1. Redarea în cuprinsul deciziei de concediere a conţinutului textului de lege prin menţionarea desfiinţării postului nu echivalează cu motivarea măsurii, în condiţiile în care nu sunt mentionate nici actele conducerii societăţii prin care s-a dispus cu privire la aceasta.
2. Decizia de concediere dispune cu privire la data încetării contractului de muncă, care este anterioară emiterii deciziei, nefiind respectate dispoziţiile art. 75[1] C. muncii, potrivit cărora decizia de concediere produce efecte de la data comunicării.
C.A. Bucureşti, s. a VIl-a civ., confl. muri. şi asig. soc., dec. nr. 3911/R din 29 mai 2009, Jurindex
Prin sentinţa civilă nr. 7253 din data de 21.11.2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost admisă în parte contestaţia formulată de contestatorul
H.U. în contradictoriu cu intimata SC U.T. SA, a fost anulată decizia nr. 14/07.07.2008 emisă de intimată, s-a dispus reintegrarea contestatorului în funcţia deţinută anterior conccdierii şi s-a obligat pârâta la plata unui despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi actualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul de la data concedierii -01.07.2008 – până la data reintegrării efective.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, la data de 07.07.2008, a fost emisă de angajator decizia nr. 14 prin care s-a dispus încetarea contractului de muncă al contestatorului începând cu data de 01.07.2008, ca urinare a desfiinţării locului de muncă ocupat de acesta, iar în decizie este indicat ca temei de drept al încetării contractului de muncă art. 65 alin. (1) C. muncii.
Deşi nu sunt indicate în decizia de conccdiere, la dosar au fost depuse decizia fară număr din 02.04.2008 a Consiliului de administraţie, prin care s-a hotărât desfiinţarea postului de şef de sală şi a postului de bucătar şi decizia nr. 1/02.04.2008, emisă de Preşedintele Consiliului de administraţie, care stabileşte persoanele ale căror contracte de muncă vor fi desfăcute. Decizia de conccdiere nu conţine motivele care au condus la desfiinţarea postului, rezultând din actele Consiliului de administraţie că acestea sunt necesare în vederea reducerii cheltuielilor şi diminuării pierderilor societăţii.
Din punct de vedere formal, decizia de desfacere a contractului de muncă nu conţine menţiunea prevăzută de art. 74 lit. a) C. muncii, motivele care au determinat desfiinţarea postului nefiind aduse la cunoştinţa salariatului. Redarea în cuprinsul deciziei de concediere a conţinutului textului de lege prin menţionarea desfiinţării postului nu echivalează cu motivarea măsurii, în condiţiile în care nu sunt menţionate nici actele conducerii societăţii prin care s-a dispus cu privire la aceasta. Cele două decizii ale Consiliului de administraţie nu conţin menţiunea înregistrării în registrele societăţii, astfel că nu s-a putut verifica dacă au fost emise la data din cuprinsul lor, adică anterior emiterii deciziei de concediere, sau au fost emise ulterior, pentru a justifica
măsura. In mod concret, decizia nu arată motivele pentru care dintre cele două posturi de şef de sală a fost ales pentru desfiinţare cel ocupat de contestator, lipsind criteriile care au fost avute în vedere la concedierea acestuia.
Decizia de concediere dispune cu privire la data încetării contractului de muncă, care este anterioară emiterii deciziei, nefiind respectate dispoziţiile art. 75 C. muncii, potrivit cărora decizia de concediere produce efecte de la data comunicării.
Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă, potrivit art. 65 alin. (2) C. muncii. Dacă desfiinţarea postului este efectivă, întrucât nu se mai regăseşte în organigrama şi statul de funcţii ale societăţii, realitatea şi seriozitatea cauzei desfiinţării nu au fost probate în instanţă. Existenţa dificultăţilor economice invocate în decizia Consiliului de administraţie nu este suficientă pentru desfiinţarea unor posturi, fiind necesar a se demonstra că reorganizarea se impune din necesităţi evidente pentru îmbunătăţirea activităţii şi nu disimulează realitatea. Or, cifrele înscrise în bilanţul şi balanţa pe anii 2007 şi 2008 ale societăţii nu sunt suficiente pentru a concluziona că desfiinţarea a două posturi şi, implicit, reducerea cheltuielilor de personal pentru acestea, este de natură a rentabiliza societatea. Nu a fost prezentată instanţei strategia de reorganizare, măsurile organizatorice care să evidenţieze în mod concret necesitatea reducerii numărului salariaţilor pentru îmbunătăţirea activităţii, nici alte dovezi din care să rezulte că păstrarea postului contestatorului este imposibilă, conducând la pagube pentru angajator.
împotriva acestei hotărâri a formulat recurs recurenta (…) U.T. (…), criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.
în motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., recurenta a arătat că nu poate fi reţinută susţinerea instanţei de fond potrivit căreia decizia contestată nu cuprinde menţiunea cerută de art. 74 lit. a) C. muncii, deoarece, coroborând dispoziţiile art. 74 cu cele ale art. 65 alin. (1) C. muncii, rezultă că sintagma „desfiinţarea locului de
muncă” reprezintă în accepţiunea legii motivul care determină concedierea, cerut de dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. a) C. muncii. S-a mai arătat că nu poate fi reţinut nici faptul că din punct de vedere formal decizia de concediere nu menţionează actele conducerii societăţii intimate prin care s-a dispus concedierea, deoarece dispoziţiile art. 1176 şi urm. C. civ. nu prevăd cerinţa ca un înscris să fie înregistrat într-un anumit registru, niciunul din înscrisuri nu a fost tăgăduit de către contestator şi este greşit şi considerentul reţinut de prima instanţă potrivit căruia în decizia de concediere trebuiau indicate criteriile care au fost avute în vedere la concedierea contestatorului, întrucât aceste criterii, conform dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. c) C. muncii, se aplică numai în caz de concediere colectivă, nu şi în cazul concedierii individuale. Sentinţa a mai fost criticată sub aspectul celor reţinute de către prima instanţă pe fondul cauzci, ca de exemplu că existenţa dificultăţilor economice nu este suficientă pentru desfiinţarea unor posturi, fiind necesar a se demonstra că reorganizarea se impune din necesităţi evidente pentru îmbu-
nătăţirea activităţii şi nu disimulează realitatea. Insă, arată recurenta, în speţă a fost probată existenţa dificultăţilor economice, iar desfiinţarea postului ocupat de contestator a fost efectivă.
Analizând întregul material probator administrat în cauză prin prisma criticilor invocate de către recurentă, încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cât şi din oficiu, conform art. 3041 C. proc. civ., Curtea a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
In mod corect instanţa de fond a apreciat că simpla redare în conţinutul deciziei de concediere a conţinutului textului de lege prin menţionarea desfiinţării locului de muncă nu echivalează cu motivarea măsurii, aspect ce rezultă din dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. a) C. muncii, potrivit cărora decizia de concediere se comunică salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea, astfel încât prima critică adusă sentinţei recurate urmează a fi înlăturată.
Nici cea de-a doua critică nu poate fi reţinută, instanţa de fond apreciind în mod temeinic aspectele legate de modalitatea de emitere a celor două decizii ale Consiliului de administraţie ce nu au fost înregistrate în registrele societăţii, care se coroborează cu neindicarea criteriilor pentru care doar postul intimatului a fost desfiinţat, înregistrarea celor două înscrisuri şi a respectării procedurii concedierii fiind impuse pentru exercitarea controlului legalităţii măsurii concedierii, deoarece, potrivit art. 74 C. muncii, în caz de conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.
Nici ultima critică nu poate fi reţinută, deoarece din raţiunile economice prezentate de recurentă nu se poate reţine faptul că desfiinţarea
locului de muncă a recurentului a fost efectivă, având la bază o cauză reală şi serioasă, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 65 alin. (2) C. muncii.
In acest sens, sunt corecte susţinerile instanţei de fond potrivit cărora cifrele înscrise în bilanţul şi balanţa pe anii 2007 şi 2008 ale societăţii nu sunt suficiente pentru a demonstra că desfiinţarea a două posturi şi, implicit, reducerea cheltuielilor de personal pentru acestea erau de natură a rentabiliza societatea, mai ales că nu a fost prezentată instanţei nici strategia de reorganizare, măsurile organizatorice care să evidenţieze în mod concret necesitatea reducerii numărului salariaţilor pentru îmbunătăţirea activităţii.
Faţă de cele mai sus arătate, având în vedere şi dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., Curtea a respins recursul ca nefondat.
