Factura proformă nu creează o obligaţie de plată, ea având caracterul unui act informativ cu privire la bunurile sau serviciile ce fac obiectul unei convenţii, preţul estimativ, condiţiile de livrare şi de plată sau atestă condiţiile unei viitoare vânzări sau a unui viitor contract de antrepriză. Creanţa invocată de creditor pe baza unei facturi proforma şi a unui act anexă nesemnat de debitor nu are caracter cert.
Secţia comercială şi de administrativ, decizia nr. 1734 din 9 octombrie 2003
Prin sentinţa civilă nr. 11.097, pronunţată la 17 septembrie 2002 de Secţia a VI- a Comercială a Tribunalului Bucureşti, în dosar nr. 14.692/2002 s-a admis acţiunea creditoarei S.C. Empire Video Production S.R.L. Bucureşti împotriva debitoarei S.C. Atomic TV România S.R.L. Bucureşti şi a fost somată debitoarea să-i plătească creditoarei, în termen de 20 de zile de la comunicarea hotărârii, creanţa de 5.468.370.130,50 lei reprezentând contravaloare servicii (546.930.874,80 lei) şi penalităţi de întârziere până la 15 august 2002 (4.911.439.255,70 lei).
împotriva hotărârii debitoarea a formulat cerere în anulare cu motivarea că nu s-a făcut legal comunicarea sentinţei, că în mod greşit judecarea cauzei a avut loc fără citarea părţilor deşi era ulterioară Legii nr. 295/2002 şi că în cauză nu este vorba de o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, impunându-se o judecată potrivit dreptului comun şi nu în procedura somaţiei de plată.
Prin sentinţa civilă nr. 5436 din 17 aprilie 2003, pronunţată
de Secţia a Vl-a comercială a Tribunalului Bucureşti în dosar nr. 21741/2002 s-a respins cererea în anulare formulată de debitoare.
Tribunalul a reţinut că, în speţă, creanţa solicitată este certă, lichidă şi exigibilă în condiţiile art. 1 din O.G. nr. 5/2001, întrucât prin semnarea actului adiţional debitoarea a recunoscut că datorează creditoarei suma solicitată, astfel cum a fost precizată în situaţia facturilor proforma anexate, fapt confirmat de faxul expediat de reprezentantul debitoarei la 28 aprilie 2000 prin care propune creditoarei eşalonarea plăţii, iar părţile au prevăzut că actul adiţional face parte integrantă din contractul nr. 1 din 3 ianuarie 2000.
împotriva sentinţei civile nr. 5436/2003 a Tribunalului Bucureşti a declarat recurs, în termen, debitoarea S.C. Atomic TV România S.R.L., solicitând admiterea acestuia şi modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii cererii în anulare şi anulării ordonanţei în somaţie de plată.
Se critică sentinţa atacată pe fond, susţinându-se că, în speţă, creanţa solicitată nu este certă, lichidă şi exigibilă, aşa cum greşit a reţinut instanţa, în acest sens se arată că factura proforma este un document fără forţă juridică ce nu creează obligaţia de plată, că numai facturile acceptate nasc obligaţii de plată şi că deci factura proformă nu are atributele unui înscris constatator al unei creanţe în sensul art. 1 din O.G. nr. 5/2001. Prin contract şi prin actul adiţional nu s-a recunoscut existenţa unei datorii anterioare contractului, ori 6 din facturile proforme invocate pentru susţinerea creanţei sunt din anul 1999, iar cele din 17 ianuarie 2000 privesc tot servicii pretins prestate în 1999, singurul serviciu prestat după încheierea contractului fiind evaluat la 100 USD. Situaţia facturilor proforma nu poartă semnătura debitoarei şi deci nu a fost însuşit de aceasta, după cum debitoarea nu a recunoscut prin nici un înscris, sub semnătură, suma solicitată de creditoare. Ca atare, creanţa nu ar fi nici lichidă.
Curtea constată că motivul de recurs este fondat, respectiv că, în speţă, creanţa invocată de creditoare nu îndeplineşte condiţiile cerute de art.1 din O.G. nr. 5/2001 pentru emiterea unei ordonanţe în somaţie de plată, şi anume nu este certă, lichidă şi
exigibilă.
Art. 379 alin. (3) C.pr.civ, defineşte creanţa certă ca fiind „aceea a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul”. Caracterul cert al creanţei supusă procedurii somaţiei de plată presupune existenţa neîndoielnică a creanţei. Existenţa certă a creanţei trebuie dovedită de creditor printr-un înscris însuşit de părţi prin semnătură sau în orice alt mod admis de lege.
în speţă, creditoarea a invocat în dovedirea creanţei sale un contract de prestări servicii încheiat de părţi la 3 ianuarie 2000, un act adiţional la acest contract, încheiat la 17 ianuarie 2000, o situaţie a facturilor proforma neachitate până la 17 ianuarie 2000, un număr de 8 facturi proforma şi un fax din 28 aprilie 2000 provenind de la reprezentantul debitoarei.
Debitoarea a contestat că înscrisurile semnate de ea se referă la creanţa invocată de creditoare arătând că acele înscrisuri care conţin suma cerută de creditoare, nu au fost semnate de către ea şi deci nu pot sta la baza emiterii unei ordonanţe în somaţie de piaţa.
Curtea constată că atât contractul, cât şi actul adiţional sunt semnate de ambele părţi, dar ele nu prevăd creanţa invocată de către creditoare, cu atât mai mult cu cât ele au fost încheiate la 3 ianuarie şi respectiv 17 ianuarie 2000, iar cele mai multe sume ce formează creanţa totală cerută de creditoare provin din servicii ce arii fost prestate mult înainte de aceste date.
Actul anexă la actul adiţional, situaţia facturilor proforma, încareapare, e adevărat, concretizată suma pretinsă de creditoare -dar contestată de debitoare-nu este semnat de debitoare care nu a semnat nici facturile proforma.
Creditoarea, în susţinerea forţei probante a facturilor proforme, invocă procedurile art. 46 C.com., dar acest text prevede ca mijloc de probă specific în materie comercială “facturile acceptate”. Doar acestea fee dovada împotriva debitorului, facturile neacceptate fiind emise unilateral de creditor, constituie probă contra emitentului în tot ce se referă la cuprinsul ei. Mai mult, facturile proforma nu creează o obligaţie de plată, ea având caracterul unui act informativ cu privire la bunurile sau serviciile
ce fac obiectul unei convenţii, preţul estimativ, condiţiile de livrare şi de plată sau atestă condiţiile unei viitoare vânzări sau a unui viitor contract de antrepriză.
Faxul invocat de creditoare că ar fi fost expediat de reprezentantul debitoarei la 28 aprilie 2000 recunoscând creanţa creditoarei este contestat de debitoare care îl consideră un fals, iar verificarea de scripte ce s-ar impune a fi efectuată în acest caz, prin tot ceea ce implică, ţine de procedura dreptului comun şi nu de procedura sumară a somaţiei de plată.
Un element suplimentar de dubiu asupra caracterului cert al creanţei îl constituie şi faptul că izvorul obligaţiei dintre părţi îi constituie contractul încheiat de ele la 3 ianuarie 2000, iar majoritatea sumelor ce compun creanţa pretinsă de creditoare reprezintă servicii prestate mult anterior acestei date.
Faţă de cele arătate mai sus Curtea constată că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 5/2001 pentru emiterea unei ordonanţe în somaţie de plată, respectiv creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă şi constatată printr-un înscris însuşit de părţi prin semnătură. Creditoarea are la dispoziţie pentru valorificarea pretenţiilor sale, calea dreptului comun, care permite administrarea unui probatoriu mult mai amplu, necesar pentru dovedirea creanţei invocate.
(Judecător Gheorghe Buta)
