturi.
4. Cum salariata a anunţat angajatorul asupra stării sale de graviditate, acesta nu mai putea emite ulterior decizia de concediere, întrucât salariata intra sub protecţia prevederilor art. 60 alin. (1) lit. c) C. muncii şi ale art. 21 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 96/2003, nefiind relevant faptul că hotărârea de reducere a posturilor şi emiterea deciziei de concediere colectivă au survenit anterior stării de graviditate.
C.A. Bucureşti, s. a VIl-a civ., confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 632/R/632/R din 4 februarie 2010, Jurindex
Prin sentinţa civilă nr. 6203/13.10.2009, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta E. (I.) B. în contradictoriu cu intimata (…)
E.T.T. SRL, a anulat decizia de concediere nr. 524/18.06.2009 şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei de concediere, prin reintegrarea reclamantei în postul deţinut anterior concedierii; a obligat pârâta la plata către reclamantă a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, începând cu data de
18.06.2009 şi până la reintegrarea efectivă; a respins acţiunea sub celelalte aspecte, ca neîntemeiată. Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Contestatoarea a fost salariata intimatei în funcţia de funcţionar economic, în baza contractului individual de muncă nr. 1307/15.05.2008, începând cu data de 15.05.2008, pe perioadă determinată de 3 luni, iar prin actul adiţional nr. (…)/26.05.2008 la contractul individual de muncă, pe perioadă nedeterminată. Prin decizia nr. 524/18.06.2009 s-a dispus încetarea raporturilor de muncă începând cu data de 18.06.2009, în baza art. 58, coroborat cu art. 65 şi art. 66 C. muncii.
Cercetând legalitatea deciziei contestate, Tribunalul a reţinut că aceasta a fost emisă cu nerespectarea condiţiilor legale imperative reglementate sub sancţiunca nulităţii absolute exprese. A constatat instanţa de fond că decizia de desfacere a contractului de muncă nu a fost motivată în fapt conform prevederilor art. 62 alin. (2) C. muncii, intimata neprecizând care sunt motivele concrete care au dus la luarea măsurii, respectiv motivele reducerii de personal şi ale desfiinţării unor posturi, intimata rezumându-se să menţioneze că acestea sunt dificultăţile economice, reorganizarea şi dimensionarea personalului.
Aşa cum s-a reţinut în practica judiciară, lipsa motivelor care au determinat concedierea nu poate fi suplinită prin enumerarea actelor care au stat la baza luării măsurii concedierii şi depunerea lor la dosarul cauzei. Totodată, prin decizia de desfacere a contractului de muncă nu au fost precizate, conform art. 70 alin. (2) lit. d) C. muncii, criteriile de stabilire a ordinii de prioritate şi nici lista tuturor locurilor de muncă de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariata putea să opteze pentru ocuparea vreunui post vacant. Sub aspectul condiţiilor de formă cid validitatem, art. 74 alin. (1) C. muncii stabileşte că decizia de concediere trebuie să cuprindă toate aceste elemente în mod obligatoriu, condiţie pe care decizia nr. 524/18.06.2009 nu o îndeplineşte.
In ceea ce priveşte temeinicia deciziei de concediere, Tribunalul a constatat că salariata, reclamantă în prezenta cauză, a anunţat angajatorul că este însărcinată la data de 19.05.2009, iar decizia de încetare a raporturilor de muncă a fost emisă la data de 18.06.2009, fară a se respecta astfel prevederile art. 60 alin. (1) lit. c) C. muncii, care stipulează în mod expres că nu se poate dispune concedierea salariaţilor pe durata în care femeia salariată este gravidă, în măsura în care angajatorul a luat cunoştinţă de acest fapt anterior emiterii deciziei de concediere şi fără a respecta dispoziţiile art. 2 lit. c) – e) şi ale art. 21 alin. (1) lit. a) din
O.U.G. nr. 96/2003 privind protecţia maternităţii la locurile de muncă, care interzic angajatorului să dispună încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu din motive care au legătură cu starea sa.
Tribunalul nu a reţinut apărarea intimatei că reclamanta a adus la cunoştinţa conducerii starea de graviditate ulterior emiterii deciziei nr. 2146/18.03.2009 de concediere colectivă, nefiindu-i astfel aplicabile prevederile art. 60 alin. (1) lit. c) C. muncii şi nici prevederile art. 21 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 96/2003, deoarece la data emiterii deciziei de conccdiere colectivă angajatorul nu cunoştea starea de graviditate a contestatoarei şi deci decizia nu a fost emisă în legătură cu starea de graviditate a contestatoarei, întrucât decizia de conccdiere colectivă nr. 2146/18.03.2009 nu este actul legal prin care s-a dispus încetarea raporturilor de muncă cu contestatoarea.
Astfel, art. 60 alin. (1) lit. c) C. muncii stabileşte în mod expres că nu se poate dispune concedierea salariaţilor pe durata în care femeia salariată este gravidă, în măsura în care angajatorul a luat cunoştinţă de acest fapt anterior emiterii deciziei de concediere. Astfel, din interpretarea acestui text legal s-a reţinut că legiuitorul s-a referit la decizia de concediere individuală, cea care produce efecte asupra contractului individual de muncă al salariatului, şi nu la actul decizional privind reorganizarea.
S-a apreciat că, potrivit principiului simetriei actelor juridice, dacă raporturile de muncă încep prin încheierea contractului individual de muncă, ele nu pot înceta decât prin emiterea unei decizii individuale de concediere, singura care produce efecte faţă de aceste raporturi.
S-a statuat, astfel, că decizia nr. 524/18.06.2009 de concediere individuală este singurul act care produce efecte faţă de contestatoare, începând cu data de 19.06.2009, când a fost comunicată. Decizia de concediere reprezintă actul de voinţă unilaterală prin care angajatorul dispune încetarea contractului individual de muncă de muncă al fiecărui salariat în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Cum contestatoarea a anunţat angajatorul asupra stării sale de graviditate la data de 19 mai 2009, intimata nu mai putea emite ulterior acestei date decizia de conccdiere, întrucât contestatoarea intră sub protecţia prevederilor art. 60 alin. (1) lit. c) C. muncii şi ale art. 21 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 96/2003, în speţă nefiind relevant faptul că hotărârea de reducere a posturilor a fost luată anterior survenirii stării de graviditate sau datei de emitere a deciziei nr. 2146/18.03.2009 de concediere colectivă. Relevant în cazul de faţă a fost momentul emiterii deciziei de concediere individuală, aşa cum reiese şi din art. 60 alin. (1) lit. c) C. muncii.
Faţă de aspectele menţionate, Tribunalul a constatat că intimata în mod nelegal a dispus concedierea contestatoarei prin decizia nr. 524/18.06.2009, după data de 19.05.2009, la care aceasta a anunţat că este însărcinată.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, în baza art. 78 alin. (1) şi (2) C. muncii, a fost anulată decizia de concediere nr. 524/18.06.2009 şi s-a dispus reintegrarea contestatoarei în postul deţinut anterior concedierii, fiind obligată intimata la plata în favoarea contestatoarei a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea începând cu data desfacerii contractului de muncă, respectiv 18.06.2009, şi până la efectiva reintegrare. (…)
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, intimata (…) E.T.T. SRL, criticând-o pentru nelegalitate. Invocând temeiul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., recurenta susţine, în esenţă, pronunţarea sentinţei atacate cu aplicarea greşită a legii.
Se arată în dezvoltarea recursului formulat că decizia contestată corespunde cerinţelor dispoziţiilor art. 62 alin. (2) C. muncii, în cuprinsul său arătându-se motivele de fapt ce au determinat concedierea reclamantei, respectiv dificultăţile economice, reorganizarea şi dimensionarea personalului. Nu trebuie omis faptul că decizia contestată în prezenta cauză a fost emisă de societate în urma emiterii deciziei de concediere colectivă nr. 2146/18.03.2009 (comunicată reclamantei la data de 24.03.2009), în cuprinsul căreia sunt menţionate pe larg împrejurările de fapt care au determinat recurenta la luarea măsurii concedierii colective a salariaţilor săi. Consideră recurenta că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că s-ar fi nesocotit dispoziţiile art. 74 lit. c) şi d) C. muncii, întrucât în cuprinsul deciziei contestate se face referire expresă la adresa societăţii nr. 2332/19.03.2009, comunicată reclamantei, în cuprinsul căreia se arată atât criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, în concordanţă cu dispoziţiile art. 73 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, cât şi împrejurarea că societatea nu dispune de locuri de muncă vacante.
In plus, arată că, prin raportare strictă la reglementarea art. 74 lit. c) C. muncii, menţiunea cerută de acest text de lege este obligatoriu a fi inserată doar în cuprinsul deciziei de concediere colectivă. Or, decizia nr. 2146/18.03.2009 conţine criteriile avute în vedere la aplicarea reducerii de personal. Totodată, susţine recurenta, cerinţa art. 74 lit. d) C. muncii se impunea a fi respectată numai în situaţia concedierilor la care se face referire în cuprinsul art. 64 C. muncii, ipoteze ce nu se regăsesc în speţă. în mod greşit, instanţa de fond ar fi reţinut că, la data emiterii deciziei contestate, reclamanta s-ar fi aflat sub incidenţa dispoziţiilor de protecţie ale art. 60 alin. 1 lit. c) C. muncii şi ale art. 21 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 96/2003, reţinându-se că singurul act care poate produce efecte juridice faţă de salariat ar fi decizia contestată, iar nu şi decizia de concediere colectivă nr. 2146/18.03.2009. Astfel,
raportat la înscrisurile depuse la dosarul cauzei, se poate observa că la nivelul societăţii a avut loc o concediere colectivă, finalizată prin emiterea deciziei de concediere colectivă nr. 2146/18.03.2009, prin notificarea I.T.M. C. (adresă înregistrată sub nr. 4051/19.03.2009) şi a A.J.O.F.M. C. (adresă înregistrată sub nr. 2061/19.03.2009).
în cuprinsul deciziei de concediere colectivă, reclamanta se regăseşte printre salariaţii afectaţi de măsura disponibilizării. Decizia de concediere colectivă nr. 2146/18.03.2009 şi adresa nr. 2332/19.03.2009 prin care se aducea la cunoştinţa reclamantei măsura dispusă şi termenul de preaviz au fost înaintate, la data de 19.03.2009, conducerii punctului de lucru B. al societăţii recurente, însă nu au putut fi remise personal reclamantei, sub semnătură, întrucât aceasta a refuzat primirea şi a părăsit
intempestiv locul de muncă. In consecinţă, documentele sus-menţionate i-au fost comunicate prin intermediul serviciilor de curicrat rapid, fiind primite de reclamantă la data de 24.03.2009. Pentru perioada 19.03.2009
– 19.05.2009, reclamanta a prezentat certificate de concediu medical, fiind astfel suspendată curgerea termenului de preaviz pe perioada anterior menţionată, prin raportare la dispoziţiile art. 73 alin. (3), cu referire la art. 50 lit. b) C. muncii. La data de 20.05.2009, dată la care a încetat suspendarea de drept a contractului individual de muncă încheiat cu reclamanta, a început a curge termenul de preaviz, iar la momentul împlinirii acestuia a fost emisă decizia nr. 524/18.06.2009 prin care s-a finalizat, în cazul reclamantei, procedura concedierii. Tot la data de
20.05.2009, reclamanta a adus la cunoştinţa societăţii recurente starea sa de graviditate, prin prezentarea de înscrisuri medicale din care rezulta vârsta gestaţională ca fiind de 6 săptămâni.
Astfel, urmează a se observa că reclamanta a înţeles a aduce la cunoştinţa societăţii faptul că este însărcinată ulterior emiterii deciziei de concediere colectivă nr. 2146/18.03.2009, ce reprezintă actul unilateral de voinţă al societăţii recurente, de natură a conduce la încctarea raporturilor de muncă. Prin urmare, consideră aceasta, în speţă, interdicţia cu caractcr temporar prevăzută de art. 60 alin. (1) lit. c) C. muncii nu îşi află aplicabilitatea, găsindu-ne în situaţia de excepţie reglementată de acelaşi text de lege, căci societatea angajatoare a luat cunoştinţă de starea reclamantei ulterior emiterii deciziei de concediere colectivă (de altfel, la data emiterii acesteia, reclamanta nici nu era însărcinată).
Pe de altă parte, invocarea de către reclamantă a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 96/2003 nu poate fi primită, faţă de faptul că textul de lege reglementează expres interdicţia pentru angajator de a dispune încetarea raporturilor de muncă în privinţa salariatei gravide „din motive care au legătură directă cu starea sa”. Or, astfel cum rezultă din cuprinsul înscrisurilor anterior menţionate, reclamanta a făcut parte dintre salariaţii disponibilizaţi de societatea recurentă, potrivit deciziei
de concediere colectivă din data de 18.03.2009, măsura fiind dispusă la un moment la care nici nu era însărcinată, astfel că, în mod cert, nu a avut nicio legătură cu starea de graviditate ivită ulterior, ci exclusiv cu dificultăţile economice cu care se confruntă angajatorul. Chiar dacă la momentul emiterii deciziei de concediere colectivă (18.03.2009) reclamanta ar fi fost însărcinată, se observă că a făcut cunoscută societăţii starea sa abia la data de 20.05.2009, fapt pentru care recurenta apreciază ca fiind incidente dispoziţiile art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 96/2003.
Examinând sentinţa civilă atacată, sub aspectul criticilor aduse, al actelor şi lucrărilor dosarului şi al normelor de drept incidente în cauză, Curtea a apreciat nefondat recursul formulat, pentru considerentele de fapt şi de drept ce se vor înfăţişă în cuprinsul prezentei motivări a deciziei.
Prin decizia de concediere nr. 524/18.06.2009 emisă de recurcntă, s-a concretizat o măsură de desfacere a contractului individual de muncă luată de angajator pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, aceasta trebuind să fie deopotrivă legală şi temeinică, analiza tuturor cerinţelor fiind obligatoriu a fi realizată de instanţă în baza art. 74 alin. (1) prin raportare la art. 76 C. muncii. Se impune a se constata, astfel, că art. 74 alin. (1) C. muncii conţine patru dispoziţii obligatorii care trebuie prevăzute în decizia de concediere, lipsa oricărei dintre ele determinând nulitatea deciziei.
Din analiza deciziei de concediere, legal a constatat Tribunalul că aceasta nu este motivată în fapt. Simpla indicare a temeiului de drept al concedierii – art. 65 C. muncii – şi a împrejurării că desfiinţarea postului contestatoarei este urmarea unor dificultăţi economice, a reorganizării societăţii şi a dimensionării personalului nu constituie o arătare a motivelor care determină concedierea, cu considerarea art. 74 lit. a) C. muncii, întrucât nu se arată necesitatea măsurii, actul decizional prin care s-a luat măsura desfiinţării postului, existenţa unor motive întemeiate care au avut ca urmare necesitatea desfiinţării postului contestatoarei, salariatul având dreptul de a cunoaşte care sunt motivele ce justifică măsura desfacerii contractului său individual de muncă.
Dc asemenea, dat fiind caracterul formal al deciziei de concedierc, fapt ce rezultă fară echivoc din caracterul imperativ al reglementărilor cuprinse în art. 74 şi art. 77 C. muncii, în cazul unui conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt şi de drept decât cele prevăzute în decizia de concediere, prin acte ulterioare sau concomitente cu emiterea deciziei, nici prin apărări realizate în faţa instanţei.
In aceste condiţii, argumentele oferite ulterior de recurentă în calea de atac formulată, în sensul că desfiinţarea postului contestatoarei şi concedierea sa erau impuse de emiterea deciziei de concediere colectivă nr. 2146/18.03.2009 în cuprinsul căreia sunt menţionate pe larg împrejurările care au determinat concedierea colectivă a salariaţilor săi nu pot fi
primite, în condiţiile în care aceste motive nu sunt relevate în cuprinsul deciziei de concediere ce este practic nemotivată, apărări ce sunt realizate abia în calea de atac promovată şi contravin dispoziţiilor art. 77 C. muncii.
întemeiată este însă critica recurentei în sensul că decizia de concediere este constatată nulă de prima instanţă, pe considerentul că nu ar conţine menţiunile la care face referire art. 74 lit. d) C. muncii, anume lista locurilor de muncă vacante în unitate şi termenul în care angajatul putea opta pentru unul dintre posturile vacante.
Din examinarea cuprinsului deciziei de concediere reiese că aceasta a fost emisă în baza art. 65 C. muncii, măsura desfacerii contractului de muncă al intimatei-contestatoare fiind consecinţa reorganizării unităţii, prin desfiinţarea postului contestatoarei. Or, dat fiind conţinutul art. 74 lit. d) C. muncii, este evident că obligaţia pentru angajator de a indica în conţinutul deciziei de concediere o listă a locurilor de muncă vacante în unitate şi termenul în care salariatul putea opta pentru unul dintre posturile vacante, exista doar în situaţia la care face referire art. 64 din acelaşi act normativ [text indicat expres de art. 74 lit. d)], nu şi în ipoteza prevăzută de art. 65 C. muncii.
Faţă de modul în care este redactat art. 74 lit. d) C. muncii, singura interpretare care se impune este aceea restrictivă, şi nu cea extinctivă realizată de prima instanţă, deoarece obligaţia de a oferi un loc de muncă corespunzător salariatului se naşte în sarcina angajatorului doar în situaţiile limitativ indicate de art. 64 alin. (1) şi (2) C. muncii, respectiv când concedierea s-a dispus în baza art. 61 lit. c) şi d) C. muncii, ori încetarea contractului de muncă a avut loc în condiţiile prevăzute de art. 56 lit. f) C. muncii. Aşa fiind, nu se poate considera că decizia contestată este lovită de nulitate pentru că nu respectă cerinţa prevăzută de art. 74 lit. d) C. muncii, câtă vreme în speţă concedierea s-a dispus în baza art. 65 C. muncii şi nu pentru că ar exista vreunul din cazurile indicate de art. 64 C. muncii.
Această critică întemeiată, după cum s-a arătat, nu este însă de natură a determina modificarea sentinţei atacate pentru aspecte deja menţionate, respectiv al nulităţii deciziei pentru nerespectarea cerinţei motivării în fapt a acesteia şi pentru aspectele ce vor fi înfăţişate în continuare. Astfel, nelegalitatea deciziei pentru nerespectarea măcar a uneia dintre menţiunile obligatorii prevăzute de art. 74 alin. (1) C. muncii, face de prisos, în principiu, analiza temeiniciei deciziei contestate.
Cum recurenta a formulat critici sub acest aspect şi cum în considerentele sentinţei atacate se analizează inclusiv temeinicia deciziei contestate, Curtea a procedat şi la analiza acestei ultime critici, vizând temeinicia deciziei contestate. Se va avea în vedere, astfel, că prima instanţă a realizat o corectă interpretare şi aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 60 alin. (1) lit. c) C. muncii, prin raportare la art. 21 alin. (1) lit. a)
din O.U.G. nr. 96/2003, ce instituie interdicţia expresă pentru angajator de a dispune încetarea raporturilor de muncă în privinţa salariatei gravide. Or, potrivit dispoziţiilor sus-menţionate, nu poate fi dispusă concedierea pe perioada gravidităţii salariatei, stabilită prin certificat medical conform legii, dispoziţiile art. 60 alin. (1) lit. a) C. muncii şi cele ale art. 21 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 96/2003 instituind o măsură cu caracter social, măsură dispusă de legiuitor în favoarea salariatului.
Corect a mai reţinut prima instanţă că, potrivit art. 75 C. muncii, decizia de concediere produce efecte de la data comunicării salariatului, astfel încât din acest moment a început decizia să-şi producă efectele, în cauză fiind comunicată la 19.06.2009.
Legal s-a raportat Tribunalul Bucureşti la data comunicării deciziei individuale de concediere şi nu a celei colective, în sensul că intimata-contestatoare se afla sub incidenţa art. 60 alin. (1) lit. c) C. muncii şi a art. 21 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 96/2003, întrucât raporturile sale de muncă au început prin încheierea unui contract individual de muncă, drept pentru care nu pot înceta decât prin emiterea unei decizii individuale de concediere, ce produce efecte faţă de părţi.
Drept urmare, raportat la aceste considerente, nu poate fi reţinută apărarea recurentei, în sensul că intimata a făcut parte dintre salariaţii disponibilizaţi de societate potrivit deciziei de concediere colectivă din data de 18.03.2009, moment la care reclamanta nu era însărcinată, neavând legătură concedierea cu starea de graviditate, aceasta fiind justificată doar de dificultăţile economice cu care s-a confruntat recurenta şi, în consecinţă, i-ar fi aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 96/2003. Dimpotrivă, dispoziţiile art. 60 alin. (1) C. muncii fac referire, cum legal a statuat prima instanţă, la decizia de concediere individuală, de natură a produce efecte asupra contractului individual de muncă al salariatei, nicidecum la actul decizional privind reorganizarea societăţii.
Faţă de aspectele de fapt şi de drept mai sus redate, Curtea, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat, menţinând ca legală sentinţa atacată, fiind pronunţată cu interpretarea corectă a normelor de drept substanţial incidente în cauză.
