1. Angajatorul are posibilitatea de a proceda la aplicarea sancţiunilor disciplinare în perioada de preaviz prevăzută în cazul demisiei, întrucât, conform art. 79[1] alin. (5) C. muncii, în perioada preavizului contractul de muncă îşi produce toate efectele.
2. Potrivit art. 782] alin. (1) C. muncii, în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubi egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
Alineatul (2) al aceluiaşi articol prevede că, la solicitarea salariatului, instanţa care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere.
3. în cazul în care decizia de concediere este anulată de instantă,
* 7
în soluţionarea capetelor de cerere privind reintegrarea şi plata despăgubirilor, aplicarea dispoziţiilor art. 78 C. muncii trebuie cir-cumstanţiată împrejurărilor concrete ale cauzei, respectiv faptului că salariatul şi-a manifestat unilateral şi irevocabil voinţa de încetare a raporturilor de muncă.
A dispune reintegrarea şi plata de despăgubiri ca efect al anulării măsurii concedierii înseamnă a nesocoti voinţa salariatului şi efectul juridic al demisiei, respectiv încetarea raportului de muncă din iniţiativa salariatului la expirarea termenului de preaviz.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 8 din 6 ianuarie 2010, Jurindex
Prin sentinţa civilă nr. 1372/29.06.2009, Tribunalul Teleorman, Secţia litigii de muncă, asigurări sociale, administrativ şi fiscal, completul specializat pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia nulităţii deciziei nr. 60/17.11.2008, emisă de intimata SC D. SRL, a admis în parte contestaţia formulată de contestatorul M.G.E. împotriva deciziei nr. 60/17.11.2008, emisă de intimata SC D. SRL, a constatat nulitatea deciziei şi, pe cale de consecinţă, a dispus reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior concedierii, a obligat intimata la plata către contestator a unei despăgubiri egale cu drepturile salariate indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul contestator pe perioada concedierii până la reluarea efectivă a activităţii, a respins ca nefondate celelalte capete de cerere.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamantul, salariat al pârâtei, a depus la 21.10.2008 la registratura societăţii cerere de demisie, aspect recunoscut şi de intimată prin întâmpinare. Prin decizia nr. 60/17.11.2008, angajatorul a dispus, ca sancţiune disciplinară, în temeiul dispoziţiilor art. 61 lit. a) C. muncii, încetarea retroactivă a contractului de muncă al contestatorului, respectiv începând cu data de 07.11.2008, care se află în perioada cuprinsă între data depunerii demisiei şi data expirării termenului de preaviz.
Tribunalul a apreciat că decizia este lovită de nulitate, deoarece, pe de o parte, nu s-au respectat dispoziţiile imperative ale art. 267 alin. (2) C. muncii în ceea ce priveşte efectuarea cercetării disciplinare, iar, pc de altă parte, sub aspectul cerinţelor de conţinut obligatorii prevăzute de art. 268 alin. (2) C. muncii, în cauză au fost încălcate dispoziţiile cuprinse la lit. a) şi c).
Astfel, instanţa de fond a constatat că, deşi art. 267 alin. (2) C. muncii instituie cerinţa convocării scrise, cu precizarca obiectului, datei, orei şi locului întrevederii, în cauză nu s-a fâcut dovada unei astfel
de convocări. înscrisul intitulat „Convocare” nu are valenţele juridice ale unei convocări legale, a apreciat Tribunalul, întrucât aceasta poartă data de 15.10.2008, care se plasează în timp înainte ca salariatul să aibă reprezentarea faptei şi învinuirii ce i se aduce şi nu precizează obiectul întrevederii, respectiv fapta imputată.
In aceste condiţii, instanţa de fond a apreciat că cercetarea disciplinară a fost pur şi simplu formală, lipsesc dovezile cu privire la faptul că persoana care a efectuat cercetarea, din partea angajatorului, a fost într-adevăr mandatată în acest sens, iar dreptul la apărare al contestatorului a fost grav încălcat, procesul-verbal privind cercetarea disciplinară neputând fi asimilat unei cercetări disciplinare legale.
In ceea ce priveşte menţiunile obligatorii cuprinse la art. 268 alin. (2) lit. a) C. muncii, instanţa de fond a constatat că în decizia contestată nu se precizează în ce ar consta nerespectarca disciplinei muncii, carc ar fi cuantumul pagubei materiale, data săvârşirii faptei sau faptelor imputate, menţiune în lipsa căreia nu se poate verifica respectarca de către angajator a termenului prevăzut de art. 268 alin. (1) C. muncii în carc se putea angaja răspunderea disciplinară a contestatorului.
Apreciind că cerinţa impusă de art. 268 alin. (1) lit. a), constând în „descrierea faptei ce constituie abatere disciplinară”, este îndeplinită numai atunci când fapta ce constituie abatere disciplinară este descrisă detaliat şi, în acelaşi timp, în concret, Tribunalul a reţinut că decizia nr. 60/17.11.2008 nu respectă dispoziţiile textului menţionat, lipsa menţiunilor obligatorii pe care decizia trebuie să le cuprindă neputând fi complinită prin alte înscrisuri sau probe administrate în acest sens.
In acest sens, Tribunalul a invocat şi dispoziţiile art. 266 C. muncii, în care se prevede că angajatorul stabileşte sancţiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea faptei avându-se în vedere împrejurările săvârşirii acesteia, gradul de vinovăţie al salariatului, consecinţele abaterii disciplinare, comportarea generală a salariatului, precum şi eventualele sancţiuni disciplinare suferite de acesta anterior.
Referitor la îndeplinirea cerinţelor art. 268 alin. (2) lit. c) C. muncii, ce prevăd obligativitatea menţionării motivelor ce au determinat înlăturarea apărărilor salariatului cu ocazia cercetării prealabile, prima instanţă a constatat că în decizia contestată nu se face niciun fel de referire la apărările contestatorului, aşa încât nici această cerinţă imperativă a legii nu a fost respectată la emiterea deciziei de sancţionare.
Susţinerile intimatei din întâmpinare, în sensul că motivele pentru care au fost înlăturate apărările salariatului sunt descrise în procesul-verbal de cercetare disciplinară şi în referatul întocmit, nu au fost reţinute de Tribunal, care a constatat că nu sunt reale şi nu sunt de natură să susţină caracterul legal al deciziei, întrucât lipsa menţiunii prevăzute de art. 268 alin. (2) lit. c) nu poate fi complinită prin alte înscrisuri.
Tribunalul a respins ca nefondat capătul de cerere privind plata daunelor morale, reţinând că, în cauză, contestatorul nu a făcut dovada prejudiciului ce i s-a cauzat prin emiterea deciziei contestate.
Cât priveşte solicitarea reclamantului de obligare a pârâtei la rectificarea menţiunilor din carentul de muncă referitor la încetarea activităţii, în raport de soluţia pronunţată şi de absenţa carnetului de muncă, cererea a fost respinsă ca nefondată, instanţa apreciind că reclamantul, ca titular al carnetului, are posibilitatea de a solicita instanţei rectificarea înscrisurilor considerate a fi eronate .
Prin decizia civilă nr. 8 din 6 ianuarie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă (…) D. SRL, fiind modificată în parte sentinţa, în sensul că: respinge ca neîntemeiate capctele de cerere privind reintegrarea contestatorului în postul deţinut anterior concedierii şi plata despăgubirilor; menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.
Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea a reţinut următoarele:
In mod corect instanţa de fond a procedat la analiza legalităţii deciziei de sancţionare disciplinară, constatând nulitatea acesteia în condiţiile în care angajatorul nu a respectat dispoziţiile imperative ale legii cu privire la procedura cercetării disciplinare şi aceasta nu cuprinde descrierea amănunţită a faptelor şi motivele pentru care au fost înlăturate apărările salariatului.
Astfel, din probele dosarului nu rezultă ca reclamantului contestator i s-ar fi comunicat convocarea la efectuarea cercetării disciplinare şi că
acesta s-ar fi prezentat şi ar fi refuzat să semneze procesul-verbal de cercetare disciplinară, aşa cum a susţinut recurenta.
De asemenea, în decizie nu au fost descrise în concret faptele imputate, iar potrivit art. 77 C. muncii, menţiunile din decizia de concediere nu pot fi complinite, în faţa instanţei, cu elemente exterioare acesteia, cum este în cauză procesul-verbal de cercetare disciplinară. Totodată, decizia nu cuprinde nicio menţiune cu privire la motivele pentru care au fost înlăturate apărările salariatului, omisiune sancţionată cu nulitatea absolută, potrivit art. 268 alin. (2) lit. c) C. muncii.
Faţă de aceste împrejurări, Curtea a reţinut că instanţa de fond a constatat în mod corect că decizia de sancţionare disciplinară este lovită de nulitate absolută, criticile recurentei sub acest aspect fiind nefondate.
In ceea ce priveşte însă soluţionarea capetelor de cerere privind reintegrarea şi plata despăgubirilor, Curtea a reţinut că, la data de 21.10.2008, contestatorul a înregistrat la societate cererea de demisie, împrejurare confirmată de părţi în cauză. Prin urinare, Curtea a apreciat că aplicarea dispoziţiilor art. 78 C. muncii trebuie circumstanţiată împrejurărilor concrete ale cauzei, respectiv faptului că salariatul şi-a manifestat unilateral şi irevocabil voinţa de încetare a raporturilor de muncă cu recurenta-intimată.
Faţă de aceste împrejurări, a dispune reintegrarea şi plata de despăgubiri înseamnă a nesocoti voinţa salariatului şi efectul juridic al demisiei, respectiv încetarea raportului de muncă din iniţiativa salariatului la expirarea termenului de preaviz.
In consecinţă, sub acest aspect Curtea a admis recursul în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a modificat în parte sentinţa recurată, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că, faţă de modul în care au încetat raporturile de muncă între părţi, a respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind reintegrarea contestatorului în postul deţinut anterior concedierii şi plata despăgubirilor, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.
