Invocarea dispoziţiilor Legii nr. 469/2002 în lipsa unui
contract comercial, pentru acordarea penalităţilor în procedura somaţiei de plată este nelegală câtă vreme art. 4 din lege prevede în mod expres că în contractele încheiate, părţile contractante vor prevedea că, în cazul neîndeplinirii în termen de 30 de zile de la data scadenţei a obligaţiilor prevăzute în art. 3 alin.(1), debitorii trebuie să plătească în afara sumelor datorate şi penalităţi de întârziere, care nu pot depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate.
Secţia comercială şi de administrativ, decizia nr. 1328 din 3 septembrie 2003
Prin sentinţa civilă nr.1606 din 18 aprilie 2003 a Tribunalului Cluj, s-a admis în parte cererea în anulare formulată de debitoarea S.C. Dagero Internaţional Trading S.R.L. Bucureşti şi s-a dispus anularea parţială a ordonanţei preşedinţiale nr. 5746 din 19 decembrie 2002, pronunţată de Tribunalul Cluj, în dosar nr. 13454/2002 în sensul exonerării debitoarei de plata sumei în cuantum de 256.710.644 lei reprezentând penalităţi.
Restul dispoziţiilor ordonanţei s-au menţinut şi creditoarea a fost obligată să achite debitoarei suma de 85.500 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut faptul că, creditoarea S.C. Isopor S.R.L. Cluj a solicitat emiterea somaţiei de plată faţă de debitoare pentru suma de 513.421.288 lei şi 303.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea mărfurilor livrate debitoarei în intervalul august- septembrie 2002. Preţul mărfii se ridică la suma de 256.710.644 lei, iar penalităţile de întârziere în plată echivalează cu aceeaşi sumă.
Instanţa de fond a emis somaţie de plată pentru întreaga sumă dar, în motivarea sentinţei arătate mai sus s-a reţinut că, debitoarea nu datorează penalităţile de întârziere întrucât între părţi nu s-a încheiat un contract în formă scrisă în cadrul căruia să se prevadă obligaţia cumpărătorului de a plăti penalităţi pentru întârzierea în plata preţului.
Tribunalul a mai considerat că instanţa de fond în mod eronat a apreciat că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr.
469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale deoarece din prevederile art. 1 din acest act normativ rezultă că măsurile stabilite de lege sunt aplicabile doar în situaţia în care părţile contractante au încheiat un act scris cu privire la penalităţi.
Astfel instanţa a admis în parte cererea de anulare şi a înlăturat obligaţia debitoarei la plata penalităţilor de întârziere în sumă de 256.710.644 lei, menţinând obligaţia de plată a preţului în cuantum de 256.710.644 lei.
împotriva sentinţei debitoarea a formulat recurs, solicitând admiterea lui şi modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii.
în motivarea recursului se susţine că instanta de fond ar fi trebuit să-i pună în vedere creditoarei să-şi precizeze cuantumul valorii mărfurilor întrucât aceasta nu rezultă din înscrisurile depuse la dosar. De asemenea, creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă, nefiind îndeplinite condiţiile cerute de art. 1 din O.G. nr. 5/2001.
Examinând recursul, Curtea constată că este nefondat.
Creditoarea şi-a precizat cuantumul pretenţiilor prin cererea privitoare la emiterea somaţiei de plată solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 256.710.644 lei rest din preţul mărfii facturate prin facturile depuse la dosar. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în plata preţului în acelaşi cuantum ca şi preţul mărfii, invocând prevederile Legii nr. 469/2002.
Instanţa de fond în mod legal a reţinut faptul că în lipsa unui contract comercial încheiat de părţi, debitoarea nu poate fi obligată la plata penalităţilor de întârziere, iar Legea nr. 469/2002 nu prevede obligarea debitorului la penalităţi de întârziere în lipsa unui contract.
Dimpotrivă, în art. 4 din această lege se prevede în mod expres că în contractele încheiate, părţile contractante vor prevedea că, în cazul neîndeplinirii în termen de 30 de zile de la data scadenţei a obligaţiilor prevăzute în art. 3 alin.(1), debitorii să plătească în afara sumei datorate şi penalităţi de întârziere care nu pot depăşi cuantumul sumei asupra cărora sunt calculate.
Aşa fiind, motivele de recurs formulate de debitoare sunt
nefondate şi ele nu se încadrează în nici unul dintre motivele limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 304 C.pr.civ.
în consecinţă, conform art. 312 C.pr.civ, recursul debitoarei va fi respins ca nefondat, păstrându-se în întregime sentinţa recurată. (Judecător Ligia Rodica Bodea)
