C. muncii, art. 270 Legea nr. 188/1999, art. 72 lit. a), art. 73 alin. (1) şi (3)
Legea nr. 188/1999 nu se aplică personalului contractual salariat.
în cauză, erau aplicabile dispoziţiile art. 270 şi art. 164 alin. (2) C. muncii, fiind greşită soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a acţiunii pe considerentul că, potrivit art. 72 lit. a) şi art. 73 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 188/1999, modalitatea de recuperare a preju
diciului este emiterea unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare, iar nu promovarea unei acţiuni civile în pretenţii.
C.A. Piteşti, s. civ., confl. mun., asig. soc., min. şi fam., decizia nr. 325/R-CM din 15 aprilie 2008, în Jurindex
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamanta Romsilva, Direcţia Silvică a chemat în judecată pe pârâţii E.M. şi G.E., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa, să dispună obligarea acestora la plata sumei totale de 2154,1079 lei, reprezentând prejudiciul cauzat intimatei de către pârâţi în calitate de salariaţi, astfel cum acesta a fost defalcat pe fiecare dintre pârâţi.
In motivare, reclamanta a arătat că pârâţii au fost salariaţii Direcţiei Silvice pe postul de pădurar, iar G.E. pe postul de şef district şi, în urma unui control de fond efectuat în vederea predării-primirii cantonului nr. 9 E., s-a constatat producerea unui prejudiciu cu privire la care reclamanta pretinde că vinovaţi sunt pârâţii.
In şedinţa publică din 28 mai 2007, instanţa învestită iniţial a scos cauza de pe rol şi a înaintat-o spre competentă soluţionare Secţiei comerciale şi administrativ din cadrul Tribunalului Vâlcea, în considerarea dispoziţiilor art. 58 alin. (1) din O.U.G. nr. 59/2000 care fac trimitere la Legea nr. 188/1999. Cauza a fost înregistrată la Secţia comercială şi contencios administrativ.
In urma analizării probatoriului administrat în cauză s-a pronunţat sentinţa nr. 725 din 25 septembrie 2007, prin care acţiunea formulată de reclamantă a fost respinsă ca inadmisibilă.
împotriva sentinţei de mai sus reclamanta a declarat recurs, care a fost soluţionat de către Curtea de Apel Piteşti, Secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal prin decizia nr. 1295/R/C din 19 decembrie 2007. Prin decizia cu numărul de mai sus, cu opinie separată, s-a admis recursul, s-a casat sentinţa şi a fost trimisă cauza spre rcjudecare în primă instanţă Tribunalului Vâlcea, Sccţia civilă, complet specializat în litigii de muncă şi asigurări sociale.
Prin sentinţa civilă nr. 102 din 12 februarie 2008 a fost respinsă, ca inadmisibilă acţiunea. Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că pârâtul E.M. a ocupat la data efectuării controlului la
cantonul nr. 9 E. funcţia de pădurar în cadrul Ocolului Silvic V. In urma controlului efectuat în vederea predării-primirii acestui canton de la pârâtul E.M. s-a constatat o pagubă, constând în lipsa unui volum de 24,386 mc. arbori, 84 puieţi distruşi şi contravaloarea unor curăţiri neefectuate, iar în urma cercetărilor efectuate s-a constatat că
vinovaţi de producerea acestui prejudiciu se fac atât pârâtul E.M. în calitate de pădurar, cât şi G.E. în calitate de şef district. Cu privire la ultimul pârât, reclamanta a precizat că nu mai înţelege să-l cheme în judecată, dcoarece acesta a achitat contravaloarea prejudiciului, solicitând numai obligarea pârâtului E.M. la plata sumei de 1354,8150 lei.
Conform prevederilor art. 58 alin. (1) din O.U.G. nr. 59/2000 privind statutul personalului silvic, întregului personal (contractual sau cu statut de funcţionar public), aşa cum acesta a fost definit prin art. 1 alin. (1) din ordonanţă, îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici.
Potrivit dispoziţiilor art. 72 lit. a) din Legea nr. 188/1999 republicată, care a produs cu vinovăţie pagube patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează, răspunde în condiţiile art. 73 alin. (1) şi (3), prin emiterea de către conducătorul instituţiei a unui ordin sau dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, fară a lăsa să treacă mai mult de 3 ani de la producerea acesteia.
Intr-adevăr, Legea nr. 53/2003 a înlăturat răspunderea materială a salariaţilor şi obligaţia lor de restituire, astfel cum acestea fuseseră reglementate prin art. 102-110 din vechiul cod al muncii şi a instituit, prin dispoziţiile art. 270 şi urm. C. muncii, răspunderea patrimonială a salariaţilor. Totuşi, prin excepţie, chiar dacă persoana care a produs paguba are calitatea de salariat al angajatorului prejudiciat, acesta nu răspunde în temeiul şi în condiţiile art. 270 C. muncii, ci într-o formă specială a răspunderii patrimoniale a salariaţilor, derogatorie de la normele specifice C. muncii.
Este şi cazul şi al personalului silvic, printre alte categorii, acestui din urmă personal fîindu-i aplicabile dispoziţiile art. 58 alin. (1) din O.U.G. nr. 59/2000 coroborate cu cele ale art. 72 lit. a) şi 73 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 188/1999, situaţie în care forma legală de recuperare a prejudiciului din prezenta cauză este emiterea ordinului sau dispoziţiei de imputare şi nu promovarea unei acţiuni civile în pretenţii la instanţa judecătorească.
In termen legal reclamanta Regia Naţională a Pădurilor, Romsilva prin Direcţia Silvică Rm. V a declarat recurs împotriva acestei sentinţe, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., după cum urmează:
In mod greşit prima instanţă a apreciat că acţiunea este inadmisibilă, deşi prin hotărâre irevocabilă s-a stabilit că prezentul litigiu este unul de muncă, fiind supus deci regulilor şi dispoziţiilor C. muncii,
situaţie în care recuperarea prejudiciului nu se poate face decât în temeiul acestor norme, iar nu în temeiul Legii nr. 188/1999.
Chiar dacă instanţa a considcrat că sunt aplicabilc dispoziţiile art. 72 şi art. 73 din Legea nr. 188/1999, totuşi acţiunea nu este inadmisibilă, deoarece dispoziţia de imputare reglementată de textele de lege arătate reprezintă o alternativă de recuperare a prejudiciului, or, în speţă, unitatea a înţeles să nu aleagă această variantă.
Analizând sentinţa recurată, în raport de critica adusă, Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Prin hotărâre irevocabilă, respectiv decizia nr. 1295/R-C/19 decembrie 2007, Curtea de Apel Piteşti a statuat că Legea nr. 188/1999 nu se aplică personalului contractual salariat, deci nici pârâtului, acestuia aplicându-i-se dispoziţiile legislaţiei muncii. Acesta a fost motivul pentru care Curtea de Apel a apreciat că prezentul litigiu trebuie soluţionat de un complet specializat în dreptul muncii, iar nu de un complet de contencios administrativ şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Vâlcea, Complet specializat în litigii de muncă şi asigurări sociale.
Ca atare, faţă de dispoziţiile hotărârii irevocabile de casare, instanţa de fond trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor C. muncii, respectiv art. 270, care prevede că salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civilc contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu lor, precum şi art. 164 alin. (2) care prevede că reţinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Rezultă, aşadar, că în mod greşit Tribunalul Vâlcea a respins ca inadmisibilă acţiunea, pe considerentul că, potrivit art. 72 lit. a) şi art. 73 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 188/1999, modalitatea de recuperare a prejudiciului este emiterea unui ordin sau dispoziţii de imputare şi nu promovarea unei acţiuni civile în pretenţii.
Cauza fiind soluţionată în mod greşit pe excepţie, Curtea va casa sentinţa instanţei de fond şi va trimite cauza spre rejudecare la tribunalul Vâlcea, în temeiul art. 312 C. proc. civ. şi art. 81 C. muncii, şi având în vedere şi decizia nr. XXI din 12 iunie 2006 pronunţată de
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
In rejudecare, instanţa de fond va analiza pe fond cauza verificând dacă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii patrimoniale.
