Inaplicabilitatea art. 267 alin. (3) C. muncii atunci când convocarea nu întruneşte condiţiile art. 267 alin. (2) C. muncii şi când nu a fost constituită o comisie de disciplină care să constate aplicabilitatea acestor dispoziţii. Imposibilitatea instanţei de a constata, în absenţa unui acord şi a manifestării exprese a angajatorului, că încetarea contractului individual de muncă a avut loc prin acordul părţilor
1. Articolul 268[1] alin. (2) lit. a) C. muncii impune descrierea amănunţită a faptei pentru a se putea aprecia în concret, circumstanţiat şi riguros asupra legalităţii măsurii de sancţionare.
2. Data săvârşirii faptei constituie, de asemenea, un element esenţial ce trebuie precizat în cuprinsul descrierii faptei, întrucât, în raport de această dată, instanţa poate verifica dacă angajatorul a respectat dispoziţiile art. 268 alin. (1) C. muncii cu privire la termenul de prescripţie a răspunderii disciplinare a salariatului.
3. Instanţa nu poate reţine aplicarea art. 267(2] alin. (3) C. muncii, deoarece convocarea nu întruneşte condiţiile art. 267 alin. (2) C. muncii. Astfel, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii; or, nu îndeplineşte aceste cerinţe convocarea prin care se solicită prezenţa salariatei la sediul societătii sau aceasta să-i contacteze telefonic în
vederea clarificării situaţiei personale, iar în situaţia în care nu se va prezenta, se va proceda la încetarea contractului individual de muncă, conform art. 61 lit. a) C. muncii, pentru abatere disciplinară
– absenţe nemotivate, în condiţiile în care decizia priveşte cu totul alte fapte.
4. Nu există o comisie de disciplină, un proces-verbal în care să se constate lipsa nejustificată a salariatei de la cercetarea disciplinară, ceea ce echivalează cu inexistenţa efectuării acestei proceduri obligatorii.
5. înscrisul invocat de către salariată nu exprimă acordul angajatorului la încetarea raportului de muncă, ci doar o încunoştinţare a acesteia că este posibil a se înceta raporturile de muncă în această modalitate, însă aceasta trebuia să se prezinte la sediul societăţii în acest sens pentru a-şi clarifica situaţia personală, or, instanţa nu poate constata, în absenţa unui acord şi a manifestării exprese a angajatorului, cristalizată într-un act juridic semnat şi certificat de către reprezentantul său legal, că încetarea contractului individual de muncă a avut loc prin acordul părţilor.
Trib. Bucureşti, s. a Vlll-a confl. mun. şi asig. soc., sent. nr. 5115 din 15 iunie 2010, irevocabilă prin dec. nr. 1197 din 23 februarie 2011
a C.A. Bucureşti, nepublicată
Prin cererea înregistrată la această instanţă sub numărul de mai sus, contestatoarea G.P. a solicitat, în contradictoriu cu intimata SC C. SRL, anularea deciziei nr. 199/30.09.2009, de încetare a contractului individual de muncă, obligarea SC C. SRL să emită o nouă decizie de încetare a contractului individual de muncă conform cererii formulate şi aprobate în scris de angajator, obligarea SC C. SRL la plata drepturilor băneşti restante, obligarea SC C. SRL la plata contribuţiilor la bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale pentru perioada 10.08.2009 –
31.08.2009, obligarea SC C. SRL să solicite I.T.M. adeverinţă de vechime pentru perioada lucrată.
In motivare a arătat că la data de 19.10.2005 a încheiat cu angajatorul contractul individual de muncă înregistrat la I.T.M. Bucureşti sub nr. 3027/24.10.2005, în funcţia de . Pe data de 30 iulie 2009 a înaintat unuia dintre administratorii societăţii o cerere de demisie, prin care solicita încetarea raporturilor de muncă, cerere care i-a fost refuzată, urmând în schimb să plcce în concediu de odihnă 5 zile. La data de 5 august 2009 a transmis angajatorului, prin curier, un colet în care se aflau următoarele: telefonul mobil primit în folosinţă, ştampila firmei pe care o utiliza, cheile de la sediu şi o nouă cerere de demisie datată 6 august 2009 (data la care urma să ajungă coletul la destinaţie). Aceeaşi cerere de demisie a trimis-o angajatorului şi prin fax şi e-mail la data de 6 august 2009, dar cu privire la cererea sa angajatorul nu s-a pronunţat în niciun fel.
La data de 14 august 2009 angajatorul i-a trimis o comunicare, fară dată şi număr de înregistrare, prin trimitere poştală, semnată de către unul dintre administratorii SC C. SRL, din care rezulta că administratorul SC C. SRL a fost informat că, începând cu data de 10.08.2009, nu s-a prezentat la locul de muncă, nu a respectat termenul de 48 de ore pentru prezentarea certificatului de concediu medical, în cazul în care se afla în continuare în această situaţie, şi că angajatorul va proceda la desfacerea contractului de muncă în baza art. 61 lit. a) C. muncii, pentru absenţe nemotivate, dacă în termen de 15 zile de la data primirii respectivei comunicări nu îşi clarifică situaţia contractului individual de muncă. Ca răspuns la această comunicare a trimis angajatorului SC C. SRL, prin poştă, o adresă pc care angajatorul a primit-o la data de
19.08.2009, în care facea unele precizări, printre care şi faptul că se afla în concediu de odihnă, nu în concediu medical, şi că informarea despre decizia sa de a demisiona a facut-o către cei doi administratori ai SC C. SRL, cu 4 zile înainte să fi fost „informat” administratorul despre împrejurarea că nu s-a prezentat la locul de muncă. De asemenea, a dat posibilitatea angajatorului să opteze pentru ca demisia să producă efecte imediat, fară preaviz, sau ca preavizul să se suprapună cu concediul legal de odihnă.
La data de 26.08.2009, angajatorul i-a trimis o comunicare, înregistrată sub nr. 166/25.08.2009, în care nu se facea nicio referire la cererea sa de demisie, dar i se facea cunoscut că, în urma cererilor sale, administratorul SC C. SRL îi aprobă încetarea contractului individual de muncă ca urmare a acordului părţilor, conform art. 55 lit. b) C. muncii, începând cu data de 31.08.2009, urmând ca perioada 03.08.2009 -31.08.2009 să fie considerată concediu de odihnă pentru anul 2009. La data de 29.09.2009, a trimis un e-mail angajatorului, pe adresa oficială de e-mail, în care amintea că a doua zi se împlinesc 30 de zile de la data încetării contractului individual de muncă în baza art. 55 lit. b), conform adresei angajatorului nr. 166/25.08.2009 şi prin care solicita să i se comunice decizia de încetare a contractului de muncă şi adeverinţa de vechime pentru perioada lucrată.
La data de 02.10.2009, angajatorul i-a comunicat prin poştă, cu scrisoarea şi nota de inventar nr. VA09997566703, decizia nr. 199/30.09.2009, în care se menţiona că angajatorul a decis încetarea contractului individual de muncă al contestatoarei în baza art. 61 lit. a) C. muncii, având în vedere prevederile contractului individual de muncă lit. M alin. (b) şi (c), cu privire la regulile de disciplină a muncii în societate şi răspunderea ce revine salariaţilor în cazul nerespectării acestora. Verificând prevederile invocate şi presupunând că angajatorul se referă la prevederile lit. M, pct. 2 – singurul care se referă la obligaţiile salariatului, se poate observa că angajatorul are în vedere la
emiterea deciziei lit. b) – obligaţia de a respecta disciplina muncii şi lit. c) – obligaţia de fidelitate faţă de angajator în executarea atribuţiilor de serviciu.
S-a reţinut că în perioada octombrie 2008 – 01.08.2009 a săvârşit în mod repetat abateri disciplinare, constând în „neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor de serviciu, fapt care a dus la neînregistrarea în termenul legal a contractelor de muncă, a modificărilor de salariu, a încadrării încetării contractelor de muncă ale angajaţilor şi a eliberării carnetelor de muncă, precum şi nesoluţionarea altor documente cu caracter juridic”. Aceste considerente ale angajatorului sunt cel puţin surprinzătoare, luând în considerare faptul că, în perioada menţionată, ca de altfel pe toată durata executării contractului individual de muncă, nu s-a dispus efectuarea vreunei cerectări administrative cu privire la persoana sa, cu privire la nerespectarea vreuneia dintre obligaţiile ce îi reveneau potrivit fişei postului şi nu i-a fost aplicată nicio sancţiune. De altfel, de ce angajatorul ar fi tolerat, timp de 11 luni, un angajat care să săvârşească în mod repetat abateri disciplinare, fară să ia şi măsurile pe care legea le prevede în asemenea situaţii?
Faţă de cele arătate, solicită constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 199/30.09.2009, obligarea SC C. SRL să emită o nouă decizie de încetare a contractului individual de muncă conform cererii formulate de contestatoare şi aprobată în scris de angajator, potrivit adresei nr. 166/25.08.2009, obligarea SC C. SRL la plata drepturilor restante, respectiv compensarea bănească a concediului de odihnă neefectuat în anul 2008, plata indemnizaţiei prevăzute de art. 145 C. muncii pentru concediul de odihnă aferent anului 2009, precum şi a drepturilor salariale aferente perioadei ianuarie 2009 – august 2009, perioadă în care nu a primit decât tichete de masă, obligarea SC C. SRL la plata contribuţiilor pentru perioada 10.08.2009 – 31.08.2009, despre care angajatorul face menţiune în cuprinsul deciziei nr. 199/30.09.2009 că nu constituie vechime în muncă (stagiu de cotizare).
In contradictoriu, pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind nefondată şi neîntemeiată, având în vedere următoarele considerente: referitor la primul capăt de cerere arată că la data de 02.10.2009 nu s-a comunicat decizia nr. 199/30.09.2009 de încetare a contractului de muncă în baza art. 61 lit. a) C. muncii.
Arată că nu cunoaşte cine a înregistrat numărul deciziei (199/30.09.2009) şi semnat, ştampilat acest document, deoarece, în opinia sa, este un fals. Decizia de încetare a contractului de muncă a fost emisă de către angajator cu respectarea prevederilor Codului muncii, la data de 14.10.2009, înregistrată cu nr. 200 şi prezentată la I.T.M. spre vizare, după care i-a fost comunicată prin poştă şi contestatoarei la data
de 30.10.2009 (data poştei – confirmare) şi înapoiată intimatei la data de
03.11.2009. Dacă se compară deciziile cu nr. 199/30.09.2009 şi cea cu nr. 200/14.10.2009, rândurile de redactare a acestora sunt diferite şi nu se suprapun, iar semnătura reprezentantului societăţii din decizia nr. 199/30.09.2009 este un fals, fiind perfect contrafăcută de către contestatoare. Referitor la adresa nr. 166/25.08.2009 emisă de angajator, despre care contestatoarea face vorbire în cererea de chemare în judecată, aceasta de asemenea este un fals, deoarece adresa cu conţinutul identic cu al celei având nr. 166/25.08.2009 nu a fost înregistrata de angajator, însă a fost transmisă de acesta prin poştă la data de 25.08.2009 şi primită de contestatoare la 26.08.2009. Menţionează ca la data de 25.08.2009/26.08.2009, intimata a transmis prin adresa respectivă o informare către contestatoare, prin care era şi invitată la sediul angajatorului pentru a se clarifica situaţia personală.
Prin decizia nr. 200/14.10.2009 de încetare a contractului de muncă în baza prevederilor art. 61 lit. a) C. muncii (pentru abateri disciplinare), angajatorul a expus motivele de încetare a contractului şi obiectul abaterii disciplinare care au dus la încetarea contractului. Referitor la emiterea deciziei menţionate, la baza ei intimata a efectuat formalităţile necesare (întocmirea documentaţiei), conform dispoziţiilor art. 263, art. 264, art. 266 şi art. 267 C. muncii. S-au respectat prevederile art. 267 alin. (1) şi (2), în special alin. (2), când la data de 19.08.2009 s-a comunicat contestatoarei prin poştă o adresă (informare) prin care a fost convocată în scris să se prezinte la sediul angajatorului în vederea clarificării situaţiei personale, a contractului de muncă şi a abaterilor disciplinare, convocare pe care contestatoarea a primit-o, însă nu s-a prezentat, fapt ce l-a determinat pe angajator să dispună sancţiunea fară efectuarea cercetării disciplinare prealabile.
Referitor la faptul că reclamanta a înaintat intimatei o cerere de demisie, acesta nu face dovada că respectiva cerere a şi fost luată la cunoştinţă de către angajator şi aprobată cu respectarea procedurilor prevăzute de Codul muncii, iar faptul că, în speţă, contestatoarea a plecat în concediu nu face dovada că a solicitat conducerii societăţii, printr-o cerere, plecarea în concediul de odihnă, cerere care să fie aprobată. în cadrul societăţii, există o „cutumă” din care rezultă că plecarea în concediul de odihnă se face pe bază de înţelegere între angajaţi referitor la programare, cu înştiinţarea conducerii societăţii printr-o cerere care va fi aprobată sau respinsă. în cazul contestatoarei, aceasta şi-a luat singură, cu de la sine putere, concediul şi câte zile a dorit, astfel că, din punctul de vedere al societăţii, aceasta nu s-a mai prezentat la serviciu, absentând nemotivat. Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut următoarele:
Intimata a arătat în întâmpinare că decizia nr. 199/30.09.2009 nu este emisă de societate şi este falsă, intimata emiţând de fapt o altă decizie referitoare la concedierea contestatoarei, decizia nr. 200/14.10.2009.
Instanţa nu poate primi susţinerile intimatei, aceasta nefacând decât o simplă afirmaţie, fară a solicita probe suplimentare şi fară a face dovada susţinerilor sale. Pe de altă parte, intimata nu s-a înscris în fals şi nici nu a solicitat o expertiză grafoscopică, nu a depus copii din registrul documente pentru a se verifica aceste înscrisuri, conform numerelor de decizii date în data de 30.09.2009, respectiv 14.10.2009, iar conform art. 287 C. muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până Ia prima zi de înfăţişare. De reţinut că instanţa, prin încheierea din data de 06.04.2010, a pus în vedere intimatei să depună înscrisuri în dovedire, însă aceasta nu a procedat în consecinţă.
Pentru considerentele ce preced, instanţa s-a raportat la decizia nr. 199/30.09.2009 ca fiind actul prin care intimata a dispus concedierea contestatoarei în temeiul art. 61 lit. a) C. muncii.
Din punct de vedere formal, decizia nu conţine menţiunea prevăzută de art. 268 alin. (2) lit. a) C. muncii sub sancţiunea nulităţii absolute, şi anume, descrierea faptei ce constituie abatere disciplinară. Textul legal menţionat impune descrierea amănunţită a faptei pentru a se putea aprecia în concret, circumstanţiat şi riguros asupra legalităţii măsurii de sancţionare. Se evidenţiază în această decizie că nu şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu corespunzător, fară însă a se preciza care din obligaţiile de serviciu au fost încălcate.
Data săvârşirii faptei constituie, de asemenea, un element esenţial ce trebuie precizat în cadrul descrierii faptei, întrucât, în raport de această dată, instanţa poate verifica dacă angajatorul a respectat dispoziţiile art. 268 alin. (1) C. muncii cu privire la termenul de prescripţie a răspun-
derii disciplinare a salariatului. In speţă, în decizia criticată se menţionează o perioadă de aproximativ un an, între octombrie 2008 şi
01.08.2009, perioadă în care s-ar fi săvârşit faptele reţinute ca abatere disciplinară în sarcina contestatoarei, fară a se preciza în concret o anumită faptă, data la care a fost săvârşită şi când s-a adus la cunoştinţa celui abilitat a emite decizia de sancţionare. Astfel, raportat la perioada precizată în decizie, pentru o mare parte din această perioadă, atât termenul de 30 zile, cât şi cel de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) C. muncii a fost cu mult depăşit.
Constatând nelegalitatea deciziei, instanţa nu a mai procedat la analizarea temeiniciei aplicării sancţiunii, consecinţa nerespectării condiţiilor de formă fiind nulitatea absolută.
Instanţa a mai reţinut că sancţionarea disciplinară a avut loc în lipsa unei cercetări disciplinare prealabile. Intimata a inserat în decizie faptul
că cercetarea nu a putut fi efectuată ca urmare a lipsei contestatoarei, care nu şi-a motivat în niciun fel această lipsă.
Articolul 63 C. muncii prevede: „(1) Concedierea pentru săvârşirea unei abateri grave sau a unor abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii poate fi dispusă numai după îndeplinirea de către angajator a cercetării disciplinare prealabile şi în termenele stabilite de prezentul cod. Articolul 267 prevede: „(1) Sub sancţiunea nulităţii absolute, nicio măsură, cu excepţia celei prevăzute la art. 264 alin. (1) lit. a), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile.
(2) In vederea desfăşurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii.
(3) Neprezentarea salariatului la convocarea făcută în condiţiile prevăzute la alin. (2) fară un motiv obiectiv dă dreptul angajatorului să dispu-
nă sancţionarea, fară efectuarea cercetării disciplinare prealabile. (4) In cursul cercetării disciplinare prealabile salariatul are dreptul să formuleze şi să susţină toate apărările în favoarea sa şi să ofere persoanei împuternicite să realizeze cercetarea toate probele şi motivaţiile pe care le consideră necesare, precum şi dreptul să fie asistat, la cererea sa, de către un reprezentant al sindicatului al cărui membru este”.
Instanţa nu poate reţine aplicarea art. 267 alin. (3) C. muncii, deoarece convocarea nu întruneşte condiţiile art. 267 alin. (2) C. muncii. Astfel, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii. Or, în această aşa-zisă convocare se solicită prezenţa contestatoarei la sediul societăţii sau să fie contactată telefonic în vederea clarificării situaţiei personale, iar în situaţia în care aceasta nu se va prezenta se va proccda la încetarea contractului individual de muncă, în conformitate cu art. 61 lit a) C. muncii, pentru abatere disciplinară -absenţe nemotivate, or decizia priveşte cu totul alte fapte.
Instanţa mai reţine că nu s-a constituit o comisie de disciplină şi nu există un proces-verbal în care să se constate lipsa nejustificată a contestatoarei de la cerectarea disciplinară, ceea ce echivalează cu inexistenţa efectuării acestei proceduri obligatorii. Dat fiind caracterul formal al deciziei de sancţionare, fapt ce rezultă din reglementarea imperativă a dispoziţiilor art. 268 alin. (2) C. muncii, precum şi din dispoziţiile art. 71 C. muncii ce prevăd că, în caz de conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de conccdiere, lipsa din cuprinsul deciziei a unor elemente prevăzute de art. 268 alin. (1) nu poate fi complinită prin alte acte anterioare, ulterioare sau concomitente cu emiterea deciziei, inclusiv prin apărări făcute de intimată în faţa instanţei, cu ocazia judecării contestaţiei îndreptate împotriva deciziei.
In consecinţă, instanţa a constatat nulitatea absolută a deciziei nr. 199/30.09.2009.
în temeiul dispoziţiilor art. 78 C. muncii, a obligat intimata să plătească reclamantei o despăgubire egală cu salariile de care a fost lipsită de la data concedierii – 01.09.2009 – până la data pronunţării prezentei sentinţe.
Referitor la cererea de obligare a intimatei să emită o nouă decizie de încetare a contractului individual de muncă conform art. 55 lit. b) C. muncii, instanţa a respins-o ca neîntemeiată, deoarece înscrisul invocat de către reclamantă, şi anume adresa nr. 166/25.08.2009, nu exprimă acordul angajatorului la încetarea raportului de muncă, ci doar o încu-noştinţare a contestatoarei că este posibil a se înceta raporturile de muncă în această modalitate, însă aceasta trebuia să se prezinte la sediul societăţii în acest sens pentru a-şi clarifica situaţia personală; or, instanţa nu poate constata, în absenţa unui acord şi a manifestării exprese a angajatorului, cristalizată într-un act juridic semnat şi certificat de către reprezentantul său legal, că încetarea contractului individual de muncă a avut loc prin acordul părţilor.
Referitor la cererea privind obligarea intimatei la plata drepturilor băneşti restante, aferente perioadei ianuarie 2009 – august 2009, instanţa reţine că intimata a afirmat în întâmpinare că acestea sunt neîntemeiate, fară a depune în acest sens dovezi privind efectuarea plăţilor invocate de către contestatoare, deşi sarcina probei îi revenea, iar conform art. 163 C. muncii, „(1) Plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată, precum şi prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit; (2) Statele de plată, precum şi celelalte documente justificative se păstrează şi se arhivează de către angajator în aceleaşi condiţii şi termene ca în cazul actelor contabile”; astfel, instanţa a admis cererea contestatoarei.
Contestatoarea a mai solicitat obligarea intimatei la plata contribuţiilor la bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale referitor la drepturile salariale aferente perioadei 10.08.2009 – 31.08.2009, care, consi-deră intimata, nu constituie vechime în muncă. Insă, instanţa reţine că anularea deciziei de concediere, cu consecinţa obligării intimatei la plata drepturilor salariale aferente acestei perioade, a determinat naşterea obligaţiei în sarcina intimatei de a achita aceste drepturi şi pe cale de consecinţă, naşterea obligaţiei de plată a contribuţiilor solicitate, astfel că, la acest moment, instanţa nu poate prevedea atitudinea viitoare a intimatei, respectiv dacă va executa de bunăvoie sau nu va executa această obligaţie, pentru a putea aprecia asupra temeiniciei solicitării contestatoarei. în consecinţă, instanţa a respins şi acest capăt de cerere ca neîntemeiat.
Cu privire la solicitarea contestatoarei de a obliga intimata să emită o adeverinţă în favoarea sa, cu menţiuni referitoare la vechimea pentru perioada lucrată, instanţa a constatat că intimata a emis o asemenea adeverinţă cu nr. 199/19.10.2009, astfel că a respins cererea ca neîntemeiată.
