1. Conform art. 268m alin. (1) C. muncii, angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.
2. Codul muncii reglementează două termene diferite în interiorul cărora angajatorul va putea să sancţioneze salariaţii vinovaţi de nesocotirea normelor şi regulilor ce compun disciplina muncii: unul subiectiv şi altul obiectiv – prin raportare la momentul luării la cunoştinţă a angajatorului (termenul de 30 zile), cât şi la momentul săvârşirii faptei (termenul de 6 luni).
Termenul de 30 de zile curge de la data de la care reprezentantul angajatorului persoană juridică abilitat să aplice sancţiuni disciplinare sau angajatorul persoană fizică a luat cunoştinţă despre săvârşirea abaterii printr-o notă de constatare, referat, proces-verbal, având o dată certă, prin înregistrarea în registrul general al unitătii.
Termenul de 6 luni curge de la un moment obiectiv: data săvârşirii faptei. Se observă că în textul de lege se utilizează doi termeni diferiţi: „abatere” şi „faptă”, ceea ce înseamnă că termenul de 30 de zile curge de la momentul la care angajatorul a fost înştiinţat despre săvârşirea unei fapte care se încadrează în tiparul abaterii disciplinare, aşa cum este definită de art. 263(2! alin. (2) C. muncii (faptă în legătură cu şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici).
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 1021 din 25 februarie 2010, Jurindex
Prin sentinţa civilă nr. 6928 din 05.11.2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a dispus respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune invocată de intimată, a fost admisă în parte acţiunea precizată de contestatorul
B.S.N. în contradictoriu cu intimata (…) Ş.U.J. SRL, a fost anulată decizia nr. 805/20.10.2008 emisă de intimată, a fost obligată intimata la reintegrarea contestatorului în postul deţinut anterior desfacerii contractului de muncă, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea privind obligarea
intimatei la plata despăgubirilor conform art. 78 C. muncii (egale cu salariile, majorate, reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul). Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că:
Intre părţi s-au stabilit raporturi de muncă în baza contractului individual de muncă nr. 589/05.09.2002, contestatorul fiind angajat al societăţii intimate în funcţia de economist, iar prin decizia nr. 26/28.12.2008, contestatorul a fost numit în funcţia de director executiv începând cu data de 01.01.2003. Prin decizia nr. 236/24.07.2007 s-a decis suspendarea contractului individual de muncă al contestatorului începând cu data de 24.07.2007, în temeiul art. 52 alin. (1) lit. c) C. muncii.
Prin decizia nr. 805/20.10.2008 s-a dispus desfacerea contractului individual de muncă al lui S.N.B., în temeiul art. 61 lit. a) C. muncii, în motivarea acestei decizii mcnţionându-se că angajatul a săvârşit următoarele fapte ce constituie abateri disciplinare: a refuzat să restituie motocicleta marca T.H. 750 F proprietatea (…) Ş.U.J. SRL, cartea de identitate, anexa certificatului de înmatriculare, actul constatator privind taxele vamale, copiile ordinelor de plată privind taxele vamale şi cele două chei ale motocicletei, refuz ce a determinat promovarea unei acţiuni în justiţie ce a făcut obiectul dosarului nr. (…) în care au fost pronunţate sentinţa civilă nr. 10677/20.12.2007 şi decizia civilă nr. 1553/23.09.2008, iar cu toate că instanţa l-a obligat pe salariat să restituie motocicleta şi celelalte documente, acesta a refuzat în continuare.
In acţiunea ce formează obiectul dosarului de faţă, aşa cum a fost precizată la data de 09.09.2009, contestatorul B.S.N. a criticat decizia de concediere, menţionând că aceasta a fost tardiv emisă faţă de prevederile art. 268 alin. (1) C. muncii, că angajatorul dispusese suspendarea contractului său individual de muncă, nefiind astfel posibilă aplicarea unei sancţiuni peste altă sancţiune, că au fost încălcate dispoziţiile art. 268 alin. (2) lit. a) şi b) C. muncii şi dispoziţiile art. 268 alin. (4) şi (5), că la data formulării convocării de către angajator nu a existat niciun refuz de restituire a motocicletei marca T.H. 750 F, că a solicitat în mod expres fixarea unei alte date la care să se poată prezenta la cercetarea disciplinară, că procesul-verbal de conciliere este nul, iar decizia de concediere nu i-a fost comunicată legal şi valabil, conform art. 268 C. muncii.
Instanţa constată că a intervenit prescripţia răspunderii disciplinare a contestatorului, prin raportare la dispoziţiile art. 268 alin. (1) C. muncii, conform cărora angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.
Se reţine că în decizia de concediere nu s-a menţionat data la care a avut loc fapta reprezentând abatere disciplinară, şi anume refuzul contestatorului de a restitui motocicleta şi restul anexelor. Pentru această faptă, intimata a introdus o acţiune civilă la sfârşitul anului 2007, având ca obiect obligarea pârâtului S.N.B. la restituirea motocicletei marca T. şi la predarea restului de anexe şi, la data de 26.10.2007, o plângere penală la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în ambele demersuri judiciare reţinându-se că, începând cu data de
01.09.2006, S.N.B. se află în posesia motocicletei respective, a cheilor şi a actelor acesteia şi refuză restituirea lor.
Prin urmare, decizia de concediere contestată a fost emisă după împlinirea ambelor termene de prescripţie – unul subiectiv şi altul obiectiv – prin raportare la momentul luării la cunoştinţă a angajatorului (termenul de 30 zile), cât şi la momentul săvârşirii faptei (termenul de 6 luni), astfel încât dreptul angajatorului de a sancţiona disciplinar salariatul s-a prescris.
Deşi acesta ar fi un motiv suficient pentru anularea deciziei de sancţionare, având în vedere motivele de nelegalitate invocate de contestator, instanţa retine şi dispoziţiile art. 268 alin. (1) şi (2) C. muncii, potrivit cărora, sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu: descrierea faptei ce constituie abatere disciplinară; precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern şi motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 267 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea; temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică; termenul în care sancţiunea poate fi contestată; instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.
Din dispoziţiile legale menţionate, instanţa reţine că decizia contestată, concretizând o măsură disciplinară luată de angajator împotriva angajatului, trebuie să fie deopotrivă legală şi temeinică, iar analiza cerinţelor de legalitate prevalează asupra celor referitoare la temeinicia deciziilor.
Potrivit art. 268 alin. (2) C. muncii, sub sancţiunea nulităţii absolute, decizia trebuie să cuprindă descrierea faptei ce constituie abatere disciplinară. Aşa cum s-a stabilit în doctrină şi jurisprudenţă, dispoziţia legală menţionată nu se referă la o descriere generică a faptei, angajatorul având obligaţia de a indica în mod concret abaterile disciplinare pentru care a emis decizia de sancţionare disciplinară, pentru a permite angajatului să-şi formuleze apărări şi pentru a permite instanţei să exercite controlul prevăzut de art. 268 alin. (1) şi (5) C. muncii.
Din analiza deciziei contestate, instanţa reţine că intimata a aplicat sancţiunea pentru faptul că salariatul a refuzat să restituie motocicleta
marca T., cheile şi actele acesteia, fară a se specifica în mod concret în ce au constat respectivele abateri disciplinare, în ce mod au respectate, prevederile din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate şi nu se arată data la care au fost săvârşite. Acest ultim element prezintă o mare importanţă, deoarece, în lipsa acestuia, instanţa nu poate calcula termenul de prescripţie prevăzut de art. 268 alin. (1) C. muncii, iar angajatului nu îi este permisă exercitarea dreptului la apărare.
De asemenea, un alt aspect care susţine opinia instanţei în sensul nelegalităţii deciziei de concediere este faptul că în cadrul cercetării prealabile, contestatorului nu i-a fost respectat dreptul la apărare, drept garantat şi ocrotit de României. Astfel, deşi contestatorul a comunicat intimatei, atât verbal, cât şi în scris, imposibilitatea de a se prezenta la data stabilită pentru efectuarea cercetării prealabile şi a solicitat un alt termen la care să se prezinte, intimata nu a dat curs acestei solicitări şi a încheiat procesul-verbal nr. 803/20.10.2003 cu ocazia cercetării disciplinare.
Tribunalul a apreciat că, în condiţiile în care contestatorul nu a refuzat participarea la cercetarea disciplinară, solicitând chiar expres fixarea unei alte date la care să se poată prezenta, i s-a îngrădit dreptul la apărare, motiv pentru care decizia contestată este nelegală.
Analizând şi temeinicia deciziei contestate, instanţa a reţinut următoarele:
Potrivit art. 61 alin. (1) lit. a) C. muncii, angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului, în cazul în care acesta a săvârşit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă sau regulamentul intern, ca sancţiune disciplinară. Coroborând textul legal menţionat cu conţinutul deciziei de desfacere a contractului de muncă şi cu cele consemnate în procesul-verbal nr. 803/20.10.2003, instanţa a apreciat că decizia este netemeinică.
Astfel, s-a reţinut în sarcina contestatorului împrejurarea că a refuzat să restituie motocicleta marca T.H. 750 F proprietatea (…) Ş.U.J. SRL, cartea de identitate, anexa certificatului de înmatriculare, actul constatator privind taxele vamale, copiile ordinelor de plată privind taxele vamale şi cele două chei ale motocicletei. Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, instanţa apreciază că intimata nu a făcut dovada existenţei unor asemenea abateri disciplinare, în condiţiile în care, prin intermediul executorului judecătoresc, au fost predate la data de 11.06.2008 restul anexelor, deci anterior emiterii deciziei nr. 805/20.10.2008 de desfacere a contractului individual de muncă.
Având în vedere aceste considerente de fapt şi de drept, precum şi dispoziţiile art. 267 C. muncii, instanţa a dispus anularea deciziei de concediere nr. 805/20.10.2008, emisă de intimată, ca fiind netemeinică şi nelegală şi, pe cale de consecinţă, reintegrarea contestatorului în funcţia şi postul deţinut anterior concedierii.
Instanţa a reţinut că este neîntemeiată susţinerea contestatorului în sensul că nu se putea dispune concedierea sa, întrucât la acel moment avea contractul de muncă suspendat, având în vedere că suspendarea
contractului individual de muncă în temeiul art. 52 alin. (1) lit. c)
C. muncii nu se încadrează în cazurile limitativ prevăzute de art. 60 C. muncii în care concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă.
Instanţa a respins ca neîntemeiată cererea contestatorului privind obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi actualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat
pentru perioada cuprinsă între data emiterii deciziei şi reintegrarea
efectivă, conform art. 78 C. muncii, având în vedere că, la data concedierii, acesta avea contractul de muncă suspendat în baza deciziei nr. 236/24.07.2007 emisă de (…) T.U.J. SRL şi nu s-a făcut dovada că, până la data concedierii, s-ar fi ridicat măsura suspendării contractului individual de muncă, pe perioada suspendării, contestatorul neavând dreptul să primească despăgubiri.
Prin decizia civilă nr. 1021 din 25 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a Vll-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins recursul ca nefondat, pentru motivele ce se vor arăta:
Astfel, cu privire la prima critică constând în faptul că în mod greşit a respins Tribunalul excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată ca apărare de fond, Curtea a reţinut că, potrivit art. 268 alin. (1) C. muncii, „angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei”.
Or, Tribunalul a reţinut că în decizia de concediere nu s-a menţionat data la care a avut loc fapta reprezentând abatere disciplinară, şi anume refuzul contestatorului de a restitui motocicleta şi restul anexelor. Tribunalul a reţinut în mod corect că pentru fapta în cauză s-a introdus o acţiune civilă la sfârşitul anului 2007, precum şi o plângere penală la data de 26.10.2007, prin care se arată că, începând cu data de
01.09.2006, intimatul se află în posesia motocicletei respective, a cheilor şi a actelor acesteia şi refuză restituirea lor.
Curtea a reţinut că art. 268 alin. (1) C. muncii reglementează două termene diferite, în interiorul cărora angajatorul putea să-l sancţioneze pe salariat, respectiv unul de 30 de zile calendaristice şi altul de 6 luni. Primul termen curge de la data la care reprezentantul angajatorului
abilitat să aplice sancţiuni disciplinare a luat cunoştinţă despre săvârşirea abaterii, termen ce se calculează, în conformitate cu art. 101 alin. (1) C. proc. civ., pe zile libere, adică nu intră în calcul nici ziua când a început şi nici cea când s-a sfârşit. Termenul de 6 luni curge de la un moment obiectiv: data săvârşirii abaterii disciplinare. Evident că şi curgerea acestui termen are drept consecinţă prescrierea dreptului angajatorului de a-1 sancţiona disciplinar pe salariatul vinovat.
Curtea a constatat că în mod temeinic şi legal a stabilit Tribunalul că emiterea deciziei de conccdiere nr. 805 din data de 20.10.2008, pentru faptele ce au constituit obiectul plângerii penale şi au dus la suspendarea contractului individual de muncă la data 24.07.2007, este nelegală, deoarece a fost emisă cu încălcarca art. 268 alin. (1) C. muncii, text de lege ce stabileşte termenul de prescripţie al aplicării sancţiunii disciplinare cuprins între 30 de zile şi 6 luni de la data luării la cunoştinţă a săvârşirii abaterii disciplinare.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, constând în critici pe fondul cauzei, recurenta se referă la faptul că modificarea cererii de chemare în judecată a avut loc după prima zi de înfaţişare, iar a doua critică vizează modul în care instanţa de fond a înţeles să interpreteze existenţa faptei.
Critica recurentei sub acest aspect este nefondată, deoarece pentru instanţa de fond era suficient analizarea unui singur motiv de nelegalitate a deciziei de concediere, respectiv a prescripţiei faptei ce atrage
răspunderea disciplinară. In plus, Tribunalul a analizat şi motivele de nelegalitate prevăzute de art. 268 alin. (4) C. muncii, ce se referă la comunicarea deciziei de concediere, dispoziţii legale ce statuează următoarele: „Comunicarea se predă personal salariatului, cu semnătură de primire, ori, în caz de refuz al primirii, prin scrisoarea recomandată, la domiciliul sau reşedinţa comunicată de acesta”. Prin urmare, critica recurentei, în sensul că, deşi a trimis decizia de concediere prin scrisoare recomandată, intimatul a refuzat să o ridice, este nefondată pentru următoarele motive.
In primul rând, comunicarea deciziei se predă personal salariatului şi, în caz de refuz, are loc comunicarea prin scrisoare recomandată. Recurenta nu a produs nicio dovadă de refuz a acestei comunicării, ci a susţinut că acesta nu a mai la serviciu, dar concedierea sa vizează alt tip de abateri decât lipsa nemotivată de la serviciu.
în al doilea rând, critica potrivit căreia intimatul nu a ridicat corespondenţa ce viza comunicarea deciziei de concediere pentru ca măsura să nu aibă efect nu este susţinută de argumente logice, deoarece pe scrisoarca respectivă nu era precizat conţinutul acesteia (decizie de concediere) şi, pe de altă parte, prin scrisoarea recomandată se înţelege că serviciul de curierat folosit se prezintă la domiciliul destinatarului şi îi
predă acestuia corespondenţa în cauză şi nu doar îl înştiinţează de existenţa acesteia.
Cu privire la celelalte critici privind modul de a sentinţei civile 10677/20.12.2007 şi modul în care a avut loc predarea bunului ce a făcut obiectul acelei sentinţe, Curtea a reţinut că aceste critici nu au nicio relevanţă în raport de obiectul recursului şi al deciziei de concediere.
Dc asemenea, nici criticile referitoare la încălcarea dreptului la apărare al contestatorului nu au relevanţă în cauza de faţă, deoarece, aşa cum s-a precizat, prima condiţie cerută pentru aplicarea unei sancţiuni disciplinare, indiferent de felul ei, fie şi o concediere, constă în existenţa unei fapte care să constituie abatere disciplinară, faptă pentru care angajatorul trebuie să respecte termenul de prescripţie al aplicării sancţiunii, aşa cum este reglementat de art. 268 alin. (1) C. muncii.
