G.M.C. a chemat în judecată pe pârâtul G.R.A., solicitând să se dispună desfacerea
căsătoriei încheiate la 09.09.2001, din vina exclusivă a pârâtului, încredinţarea către
reclamantă a minorei G.A.I., născută la 22.01.2002, spre creştere şi educare, reluarea
numelui avut anterior căsătoriei şi obligarea pârâtului la plata pensiei de întreţinere
în favoarea minorei în procent de 25% din venitul net realizat din muncă, cu cheltuieli
de judecată.
În motivarea acţiunii s-a arătat că părţile s-au căsătorit în anul 2001 şi din aceasta
căsătorie s-a născut minora, relaţiile dintre soţi nu au fost niciodată bune, dar au
convieţuit 8 ani de zile în speranţa ca pârâtul îşi va schimba atitudinea faţa de
reclamantă.
În realitate, între părţi nu exista nici un fel de relaţie, paratul îşi petrecerea
concediile şi sfârşitul de săptămână în alte părţi, departe de domiciliu, fiecare îşi
gestiona banii săi, reclamanta fiind nevoită să plătească toate utilităţile şi să se
îngrijească de copil.
În ultimele 3-4 luni pârâtul a avut o atitudine necorespunzătoare faţă de reclamantă, era
agresiv verbal şi fizic, îi adresa injurii şi nu mai exista nici un fel de comunicare între părţi, nici măcar în ceea ce priveşte copilul.
În prezent minora se află la mătuşa pârâtului, întrucât reclamanta este încadrată în muncă
şi a depus toate diligenţele ca această viaţa de familie să existe.
La data de 12.10.2009 reclamanta a formulat cerere de completare a acţiunii solicitând
acordarea beneficiului contractului de închiriere pentru garsoniera nr.33 situată în
Piteşti, bloc ANL.
În motivarea cererii s-a arătat că în timpul căsătoriei pârâtul a încheiat cu Consiliul
Local Piteşti prin serviciul public de exploatare a patrimoniului contract de închiriere
nr.8288/2003 pentru garsoniera de mai sus.
O perioadă de timp părţile au locuit în acest imobil până la data introducerii acţiunii de
când pârâtul a plecat din imobil, iar toate utilităţile garsonierei sunt plătite de către reclamantă.
La aceeaşi data pârâtul a formulat cerere reconvenţională solicitând desfacerea căsătoriei
din vina reclamantei, încredinţarea minorei spre creştere şi educare, obligarea pârâtei la
plata pensiei de întreţinere.
În motivarea cererii s-a arătat că această căsătorie s-a încheiat după o foarte scurtă
prietenie, timp în care s-a născut minora şi au locuit împreună la mama acestuia, iar până
la vârsta de 6 luni de minoră s-au ocupat părţile.
Deoarece ambele părţi erau încadrate în muncă, de comun acord au hotărât ca de minoră să
se ocupe mătuşa pârâtului care era pensionată, nu avea copii şi avea un spaţiu locativ
corespunzător. Minora a fost crescută până în prezent de mătuşa pârâtului şi este elevă în
clasa I, iar părţile o vizitau ocazional, luând-o la plimbare, după care era adusă în
domiciliul acesteia.
Hotărârea ca minora să fie crescută de mătuşă s-a realizat în perioada concediului de
aternitate când reclamanta avea timp suficient să se ocupe de copil, perioadă în care până
la data introducerii cererii de divorţ reclamanta nu şi-a exprimat dorinţa ca minora să fie alături de părinţi, de copil ocupându-se numai mătuşa pârâtului, care a înconjurat-o cu dragoste şi afecţiune, fără a simţi lipsa părinţilor.
În prezent minora este înscrisă la Şcoala nr.5 din Piteşti, are o îngrijire specială şi
este ataşată de pârât şi de mătuşa acestuia.
Pârâtul a arătat că împreună au fost în concedii, în străinătate, în Turcia, Bulgaria,
Italia şi înainte de divorţ au fost plecaţi în Bulgaria împreună cu alte persoane.
Comportamentul reclamantei determina o stare de nemulţumire, generând discuţii şi
contradicţie între părţi.
La data de 23.11.2009, completul investit cu soluţionarea cererii de divorţ a formulat
cerere de abţinere, întrucât a pronunţat sentinţa civilă nr.7681/2009, dosar
nr.12374/280/2009, având ca obiect ordonanţa preşedinţială prin care s-a respins cererea
formulată de reclamantă privind încredinţarea minorei până la soluţionarea divorţului –
10269/280/2009.
La data de 19.02.2010 pârâtul a formulat cerere completatoare, solicitând acordarea
beneficiului contractului de închiriere pentru garsoniera situată în Piteşti, bloc ANL şi
încredinţarea minorei spre creştere şi educare.
În motivarea cererii s-a arătat că în timpul căsătoriei pârâtul a încheiat cu Consiliul
Local Piteşti prin serviciul public de exploatare a patrimoniului contract de închiriere
nr. 8288/2003 pentru garsoniera de mai sus, când pârâta a formulat plângere la poliţie
motivat de faptul că nu poate să intre în domiciliu să-şi ia lucrurile personale.
Datorită acestui fapt pârâtul s-a mutat la o altă adresă, în garsonieră rămânând să
locuiască reclamanta care s-a preocupat în mod permanent de preconstituirea unor probe
în procesul de divorţ, provocând certuri, scandaluri, reclamaţii la diverse instituţii.
O perioadă de timp părţile au locuit în acest imobil până la data introducerii acţiunii
de divorţ, când pârâtul a plecat din imobil, iar toate utilităţile garsonierei sunt
plătite de către reclamantă.
Prin sentinţa civilă nr.5997/02.07.2010, pronunţată de Judecătoria Piteşti, s-a admis în
parte acţiunea principală aşa cum a fost completată, introdusă de reclamantă, s-a admis
cererea reconvenţională formulată şi completată de pârât, s-a dispus desfacerea
căsătoriei încheiată între părţi, din culpă comună, a fost încredinţată minora G.A.I.
născută la data de 22.01.2002, spre creştere şi educare pârâtului, reclamanta fiind
obligată la plata pensiei de întreţinere stabilită în cota procentuală de 25% din venitul
net lunar, începând cu data de 02.07.2010, până la majorat.
S-a dispus ca reclamanta să reveni la numele avut anterior căsătoriei.
A fost acordat beneficiul contractului de închiriere pentru garsoniera situată în Piteşti, str. Aleea Căminelor, pârâtului. Cheltuielile de judecată au fost compensate.
În considerentele acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că vinovate de destrămarea
relaţiilor de familie se fac ambele părţi.
În ceea ce priveşte cererea de încredinţare a minorei rezultată din căsătoria părţilor,
instanţa luând în considerare interesul superior al acesteia, vârsta fragedă şi
ataşamentul acesteia faţă de ambii părinţi, posibilităţile materiale ale acestora, a
apreciat că de creşterea şi educarea acesteia se poate ocupa pârâtul ajutat de mătuşa sa,
întrucât minora a fost crescută de aceasta, care îi cunoaşte necesităţile şi
preocupările.
În raport de soluţia adoptată de instanţă cu privire la acest capăt de cerere,
reclamanta a fost obligată la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorei până
la majorat.
În baza art.30 alin.3 Codul familiei, instanţa a dispus revenirea reclamantei la numele
avut anterior căsătoriei.
De asemenea, instanţa a acordat beneficiul contractul de închiriere nr.8288/2003, pârâtului.
Împotriva acestei sentinţe în termen legal a declarat apel reclamanta, care a criticat-o
pentru nelegalitate şi netemeinicie pentru următoarele motive:
1. În mod nelegal instanţa de fond a dispus desfacerea căsătoriei din culpă comună,
deoarece din probele administrate în cauză rezultă fără dubiu că
pârâtul a fost acela care a manifestat pe tot parcursul căsniciei un comportament
necorespunzător faţă de apelantă.
2. În mod greşit s-a dispus încredinţarea minorei către pârât, instanţa făcând o greşită
aplicare a legii în ceea ce priveşte interesul superior al minorei.
Astfel, din considerentele hotărârii se constată că instanţa de fond a soluţionat cauza
fără a intra în cercetarea fondului, rezumând-se să preia motivarea soluţiei din dosarul
de ordonanţă preşedinţială, cu raportare doar la probele administrate în acea cauză de
către pârât.
Cu nerespectarea principiului egalităţii de tratament a părţilor, instanţa de fond a luat
în considerare doar probele administrate de pârât în interesul vădit al acestuia şi
ignorând în totalitate probele propuse de reclamantă, din cuprinsul cărora rezultă că
este în interesul minorei să-i fie încredinţată acesteia spre creştere şi educare.
3. Soluţia de acordare a beneficiului contractului de închiriere
pentru garsoniera din Piteşti, str.Aleea Căminelor, nu a fost motivată.
Prin cererea depusă la dosar la data de 15.11.2010, apelanta-reclamantă a detaliat
motivele de apel mai sus precizate.
Prin întâmpinare, intimatul-pârât a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Prin decizia civilă nr.7 din 17 ianuarie 2011, Tribunalul Argeş a admis apelul şi a
schimbat în parte sentinţa, în sensul că a fost încredinţată reclamantei spre creştere
şi educare minora A.I.
Pârâtul a fost obligat la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorei în cotă
Pârâtul a fost obligat la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorei în cotă
procentuală de 25% din venitul net lunar, începând cu data de 2.07.2010 şi până la
majoratul acesteia.
S-a acordat beneficiul contractului de închiriere pentru garsoniera situată în Piteşti,
str.Aleea Căminelor, reclamantei. A fost menţinută în rest sentinţa.
Pentru a pronunţa această decizie tribunalul a reţinut următoarele:
Primul motiv de apel a fost respins ca nefondat.
Astfel, în raport de depoziţiile martorilor audiaţi la fond, în mod corect prima instanţă
a reţinut că ambele părţi se fac vinovate de destrămarea relaţiilor de familie.
În timp ce martorii audiaţi la propunerea reclamantei, respectiv N.C. şi D.N.A., au
arătat că relaţiile dintre părţi sunt vătămate întrucât pârâtul are o relaţie
extraconjugală cu o altă persoană, aspect confirmat şi de minoră cu ocazia audierii sale
în apel, martorii audiaţi la cererea pârâtului, Z.B.F. şi M.E., au afirmat că şi
reclamanta ar avea o relaţie extraconjugală.
Susţinerile reclamantei în sensul că pârâtul ar fi avut manifestări violente faţă de
aceasta atât verbale, cât şi fizice, deşi sunt confirmate de martorii audiaţi la
propunerea sa, nu sunt de natură să conducă la schimbarea soluţiei adoptată de instanţa
de fond pentru considerentele mai sus reţinute.
Cel de-al doilea motiv de apel care vizează soluţia adoptată de instanţa de fond cu
privire la cererea de încredinţare a minorei s-a constatat a fi întemeiat.
Din probatoriul administrat atât în faţa instanţei de fond, cât şi apel, rezultă cu
certitudine că ambii părinţi au condiţii materiale pentru creşterea şi educarea minorei,
constând în şi venituri realizate din muncă.
De asemenea, din depoziţiile tuturor martorilor audiaţi la ambele instanţe s-a reţinut că
minora a fost crescută cu acordul ambilor soţi, de la vârsta de 1 an şi 8 luni, de familia Z. ( mătuşa şi unchiul intimatului), întrucât reclamanta este cadru medical şi lucrează pe ture, neavând posibilitatea să se descurce singură.
Aceeaşi martori au declarat că atât reclamanta cât şi pârâtul contribuie financiar la
întreţinerea şi educarea minorei şi că aceasta din urmă este ataşată şi îşi iubeşte ambii
părinţi, aspect ce rezultă şi din interogatoriul ce i-a fost administrat în apel.
Însă, având în vedere vârsta fragedă a minorei, care presupune schimbări de ordin
fiziologic ce necesită o atenţie sporită şi o comunicare mai intensă cu mama sa, că
starea sănătăţii sale presupune un regim de viaţă adecvat, tribunalul a apreciat că este
în interesul superior al minorei ca aceasta să fie încredinţată spre creştere şi educare
mamei sale, mai ales avându-se în vedere şi formaţia sa profesională, aceea de cadru
medical, chiar dacă minora cu ocazia audierii şi-a exprimat dorinţa de a rămâne cu
tatăl său, doar pentru că-i face toate poftele.
A menţine soluţia instanţei de fond ar însemna practic ca minora să fie încredinţată
familiei Z., la care aceasta a locuit în permanenţă de la vârsta de 1 an şi 8 luni şi
nu pârâtului, care locuieşte la mama sa, potrivit depoziţiei martorei D.N. Mai mult,
atât mătuşa, cât şi unchiul intimatului sunt oameni în vârstă (martora Z. – 59 ani )
care au probleme serioase de sănătate.
Astfel, din cuprinsul adeverinţei medicale aflată la fila 105 doar fond, rezultă că mătuşa
intimatului suferă de astm bronşic infecto alergic (NTA şi nevrită optică).
Din depoziţia martorei D.N. s-a reţinut că unchiul intimatului suferă de inimă.
Aşa fiind, tribunalul a apreciat că mama este cea mai în măsură să-şi crească fetiţa în
vârstă de doar 9 ani, de care aceasta este foarte ataşată, care are disponibilitate
datorită vârstei şi profesiei să se ocupe de creşterea şi educarea sa, dispunându-se
modificarea sentinţei instanţei de fond în acest sens.
Pe cale de consecinţă, intimatul-pârât a fost obligat la plata pensiei de întreţinere
în favoarea minorei.
Şi ultimul motiv de apel s-a reţinut a fi întemeiat.
Astfel, deşi prin răspunsul dat la interogatoriul ce i-a fost administrat, pârâtul a
recunoscut că a părăsit domiciliul conjugal situat în garsoniera din Piteşti, str.Căminelor, bloc ANL, din luna august 2009, aspect confirmat şi de inspectorii Primăriei Piteşti care au efectuat ancheta socială, cât şi de martorii Z.F. şi B.M., iar reclamanta, cu chitanţele depuse la dosar a făcut dovada că plăteşte chirie şi utilităţile la acest imobil, în mod nelegal instanţa de fond a acordat beneficiul contractului de închiriere privind garsoniera din Aleea Căminelor pârâtului.
Pentru toate aceste motive, în temeiul art.296 Cod procedură civilă a admis apelul şi
a schimbat în parte sentinţa în sensul că a dispus încredinţarea spre creştere şi educare
a minorei A.I. către reclamantă.
procentuală de 25% din venitul net lunar, începând cu data de 02.07.2010 şi până la
majoratul minorei.
A fost acordat beneficiul contractului de închiriere pentru garsoniera situată în Piteşti,
str.Aleea Căminelor, reclamantei.
Împotriva acestei decizii în termen legal a formulat recurs pârâtul G.R.A., susţinând că
este nelegală în temeiul art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în sensul că este lipsită de
temei legal şi dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor
art.42 din Codul familiei, precum şi a dispoziţiilor art.6 lit.h din Legea nr.272/2004,
aşa cum a fost modificată.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat s-a susţinut că instanţa de apel a făcut o
gravă interpretare a textelor de lege sus menţionate, că nu s-a avut în vedere decât unul
din argumente, anume vârsta fragedă a minorei, de 9 ani, care nu este concludent în speţa
de faţă, întrucât minora este la şcoală, nu se află în primii ani ai vieţii, nu este
alăptată şi schimbările de ordin fiziologic, care apar mult mai târziu raportat la vârsta
actuală a minorei, profesia mamei, aceea de cadru medical.
Se susţine că este nelegală motivarea instanţei de apel raportat la celelalte criterii
esenţiale pe care instanţa trebuie să le aibă în vedere în ansamblul lor, aşa cum le-a
argumentat şi respectiv să aibă în vedere interesul major al fetiţei.
Nu s-a avut în vedere că fetiţa nu a crescut în domiciliul comun al părţilor, ci la mătuşa
sa, a obţinut performanţe deosebite, premii şcolare, iar măsura la care s-a oprit
tribunalul înseamnă ruperea din mediul în care aceasta a crescut şi s-a dezvoltat şi
mutarea în garsoniera închiriată unde va trebui să locuiască în afară de mamă şi fetiţă,
probabil şi bunica maternă a acesteia, pe când în fostul domiciliu are propria sa cameră
unde poate învăţa şi desfăşura activităţi specifice vârstei.
Nu s-a avut în vedere că spaţiul acestei garsoniere are doar 20 m.p., în timp ce
apartamentul unde a crescut şi se află fetiţa are peste 100 m.p., astfel că interesul
de creştere, instruire şi educare al fetiţei este în favoarea tatălui său.
De asemenea, cuantumul veniturilor şi contribuţia financiară este un argument favorabil
recurentului, întrucât veniturile acestuia sunt mai mari şi este ajutat de rudele sale.
Nu s-a avut în vedere că în perioada despărţirii în fapt reclamanta o vizita rar pe fetiţă, au petrecut puţin timp împreună, nu o ajuta la teme, recurentul fiind cel care s-a ocupat îndeaproape de acest lucru şi tot acesta a înscris-o la un program şcolar „after school”, pentru care plăteşte lunar suma de 750 lei.
Se apreciază că interesul fetiţei este de a fi încredinţată spre creştere şi educare
tatălui, raportat la comportarea părinţilor înainte de desfacerea căsătoriei, în timpul
căsătoriei, gradul de ataşament şi de interes pe care tatăl l-a manifestat faţă de copil,
legăturile afective care s-au stabilit între fiică şi tată, posibilităţile materiale
superioare, chiar şi vârsta fiind un criteriu în favoarea acestuia, minora nefiind la o
vârstă fragedă.
Recurentul-pârât susţine că decizia dată în apel este nelegală şi sub aspectul datei
acordării pensiei de întreţinere în favoarea minorei, deoarece nu s-a avut în vedere că
aceasta se află în îngrijirea sa exclusivă, astfel încât în raport de dispoziţiile
art.86-94 din Codul familiei trebuia să fie obligat la începând cu data
pronunţării deciziei – 17 ianuarie 2011, iar nu din 02.07.2010.
Prin decizia civilă nr.517/R-MF din 23 martie 2011, Curtea de Apel Piteşti –
ecţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru
cauze cu minori şi de familie a respins recursul formulat de pârâtul G.R.A.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare corectă
a dispoziţiilor art.42 din Codul familiei, precum şi art.6 din Legea nr.272/2004,
astfel cum a fost modificată, în ceea ce priveşte măsura încredinţării minorei rezultată
din căsătoria părţilor, raportat la situaţia de fapt reţinută pe baza probatoriului
dministrat în cauză atât la instanţa de fond, cât şi în apel.
Nu s-a constatat în speţă faptul că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi
aplicare a textelor de lege enunţate anterior.
Deşi recurentul invocă interpretarea greşită a textelor de lege menţionate, în dezvoltarea
motivului de nelegalitate susţine că în mod greşit a fost schimbată soluţia instanţei
de fond, urmare a greşitei stabiliri a situaţiei de fapt şi a ignorării probatoriului
efectuat cu privire la condiţiile materiale ce le oferă acesta minorei, ceea ce a condus
la o concluzie greşită cu privire la interesul minorei.
Deşi aceste susţineri nu pot fi avute în vedere în materia recursului ca o încălcare a
dispoziţiilor art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, analizând totuşi dispoziţiile
art.42 din Codul familiei şi art.6 din Legea nr.272/2004, se constată că acestea au fost
aplicate corect în speţă şi nu se impune modificarea soluţiei adoptată de instanţa de apel.
Conform principiului ce rezultă din dispoziţiile art.42 din Codul familiei, stabilirea
interesului minorului se face în urma analizării tuturor criteriile materiale şi morale
pe care fiecare părinte le poate asigura pentru o bună dezvoltare intelectuală şi fizică,
â ataşamentul faţă de copil şi al copilului faţă de părinte, interesul şi grija manifestată de părinţi în timpul convieţuirii şi după desfacerea căsătoriei şi alte asemenea împrejurări legate de interesul copilului.
În legătură cu voinţa exprimată de minor, referitoare la încredinţarea acestuia în cazul
divorţului părinţilor, când a împlinit vârsta de 10 ani, trebuie analizată cu multă grijă,
ţinând seama de influenţarea psihică a copilului la această vârstă, în special în perioada
de pubertate, astfel că dorinţa lor nu poate avea o influenţă majoră la încredinţare,
ceea ce trebuie să primeze fiind interesul acestuia, care se determină în
funcţie de criteriile menţionate anterior.
Potrivit art.6 lit.i din Legea nr.272/2004, unul din principiile prin care se realizează
respectarea şi garantarea drepturilor copilului este asigurarea sănătăţii şi continuităţii
în îngrijirea, creşterea şi educarea copilului.
S-a constatat că în speţă au fost analizate criteriile materiale şi morale ale fiecărui
părinte şi respectiv toate condiţiile prevăzute de textele de lege enunţate anterior şi
în mod corect instanţa de apel a concluzionat că minora trebuie să fie încredinţată spre
creştere şi educare reclamantei, aceasta putând să se ocupe în mod corespunzător de minoră, care este ataşată de ambii părinţi, dar este în interesul acesteia să fie sub îngrijirea şi supravegherea atentă a mamei.
S-a stabilit cu probatoriul administrat în cauză faptul că intimata-reclamantă prezintă
garanţii materiale şi morale necesare creşterii şi educării minorei, că aceasta a fost
preocupată şi a avut grijă permanent de minoră, chiar dacă aceasta a locuit la mătuşa
recurentului-pârât (cu acordul ambilor soţi), iar faptul că acesta ar avea venituri mai
mari decât ale mamei nu constituie un criteriu determinant a fi avut în vedere la
încredinţarea minorei, având în vedere şi obligaţia acestuia de întreţinere rezultată din
dispoziţiile art.86 din Codul familiei.
De asemenea, faptul că spaţiul de locuit al mamei împreună cu minora îl constituie o
garsonieră de doar 20 m.p. faţă de apartamentul unde a crescut minora, care are circa
100 m.p., nu are relevanţă în cauză din moment ce acest apartament nu aparţine nici unuia
dintre cei doi soţi, ci unor terţe persoane cărora nu le poate fi încredinţată minora
spre creştere şi educare.
Curtea a mai constatat că şi critica referitoare la nelegalitatea deciziei pronunţată în
apel sub aspectul datei acordării pensiei de întreţinere în favoarea minorei, este nefondată şi urmează a fi respinsă întrucât în mod corect instanţa de apel a aplicat în speţă dispoziţiile art.86 şi 94 din Codul familiei, obligând pe pârât la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorei în cotă procentuală de 25% din venitul net lunar, începând cu data de 02.07.2010, neimpunându-se modificarea soluţiei sub acest aspect.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea a constatat că instanţa de apel a pronunţat
o soluţie legală, motiv pentru care, în baza art.312 (1) Cod procedură civilă, a respins
ca nefondat recursul.
La data de 8 aprilie 2011, s-a formulat contestaţie în anulare de către contestatorul
G.R.A. în contradictoriu cu intimata G.M.C., solicitând admiterea acesteia şi anularea
deciziei civile nr.517/MF/23 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti,
cu consecinţa rejudecării recursului.
Ulterior, şi-a precizat şi completat contestaţia în anulare, invocând dispoziţiile art.318
alin.1 teza a II-a Cod procedură civilă, în sensul că instanţa atunci când a respins recursul formulat de către contestator a omis să se pronunţe pe o parte din criticile formulate de către acesta.
În motivarea contestaţiei se arată că instanţa a formulat consideraţii de ordin general
nerăspunzând în mod concret la criticile invocate de către acesta, cu privire la
aplicabilitatea dispoziţiilor art.42 din Codul familiei, precum şi ale art.6 din
Legea nr.272/2004. Mai bine spus, aceasta a analizat doar art.6 lit.i din Legea nr.272/2004, omiţând să se pronunţe pe lit.a, b, c, h din aceeaşi lege.
În plus, instanţa nu a răspuns la critica care vizează acordarea pensiei de întreţinere,
în sensul că deşi minora a locuit în permanenţă la contestator, acesta a fost obligat în
mod nelegal la 25% din venitul net realizat, începând cu data de 2.07.2010.
S-a mai precizat de către contestator că instanţa de recurs s-a pronunţat în mod vag cu
privire consimţământul minorei, deşi acesta era hotărâtor în încredinţarea spre creştere
şi educare a uneia dintre părinţi, precum şi cu privire la beneficiul folosinţei
garsonierei.
În fine, s-a concluzionat în sensul că şi atunci când instanţa face consideraţii de ordin
general cu privire la criticile invocate de către contestator, se poate susţine că ne aflăm în prezenţa unei reale omisiuni, în motivele de recurs.
S-a formulat întâmpinare de către intimata D.(fostă G.) M., prin care s-a solicitat
respingerea contestaţiei în anulare ca nefondată, precizându-se că instanţa de recurs
a analizat în mod expres toate criticile invocate de către contestator, iar faptul că
nu ar fi răspuns la fiecare argument invocat de către acesta, nu înseamnă că sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de art.318 alin.1 teza a II-a Cod procedură civilă;
se solicită cheltuieli de judecată.
Examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate de către
contestator, Curtea a respins ca nefondată contestaţia pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art.318 alin.1 teza a II-a Cod procedură civilă, hotărârile
pronunţate în recurs, pot fi atacate cu contestaţia, atunci când instanţa respingând
recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din
motivele de modificare şi de casare.
Calea contestaţiei în anulare este deschisă atât pentru omisiunea de cercetare a motivelor
de casare sau de modificare formulate în termen de către recurent, cât şi pentru cele de
ordine publică, invocate din oficiu de către instanţă, conform dispoziţiilor art.306
alin.2 Cod procedură civilă.
Practic se invocă de către contestator faptul că instanţa de recurs nu s-a pronunţat
pe critica ce derivă din aplicabilitatea dispoziţiilor art.42 din Codul familiei, însă
rezultă în mod clar că aceasta a fost analizată şi s-a răspuns în mod expres; de asemenea
se invocă faptul că nu s-ar fi răspuns la dispoziţiile art.6 din Legea nr.272/2004, însă şi acest motiv este nefondat, deoarece instanţa a analizat în mod concret toate literele din cuprinsul acestui articol, şi anume consimţământul copilului, stabilitatea în creşterea şi educarea acestuia, celelalte litere din cuprinsul articolului, reprezentând consideraţii de ordin general, care au fost deja analizate şi înglobate în dispoziţiile art.42 din Codul familiei.
De asemenea, există pronunţarea în mod expres a instanţei de recurs cu privire la spaţiul
de locuit, respectiv al garsonierei, al cărui beneficiu de închiriere a fost atribuit
intimatei-reclamante.
În fine, instanţa s-a pronunţat şi cu privire la critica ce vizează obligarea
contestatorului la plata pensiei de întreţinere, iar faptul că nu a răspuns la toate
argumentele invocate de către contestator, nu înseamnă că ne aflăm în ipoteza unei
omisiuni, aşa cum este ea reglementată de dispoziţiile art.318 alin.1 teza a II-a
Cod procedură civilă.
Practic contestatorul critică soluţia pronunţată de către instanţa de recurs, ceea
ce nu echivalează cu neanalizarea instanţei privind motivele de recurs din perspectiva
referirii pe care o face acesta cu privire la fiecare argument în parte, iar din analiza
aplicabilităţii dispoziţiilor art.318 teza finală, este imperios necesar a se face
distincţie între motive şi argumente, deoarece textul de lege are în vedere numai
omisiunea de a examina unul din motivele de casare sau modificare şi nu argumentele
de fapt şi de drept pe care le invocă fiecare parte.
A da astfel părţilor posibilitatea de a se plânge aceleiaşi instanţe care a dat hotărârea
de modul în care a fost soluţionată pricina şi s-au stabilit raporturi litigioase, ar
însemna practic să se deschidă dreptul de a prova rejudecarea căii de atac, lucru care
nu este prevăzut în actul sistem al procedurii civile, sens în care contestaţia
în anulare nu poate fi admisă, decât pentru cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.
De altfel, pe calea contestaţiei în anulare numai pot fi valorificate probleme de fond,
întrucât de esenţa căii extraordinare de atac este aşa cum s-a arătat mai sus, remedierea
unei neregularităţi procedurale săvârşite de către instanţă şi nicidecum reluarea
judecăţii fondului litigiului.
Mai mult decât atât, în jurisprudenţa CEDO, respectiv cauza M. împotriva României,
s-a statuat că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea
principiului res iudicata, conform căreia nicio parte nu este îndreptăţită să solicite
o retractare a unei hotărâri definitive şi irevocabile obligatorii şi mai ales nu în scopul de a obţine o rejudecare şi o nouă analiză a cauzelor.
Se concluzionează de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului că promovarea unei contestaţii în anulare în dreptul intern poate fi exercitată numai în mod strict pentru motivele reglementate de dispoziţiile art.317 şi art.318 Cod procedură civilă şi în niciun caz nu se referă la greşeli de judecată, chiar dacă ele există pentru a se proceda ulterior la o reformare a hotărârii irevocabile.
Faţă de cele arătate mai sus, în baza dispoziţiilor art.320 Cod procedură civilă Curtea a respins ca nefondată contestaţia în anulare şi în baza dispoziţiilor art.274 Cod procedură civilă, a obligat pe contestator să plătească intimatei-reclamante suma de 700 lei cheltuieli de judecată.
7. Înţelesul sintagmei „greşeală materială” prevăzute de art.318 teza I din Codul de procedură civilă
Art.318 teza I din Codul de procedură civilă
Curtea reţine că prin „greşeală materială”, ca temei al unei contestaţii în anulare în
sensul art.318 Cod procedură civilă, se înţelege orice eroare materială evidentă pe care
o săvârşeşte instanţa, cum ar fi de pildă, anularea recursului ca netimbrat, deşi la
dosar se găseşte recipisa de plată a taxelor legale de timbru, ori respingerea recursului
ca tardiv, deşi a fost depus în termen la poştă, dar instanţa nu a observat recipisa
scrisorii recomandate, luând în considerare data înregistrării căii de atac.
Textul se referă la greşeli materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale
judecăţii în recurs, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca
insuficient timbrat, iar pentru aceste situaţii nu este necesară reexaminarea fondului
sau o apreciere a probelor.
În speţă, contestatoarea nu invocă o greşeală materială, adică o eroare evidentă legată
de aspectele formale ale judecăţii în recurs, ci critică modul în care Curtea a dezlegat
o anumită problemă referitoare la contractul individual de muncă al intimatului, care
este o problemă de judecată şi de apreciere a instanţei de recurs.
Rezultă că această motivare a contestatoarei nu se poate încadra în sintagma de „greşeală materială”, aşa cum este prevăzută de art.318 teza I din Codul de procedură civilă.
Pentru toate aceste considerente, în baza art.320 Cod procedură civilă, Curtea a respins contestaţia în anulare.
Decizia civilă nr.1503/R-CM/19.09.2011
