Nelegalitatea şi/sau netemeinicia deciziei de concediere. Despăgubiri


C. muncii, art. 78

Excepţia de neexecutare poate fi invocată numai în cazul neexe-cutării culpabile a obligaţiei din parte a celuilalt contractant, iar nu atunci când neexecutarea se datorează faptei celui ce invocă excepţia şi care l-a împiedicat pe celălalt să-şi execute obligaţia.

Salariatul este îndreptăţit la despăgubirile prevăzute de art. 78 C. muncii, fără a se putea aprecia că există o inechivalenţă între prestaţiile oferite de societate şi cele oferite de angajat, întrucât angajatorul nu a fost obligat la plata salariului reprezentând contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, ci la plata unei despăgubiri.

C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 3798/R din 9 noiembrie 2007, nepublicată

Prin sentinţa civilă nr. 3586 din 31 mai 2007, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunile conexe formulate de con testatorul M.G., în contradictoriu cu intimata Societatea X. SA; a anulat decizia nr. 11 din 10 ianuarie 2007 emisă de intimată şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară prin reintegrarea în postul şi funcţia deţinute anterior delegării; a anulat decizia nr. 41 din 21 februarie 2007 emisă de intimată şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară deciziei anulate, prin reintegrarea reclamantului în funcţia şi postul deţinut şi obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat începând cu 1 februarie 2007 până la reintegrarea efectivă; a respins pretenţiile reclamantului pentru plata daunelor morale, ca neîntemeiate.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarea stare de fapt şi de drept:

Contestatorul a fost încadrat în cadrul intimatei în funcţia de „recepţioner unitate turistică”, având ca loc de muncă „Reprezentanţa Bucureşti-C.A. Sector Cazare’’.

Prin decizia nr. 11 din 10 ianuarie 2007, emisă de intimată, s-a dispus delegarea pe perioadă nedeterminată a contestatorului în funcţia de lucrător comercial II în cadrul C.T.A.-C.

decizia nu cuprinde temeiul legal al măsurii luate şi nici durata pentru care a fost dispusă, fiind emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 42 şi 43 C. muncii, în sensul că delegarea s-a făcut pe durată nedeterminată, iar prin măsura luată s-a dispus exercitarea de către salariat a unor alte atribuţii decât cele corespunzătoare fişei postului, cu modificarea funcţiei deţinute, deci şi a felului muncii, nu numai a locului muncii.

Tribunalul a mai reţinut că, prin decizia contestată, nu s-au stabilit nici drepturile salariatului delegat, în conformitate cu prevederile art. 44 alin. (2) C. muncii.

Susţinerea unităţii intimate în sensul că, în realitate, măsura dispusă reprezintă o modificare temporară a locului şi felului muncii salariatului luată în cazul unei situaţii de forţă majoră, în condiţiile art. 48 C. muncii, nu a fost reţinută de prima instanţă, întrucât, pe de o parte, o asemenea motivare nu rezultă din cuprinsul deciziei contestate, care este nemotivată în fapt şi în drept, iar pe de altă parte, din aceeaşi decizie nu rezultă nici caracterul temporar al modificării locului şi felului muncii pe durata necesară pentru înlăturarea consecinţelor evenimentului de forţă majoră.

Mai mult decât atât, situaţia învederată de intimată, respectiv incapacitatea temporară de muncă a altui salariat, nu constituie o situaţie excepţională care să justifice incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 48 din C. muncii.

Faţă de cele reţinute, Tribunalul a constatat că decizia nr. 11 din 10 ianuarie 2007, emisă de intimată reprezintă o decizie de modificare unilaterală a unor elemente esenţiale ale contractului individual de muncă al contestatorului, luată în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege pentru existenţa sa valabilă, motiv pentru care a fost anulată şi s-a dispus restabilirea legalităţii, prin repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii acesteia, în sensul reîncadrării contestatorului în postul, locul de muncă şi funcţia deţinute potrivit contractului individual de muncă, respectiv recepţioner unitate turistică la C.T.A. -Sector Cazare – Hotel A., începând cu 15 ianuarie 2007.

In privinţa deciziei de concediere nr. 41 din 21 februarie 2007, Tribunalul a constatat că şi aceasta este nelegală, întrucât fapta sancţionată disciplinar nu întruneşte elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 263 alin. (2) C. muncii.

In speţă, lipsa contestatorului de la serviciu timp de 14 zile, în perioada 1 februarie 2007-20 februarie 2007 este imputabilă angajatorului, care, prin emiterea deciziei de „delegare”, nelegală, l-a pus pe

acesta în imposibilitate de a se prezenta la locul de muncă stabilit contractual şi de a-şi îndeplini atribuţiile specifice funcţiei pe care a fost angajat, context în care nu se poate reţine vinovăţia angajatului pentru nerespectarea unei decizii de modificare unilaterală a contractului individual de muncă nelegală.

In plus, din probele administrate, a rezultat că salariatul nu a intenţionat să absenteze de la locul de muncă, ci a efectuat demersuri pentru rezolvarea şi clarificarea situaţiei sale, solicitând inclusiv acordarea unui concediu fară plată (cerere care însă nu a fost aprobată).

Faţă de aceste argumente, Tribunalul a constatat că nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite a contestatorului săvârşită cu vinovăţie, iar în lipsa elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, nu se poate angaja răspunderea disciplinară.

Aşa fiind. Tribunalul a constatat că decizia de concediere este nelegală şi netemeinică, nefiind respectate condiţiile de fond şi de formă cerute de lege, motiv pentru care, în temeiul art. 76 şi art. 78 C. muncii, a admis contestaţia, a anulat decizia de concediere şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul reintegrării contestatorului în funcţia deţinută anterior emiterii ambelor decizii, cu obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu toate celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, începând cu data de 1 februarie 2007 (data imposibilităţii exercitării funcţiei de către salariat din culpa angajatorului) şi până la reintegrarea efectivă.

Prima instanţă a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere, referitor la acordarea unor daune pentru prejudiciul nepatrimonial încercat de contestator ca urmare a emiterii deciziilor contestate, întrucât suferinţa psihică produsă acestuia prin modificarea unilaterală a contractului de muncă, echivalentă cu o retrogradare, nu a fost dovedită prin niciun mijloc de probă.

împotriva acestei sentinţe a declarat recurs motivat, în termenul legal, recurenta-intimată SC X. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ.

In dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat, în esenţă, următoarele:

– contestaţia formulată împotriva deciziei de delegare este tardivă, fiind introdusă cu depăşirea termenului de 30 de zile prevăzut de lege, întrucât contestatorul a primit decizia, dar a refuzat să semneze de primire, spunând că aşteaptă să-i fie comunicată prin poştă;

– dcsfacerca disciplinară a contractului individual de muncă este întemeiată, câtă vreme, chiar în situaţia unui conflict de drepturi, contestatorul trebuia să se prezinte la vechiul loc de muncă, iar nu să lipsească de la serviciu 20 de zile, lăsând ambele locuri de muncă fară înlocuitor, ceea ce a produs o tulburare semnificativă a serviciului de interes public pe care societatea recurentă îl îndeplineşte. Mai mult, numărul zilelor în care intimatul contestator a absentat nemotivat este disproporţionat în raport cu situaţia reală, mai ales că, în specificul postului acestuia intra şi derularea de activităţi privind comercializarea unor articole/produse aflate la recepţia oricărui hotel, iar punctul de lucru unde fusese delegat nu avea un obiect de activitate diferit;

– nu există echivalenţă între prestaţiile dintre angajat şi angajator, întrucât, faţă de lipsa de la serviciu a intimatului contestator timp de 20 de zile, trebuie reţinută nerespectarea de către acesta a contractului şi posibilitatea recurentei de a invoca excepţia de neexecutare, în fapt, aflându-ne în situaţia unui abuz de drept procedural, sancţionat de art. 723 C. proc. civ.

In recurs, a fost administrată proba cu înscrisuri, fiind depus la dosar referatul şefului Serviciului Resurse Umane, Organizare, întocmit la data de 5 noiembrie 2007, din care rezultă că, în data de 12 ianuarie 2007, i-a fost comunicată intimatului-contestator decizia nr. 11 din 10 ianuarie 2007 de delegare, dar acesta a refuzat să o primească.

Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor formulate, precum şi sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este neîntemeiat, urmând a-1 respinge ca atare, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Referitor la primul motiv de recurs, Curtea constată că instanţa de fond corect a respins excepţia tardivităţii contestaţiei împotriva deciziei nr. 11 din 10 ianuarie 2007, prin care s-a dispus delegarea intimatului-contestator, faţă de dispoziţiile art. 283 alin. (1) lit. a) C. muncii, care prevăd că termenul de formulare a contestaţiei este de 30 de zile calendaristice de la data comunicării deciziei unilaterale de modificare a contractului de muncă, iar nu de la data aducerii la cunoştinţa părţii despre existenţa acesteia.

Or, decizia nr. 11 din 10 ianuarie 2007 a fost comunicată prin poştă, cu confirmare de primire, la data de 23 ianuarie 2007, contestaţia fiind înregistrată la instanţa de fond la data de 15 februarie 2007, în interiorul termenului de 30 de zile prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. a) C. muncii.

Dc altfel, în chiar cuprinsul deciziei contestate se face menţiunea că aceasta a fost transmisă intimatului contestator prin poştă.

In ce priveşte înscrisul depus în recurs, pentru a fi dovedită aducerea la cunoştinţa contestatorului a deciziei în data de 12 ianuarie 2007, Curtea reţine că acesta provine de la însăşi contestatoare, în cuprinsul său fiind consemnată declaraţia din data de 5 noiembrie 2007 a şefului Serviciului Resurse Umane, Organizare, astfel încât, pe de o parte, proba nu poate fi considerată înscris nou, în sensul art. 305 C. proc. civ., iar pe de altă parte, aceasta nu ar fi putut înrâuri soluţia cauzei, chiar dacă ar fi fost folosită la instanţa de fond.

Nici susţinerea recurentei, în sensul că decizia de concediere din motive disciplinare este întemeiată, nu poate fi primită, prima instanţă constatând, în mod just că intimatul – contestator nu s-a prezentat la noul loc de muncă din motive ce nu-i pot fi imputate, astfel încât nu se poate reţine săvârşirea de către acesta cu vinovăţie, a unei fapte ilicite.

Din chiar cuprinsul raportului de cercetare, rezultă că fapta imputată intimatului contestator constă în „refuzul de a se prezenta la locul de muncă la care a fost delegat”, iar nu absenţa acestuia de la vechiul loc de muncă (recepţia Hotelului A.), unde, astfel cum se susţine în

motivele de recurs, acesta ar fi trebuit să se prezinte. In acelaşi sens este şi nota nr. 67 din 2 februarie 2007.

Aceeaşi comisie de cercetare a arătat că apărările salariatului nu pot fi reţinute, cât timp decizia nr. 11 din 10 ianuarie 2007 de delegare nu a fost anulată sau revocată, deşi în cuprinsul raportului sunt prezentate pe larg motivele privind nclegalitatea deciziei invocate de angajat, precum şi toate demersurile pe care acesta le-a întreprins pentru clarificarea situaţiei sale şi reintrarea în legalitate.

Or, în aceste condiţii, împrejurarea că decizia nelegală nu a fost revocată nu poate fi imputată salariatului.

In intervalul cuprins între momentul comunicării deciziei de delegare şi concedierea disciplinară, intimatul-contestator nu a rămas în pasivitate şi nu a lipsit în mod sfidător de la serviciu, astfel cum susţine recurenta, ci a solicitat succesiv, concediu medical (conform certificatului medical aflat la dosarul de fond), concediu de odihnă, efectuarea unor zile libere şi, în final, concediu fară plată, începând cu data de 1 februarie 2007, cerere care însă nu a mai fost aprobată.

Referitor la decizia de delegare, intimatul-contestator a depus o petiţie înregistrată cu nr. 374 din 24 ianuarie 2007 şi s-a prezentat la 3 audienţe (la 2 dintre ele însoţit fiind de liderul sindicatului din unitate), în datele de 16 ianuarie 2007, 30 ianuarie 2007 şi 6 februarie 2007.

Nici perturbarea semnificativă a activităţii la vechiul loc de muncă nu poate fi reţinută, din chiar cuprinsul raportului de cercetare rezultând că, în structura acestuia, sunt încadraţi 5 recepţioneri şi că s-a hotărât delegarea unuia dintre ei, având în vedere că activitatea se poate desfăşură în condiţii normale cu 4 recepţioneri.

Curtea constată că prima instanţă, în mod corect a stabilit că, prin decizia nr. 11 din 10 ianuarie 2007, a fost modificat unilateral felul muncii intimatului contestator, astfel încât nu poate fi primită critica potrivit căreia, în specificul postului intimatului contestator intra şi derularea unor activităţi de comercializare, iar punctul de lucru din Gara de Nord nu avea un obiect de activitate diferit.

In mod just, instanţa de fond a constatat că, în contractul individual de muncă încheiat între părţi, la rubrica „felul muncii” s-a înscris „recepţioner unitate turistică”, iar în decizia contestată s-a menţionat că intimatul este delegat să îndeplinească funcţia de „lucrător comercial II”, atribuţiile de serviciu urmând a fi stabilite prin fişa postului.

Sub aspectul ultimei critici aduse sentinţei atacate prin motivele de recurs, Curtea reţine că nici aceasta nu poate fi primită.

Astfel, excepţia de neexecutare poate fi invocată numai în cazul nccxecutării culpabile a obligaţiei din partea celuilalt contractant, iar nu atunci când neexecutarea se datorează faptei însăşi a celui ce invocă excepţia, faptă ce l-a împiedicat pe celălalt să-şi excrcite obligaţia.

Mai mult decât atât, în conformitate cu dispoziţiile art. 78 C. muncii, în situaţia constatării nelegalităţii şi/sau netemeiniciei deci-ziei de concediere, instanţa va obliga, în toate cazurile, angajatorul la plata unei despăgubiri salariatului, egală cu salariile indexate majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat cel în cauză dacă nu ar fi fost concediat.

Având în vedere dispoziţia imperativă evocată, Curtea constată că prima instanţă în mod corect a acordat contestatorului despăgubirile prevăzute de textul legal menţionat, fără a se putea aprecia că există o inechivalenţă între prestaţiile oferite de societate şi cele oferite de angajat, câtă vreme angajatorul nu a fost obligat la plata salariului reprezentând contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, ci la plata unei despăgubiri.

Pentru considerentele arătate, Curtea constată că prima instanţă a făcut o corectă interpretare a probelor administrate, precum şi o justă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente, pronunţând o hotărâre legală şi temeinică, ce urmează a fi menţinută.

Aşa fiind, văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Curtea urmează să respingă recursul, ca nefondat.