O.G. nr. 39/1999, art. 5 lit. e) O.G. nr. 137/2000
Prin aplicarea dispoziţiilor art. 5 lit. e) din O.G. nr. 39/2000, care au fost declarate neconstitutionale, salariatul a suferit un prejudiciu moral, constând în atingerea dreptului la propria imagine şi a sa faţă de ceilalţi salariaţi cu funcţii de execuţie sau de conducere care au fost preluaţi după fuziunea prin absorbţie, discriminare care a fost reţinută şi de către Curtea Constitutională în considerentele deciziei nr. 54/2000.
Prejudiciul patrimonial produs este egal cu drepturile salariale de care ar fi beneficiat salariatul de la încetarea raporturilor de muncă prin aplicarea O.G. nr. 39/1999 şi până la declararea ne-constituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 din acelaşi act normativ, calculat la nivelul cuantumului drepturilor salariale avute în luna anterioară concedierii, actualizat cu indicele de inflaţie.
C.A. Bucureşti, s. a VII-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 2060R din 13 iunie 2007, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 533/2006, pronunţată de către Trib. Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, administrativ şi fiscal, s-au respins excepţiile netimbrării acţiunii şi inadmisibilităţii acţiunii, ca neîntemeiate, invocate în cauza civilă formulată de către reclamantul G.T., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin , B.N., B.C. prin A.V.A.S.; s-a respins ca lipsită de obiect excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.P.A.P.S., devenită A.V.A.S.; s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor B.N. şi B.C. şi, pe cale de consecinţă, faţă de acestea s-a respins acţiunea ca fiind formulată împotriva unor persoane fară calitate procesuală pasivă; s-a respins acţiunea formulată împotriva pârâtei A.V.A.S., ca neîntemeiată; s-a admis, în parte, acţiunea formulată împotriva pârâtului Statul Român, prin M.F.P.; s-a obligat pârâtul la plata către reclamant a unei despăgubiri egală cu drepturile salariale de care ar fi beneficiat reclamantul în perioada 28 septembrie 1999 – 21 martie 2000, în cuantumul avut în luna anterioară concedierii (septembrie 1999), sumă ce va fi actualizată cu coeficientul de inflaţie la data efectivă; s-a respins cererea de obligare a pârâtului la daune morale, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că excepţia netimbrării acţiunii este neîntemeiată, întrucât acţiunea îşi are izvorul în raporturile de muncă, fiind scutite de plata taxelor de timbru, fiind incidente art. 285 C. muncii, cât şi prevederile art. 15 lit. a) din Legea nr. 146/1997, astfel cum s-a stabilit prin decizia C.A. Bucureşti nr. 1263/2005.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii instanţa a avut în vedere că reclamantul solicită acordarea de despăgubiri pentru discriminarea la care a fost supus prin ingerinţa statului în cadrul raporturilor sale de muncă, pentru prejudiciul pe care l-a suferit ca urmare a încălcării dreptului la muncă şi la libera alegere a muncii, a prin
cipiului egalităţii în drepturi pentru toţi cetăţenii, în raport de prevederile O.G. nr. 137/2000.
S-a apreciat că reclamantul a solicitat aceste despăgubiri nu în baza răspunderii civile delictuale, ci în temeiul răspunderii speciale ca urmare a încălcării imputabile a dreptului oricărei persoane de a nu fi discriminată în exercitarea dreptului la muncă, la libera alegere a ocupaţiei, la demnitate şi stabilitate în muncă.
In privinţa pârâtelor B.N. şi B.C., prima instanţă a reţinut că nu au calitate procesuală pasivă, întrucât B.C. şi-a transmis calitatea procesuală pasivă a pârâtului A.V.A.S., în temeiul dispoziţiilor art. 15 din O.U.G. nr. 18/2004 modificată prin O.U.G. nr. 85/2004, potrivit cu care A.V.A.S. se subrogă în drepturile şi obligaţiile B.C. şi reprezintă statul, ca garant în toate procesele şi cererile cu care sunt sau vor fi învestite instanţele judecătoreşti ori arbitrale, în legătură cu angajamentele, răspunderile, daunele directe sau indirecte şi orice obligaţii ori pretenţii prezente sau viitoare, izvorâte din activităţile desfăşurate de B.R.C.E. S.A.
S-a constatat că B.N. nu a avut un raport de muncă cu reclamantul ori alt raport, în cadrul căruia să-i încalce dreptul la muncă, la alegerea ocupaţiei, la egalitate de tratament, motiv pentru care s-a considerat că aceasta nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei
A.P.A.P.S., denumită A.V.A.S., ca lipsită de obiect, în raport de prevederile O.U.G. nr. 18/2004, modificată prin O.U.G. nr. 85/2004, în baza cărora A.V.A.S. a preluat calitatea procesuală pasivă a pârâtei B.C.
S-a reţinut netemeinicia acţiunii formulată faţă de A.V.A.S., întrucât B.C. şi A.V.A.S. nu li se poate imputa vreo culpă în cauzarea prejudiciului material şi moral suferit de reclamant, de vreme ce interdicţia de preluare prin transfer a reclamantului era instituită prin lege, iar pârâta nu putea acţiona altfel decât în conformitate cu cele stabilite prin lege.
S-a apreciat că răspunderea pentru prejudiciul drepturilor individuale ale reclamantului, ca şi celorlalţi foşti şefi ai B. o are Statul, în calitate de garant al respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor, reglementate de Constituţie şi Pactele, Tratatele Internaţionale, ratificate de România, statul reprezentat în proces prin M.F.P.
S-a constatat că prin emiterea interdicţiilor prevăzute la art. 5 lit. e) din O.G. nr. 39/1999, statul a produs reclamantului un prejudiciu, constând în restrângerea exerciţiului dreptului la muncă, în mod nejus
tificat, cu consecinţa înlăturării reclamantului de la beneficiul selectării în vederea preluării de către B.C. şi prin influenţa negativă a evoluţiei profesionale a reclamantului, care nu s-a mai angajat.
S-a luat act de decizia nr. 54 din 21 martie 2000 a , prin care s-a stabilit neconstituţionalitatea art. 5 lit. e) din O.G. nr. 39/1999 în raport de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, apreciindu-se că discriminarea săvârşită de stat este dublă, odată între simplii salariaţi şi cei cu funcţii de conducere, iar a doua oară între cei cu funcţii de conducere, fară o justificare obiectivă şi rezonabilă.
S-a considerat că, fiind aplicată printr-un act normativ, această sancţiune aduce atingere dreptului la propria imagine a celor vizaţi, dreptului la muncă şi la libera alegere a muncii, restrângându-se dreptul la muncă în mod neconstituţional şi nejustificat.
S-a constatat că, în speţă, încălcarea drepturilor reclamantului de către stat este imputabilă legiuitorului, care a emis norma declarată ca fiind contrară Constituţiei, iar prejudiciul fiind produs în parte prin restrângerea exerciţiului dreptului la muncă în mod nejustificat.
S-a reţinut că, prin aplicarca normelor neconstituţionale ale prevederilor art. 5 lit. e) din O.G. nr. 39/1999 s-a produs reclamantului un prejudiciu patrimonial egal cu drepturile salariale de care ar fi beneficiat ca salariat al B.C.; în perioada 28 septembrie 1999 – 21 martie 2000 (de la aplicarea O.G. nr. 39/1999, de la încetarea raporturilor de muncă ale reclamantului şi până la declararea ncconstituţiona-lităţii dispoziţiilor art. 5 din O.G. nr. 39/1999 prin decizia nr. 54/2000) calculat la nivelul cuantumului drepturilor salariale avute în luna anterioară conccdierii (septembrie 1999), actualizat cu indicele de inflaţie.
S-a apreciat că după această dată (21 martie 2004), reclamantul a rămas în pasivitate din culpa sa, întrucât putea solicita reangajarea la
B.C., iar numai în ipoteza unui refuz s-ar fi reţinut că B.C. are o culpă.
S-a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind plata daunelor morale, întrucât reclamantul nu a dovedit întinderea prejudiciului suferit.
împotriva acestei hotărâri s-a formulat recurs de către Statul Român, prin M.F.P., care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele motive:
Statul Român, prin M.F.P., nu are calitate procesuală în cauză, în raport de dispoziţiile art. 15 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 18/2004, modificată prin O.U.G. nr. 85/2004, conform cărora Statul Român este reprezentat de către A.V.A.S.
S-a susţinut că M.F.P., în raport de prevederile art. 3 pct. 56 din H.G. nr. 208/2005, reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ. Ori, în speţă, legea a stabilit un alt organ care să reprezinte Statul Român, prin O.U.G. nr. 18/2004, respectiv A.V.A.S.
Pe fondul cauzei, recurentul pârât a susţinut că acţiunea reclamantului este neîntemeiată întrucât prin O.G. nr. 39/1999 completată prin O.G. nr. 63/1999 s-a prevăzut la art. 5 alin. (1) lit. e), excluderea de la preluarea de către B.C. a celor ce au deţinut funcţii de conducere la SC B. SA, iar prin O.U.G. nr. 126/1999 au fost nominalizaţi 29 de salariaţi care puteau fi preluaţi de la SC B., dar nu şi reclamantul.
S-a arătat că reclamantul nu a contestat măsura desfacerii contractului de muncă dispusă prin decizia din 28 septembrie 1999. Mai mult, ca urmare a acestei măsuri, reclamantul a beneficiat de plăţi compensatorii şi despăgubiri.
Aşadar, s-a învederat că acordarea de către instanţă a unei noi despăgubiri egală cu drepturile salariale de care nu a beneficiat în perioada 28 septembrie 1999 – 21 martie 2000 este nejustificată, atâta timp cât reclamantul a mai primit plăţi compensatorii timp de 1 an de la data desfacerii contractului de muncă şi despăgubiri, pe care le-a încasat, acceptând repararea prejudiciului material şi moral creat prin aplicarea O.G. nr. 39/1999.
Hotărârea primei instanţe a fost atacată şi de către reclamant care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele considerente:
Prima instanţă a încălcat dispoziţiile prevăzute de O.G. nr. 137/2000 şi de art. 998-1000 C. civ., în condiţiile în care intimata B.C. nu a dispus convocarea reclamantului pentru o eventuală selecţie privind reîncadrarea sa în muncă după criterii de verificare prevăzute în normele legale precum şi în cele interne ale băncii. S-a susţinut că instanţa de fond a înlocuit obligaţia ce-i revine angajatorului, punând în seama celui îndreptăţit să pretindă despăgubiri. S-a arătat că instanţa de fond confundă noţiunea de discriminare, prin încălcarea dreptului la muncă, unul dintre drepturile fundamentale ale omului, cu o perioadă oarecare din existenţa unui om lipsit de un loc de muncă, poate chiar din culpa sa. S-a invocat cu titlu de practică judiciară pronunţată într-o speţă similară, Trib. Bucureşti, Secţia a Vlll-a civilă, sentinţa nr. 1370 din 16 martie 2006. S-a solicitat modificarea hotărârii şi obligarea la despăgubiri, cu titlu de daune morale egale cu
drepturile salariale în perioada 28 august 1999 şi până la pensionare (2001) şi daune morale în cuantum de 50.000 RON.
Prin întâmpinarea formulată de A.V.A.S. s-a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurentul pârât Statul Român, prin M.F.P., încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cât şi din oficiu, conform art. 3041 C. proc. civ., Curtea reţine următoarele:
Recurentul-reclamant a fost angajat în funcţia de şef serviciu în cadrul B. SA până la data de 1 octombrie 1999, când s-a dispus încetarea contractului său individual de muncă, prin decizia din 28 septembrie 1999, în temeiul art. 130 alin. (1) lit. a) C. muncii anterior (Legea nr. 10/1972), ca urmare a fuziunii prin absorbţie a B. SA de către B.C., în baza O.G. nr. 39/1999, modificată şi completată prin O.G. nr. 63/1999 şi O.G. nr. 129/1999.
Prin cererea adresată instanţei de fond la data de 31 mai 2002, ulterior precizată, recurentul-reclamant a solicitat cu titlu de daune materiale – suma de 800.000.000 lei, reprezentând daune materiale pentru acoperirea prejudiciului decurgând din efectuarea dreptului la muncă şi a raportului de muncă concret avut cu fosta B. SA şi cu titlu de daune morale – suma de 1.700.000.000 lei, ca urmare a vătămărilor aduse dreptului la muncă şi la libera alegere a muncii, prin încetarea contractului de muncă încheiat cu fosta SC B. SA, ca efect al interdicţiei cuprinse în art. 5 lit. e) din O.G. nr. 39/1999 privind finalizarea procesului de restructurare a B. SA şi fuziunea prin absorbţie a acestei bănci cu B.C. SA, ce a determinat şi lezarea demnităţii, onoarei şi reputaţiei liberei dezvoltări a personalităţii şi dreptului la propria imagine.
Prima critică adusă de către recurentul pârât hotărârii atacate este nefondată întrucât instanţa de fond a apreciat corect că acesta are calitate procesuală pasivă în cauză, în raport de obiectul dedus judecăţii (repararea prejudiciului cauzat prin aplicarea dispoziţiilor art. 5 lit. e) din O.G. nr. 39/1999), în condiţiile în care interdicţia de preluare a reclamantului la B.C. SA a fost instituită prin lege, ale cărei dispoziţii au fost respectate întocmai de către B.C., respectiv A.V.A.S.
Curtea nu poate primi susţinerea recurentului-pârât în sensul că A.V.A.S. are calitate procesuală pasivă, întrucât, în speţă, cererea reclamantului dedusă judecăţii, de acordare de despăgubiri nu a fost întemeiată pe dispoziţiile Codului muncii ci în baza altui temei juridic, respectiv conform dispoziţiilor art. 38 din Constituţie, art. 22 din O.G.
nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.
Prima instanţă a constatat în mod judicios faptul că statul, prin M.F.P., este direct răspunzător pentru prejudicierea drepturilor individuale ale reclamantului, în calitate de garant al respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor, reglementate de Constituţie şi Pactele şi Tratatele Internaţionale, ratificate de România, de vreme ce încetarea raporturilor de muncă ale reclamantului a intervenit ca urmare a ingerinţei statului în cadrul raporturilor de muncă, prin edictarea dispoziţiilor art. 5 lit. e) din O.G. nr. 39/1999, declarate ulterior neconstituţionale de către Curtea Constituţională prin decizia nr. 54 din 21 martie 2000.
In ceea ce priveşte criticile de fond aduse hotărârii recurate de către pârâtul recurent, Curtea constată netemeinicia acestora, având în vedere faptul că reclamantul a dovedit în cauză producerea unui prejudiciu material şi moral ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 5 lit. e) din O.G. nr. 39/1999, fiind îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de O.G. nr. 137/2000, încasarca plăţilor compensatorii fiind lipsită de relevanţă juridică în raport de obiectul cauzei.
Pentru considerentele arătate, Curtea va respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul-pârât în baza art. 312 C. proc. civ.
Referitor la recursul declarat de către recurentul-reclamant, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea reţine ca fiind fondată doar critica privind acordarea daunelor morale.
Astfel, Curtea consideră că prin aplicarca dispoziţiilor art. 5 lit. e) din O.G. nr. 39/2000, care au fost declarate neconstituţionale, reclamantul a suferit în mod evident un prejudiciu moral, constând în atingerea dreptului la propria imagine şi discriminarea sa faţă de ceilalţi salariaţi simpli ori salariaţi cu funcţii de conducere care au fost preluaţi de către B.C., după fuziunea prin absorbţie, discriminare care de altfel a fost reţinută şi de către Curtea Constituţională în considerentele deciziei nr. 54/2000.
In consecinţă, Curtea va admite în parte cererea de acordare de daune morale formulată de către recurent, respectiv 10.000 lei, reprezentând o reparaţie echitabilă în raport de prejudiciul cauzat.
In ceea ce priveşte cererea de daune materiale Curtea va menţine dispoziţiile instanţei de fond, având în vedere faptul că ulterior pronunţării deciziei Curţii Constituţionale nr. 54 din 21 martie 2000, recurentul a rămas în pasivitate, în sensul că nu a solicitat angajarea sa în cadrul B.C. S.A., în cauză ncfiind probat faptul că a încercat să se
angajeze pe un post corespunzător pregătirii sale şi experienţei sale profesionale la alte societăţi şi a fost respins.
Pentru considerentele arătate, Curtea va admite recursul promovat de reclamant în baza art. 312 C. proc. civ., va modifica în parte sentinţa recurată, în sensul obligării Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi la plata daunelor morale în cuantum de 10.000 lei şi va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
