C. muncii, art. 270 alin. (2)
Salariaţii nu răspund pentru pagubele provocate de forţa majoră sau de alte cauze neprevăzute şi care nu puteau fi înlăturate şi nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului.
Diferenţele cantitative constatate la recepţie reprezintă pierderi normale minime pe timpul transportului, deoarece transportul merelor s-a realizat în vrac, de la distanţe mari, cu mijloace auto de 20 de tone capacitate, diferenţele constând între 0,5%-1,5% din cantitatea transportată.
Aceste lipsuri cantitative reprezintă costuri legale aferente procesului de producţie, înregistrându-se în evidenţele contabile.
C.A. Cluj, s. civ., muri. şi asig. soc., min. şi fam., decizia nr. 113R din 17 ianuarie 2008, în Jurindex
Prin sentinţa civilă nr. 1718 din 3 septembrie 2007, Tribunalul Sălaj a respins ca nefondată acţiunea reconvenţională formulată de D. C-N împotriva pârâtului E.U. pentru obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 588,08 ei reprezentând daune cauzate societăţii şi a dobânzilor legale. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că pârâtul
E.U. a fost angajat al reclamantei reconvcnţionale SC D. SA C-N având funcţia de responsabil marketing-dezvoltare în perioada 1 august – 30 noiembrie 2005, iar în perioada 1 decembrie 2005 – 28 februarie 2006 a ocupat funcţia de responsabil financiar-contabilitate.
Prin decizia nr. 25 din 29 decembrie 2006, pârâtului reconven-ţional i s-a imputat suma de 588,08 lei reprezentând cota parte cuvenită proporţional din prejudiciul produs reclamantei reconvcnţionale în legătură cu sa.
Pârâtului reconvenţional i s-a imputat faptul că la recepţia unei cantităţi de mere de la SC E. SRL din Republica M a lipsit o cantitate de 2430,64 kg mere în valoare de 838,57 lei, valoare din care pârâtul reconvenţional este ţinut să acopere o parte de 588,08 lei, corespunzător cu răspunderea sa la producerea prejudiciului.
Instanţa a reţinut că diferenţele cantitative constatate la recepţie reprezintă pierderi normale minime pe timpul transportului, deoarece transportul merelor se realiza în vrac, de la distanţe mari, cu mijloace
auto de 20 de tone capacitate, diferenţele constând între 0,5%-1,5% din cantitatea transportată. Aceste diferenţe constatate de cătrc pârâtul reconvenţional şi de cătrc ceilalţi angajaţi ai reclamantei reconven-ţionale care aveau atribuţii privind recepţia materiei prime au fost înscrise direct pe actul de recepţie. Aceste lipsuri cantitative reprezintă costuri legale aferente procesului de producţie, înregistrându-se în evidenţele contabile.
Reclamanta reconvenţională putea obţine contravaloarea cantităţii de mere care au lipsit la recepţii de la furnizorul SC E. SRL din Republica M în termenul de prescripţie de 6 luni în cazul diferenţelor cantitative şi calitative conform prevederilor Decretului-lege nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă. Faţă de cele ce preced, instanţa a respins ca nefondată cererea reconvenţională.
împotriva sentinţei, reclamanta a declarat în termen recurs, solicitând modificarea în sensul admiterii cererii sale reconvenţionale. Apreciază că în mod greşit instanţa a reţinut că diferenţele constatate sunt pierderi normale minime pe timpul transportului, deşi chiar pârâtul a recunoscut aceste diferenţe. De fapt se mai critică netemeinicia sentinţei şi prin aceea că în cauză deşi reclamanta a făcut dovada prejudiciului, a faptei culpabile a pârâtului, a legăturii dintre prejudiciu şi faptă, instanţa de fond nu a ţinut cont de aceste elemente ale răspunderii civile şi nici de probele de la dosar.
Se mai arată că sentinţa este netemeinică şi nelegală şi pentru că instanţa a aplicat greşit şi dispoziţiile Decretului-lege nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă în condiţiile în care prevederile acestui act normativ puteau fi invocate în situaţia în care cererea se îndrepta împotriva furnizorilor, pe când cererca reclamantei este îndreptată împotriva unui angajat, care se face culpabil de nerespectarea obligaţiilor de serviciu, atât în conformitate cu dispoziţiile C. muncii cât şi celor contractuale şi conforme cu fişa postului.
Prin întâmpinarea de la dosar, pârâtul s-a opus admiterii recursului apreciind sentinţa ca legală şi temeinică.
Analizând sentinţa prin prisma motivelor de recurs invocate de reclamantă, Curtea reţine următoarele: Aşa cum rezultă din acţiunea promovată de reclamantă, aceasta susţine că în virtutea atribuţiilor de serviciu, pârâtul ar fi trebuit să urmărească respectarea legislaţiei în materie, derularea corespunzătoare a contractelor încheiate cu furnizorii de materie primă, în condiţii neprejudiciabile pentru societatea reclamantă.
Paguba produsă socictăţii, în cuantum de 838,57 Ici, reprezintă, în fapt, cantitatea de marfa lipsă – 2430,64 Kg – constatată la recepţie. Această situaţie nu a fost comunicată furnizorului în termenul prevăzut, de 48 de ore, şi nici nu s-a luat vreo măsură ulterioară pentru recuperarea pagubei.
Potrivit dispoziţiilor art. 270 şi următoarele C. muncii, salariaţii răspund patrimonial în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale pentru pagubele produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor. Salariaţii nu răspund de pagubele provocate de forţa majoră sau de alte cauze neprevăzute şi care nu puteau fi înlăturate şi nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al
serviciului. In acest context, se impune a se sublinia faptul că pentru a fi angajată răspunderea patrimonială a angajatului este necesar să existe printre altele o faptă prejudiciabilă, vinovăţia angajatului, un prejudiciu şi o legătură cauzală între faptă şi prejudiciu.
In cazul din speţă, pe lângă ceea ce corect a reţinut instanţa de fond în considerente, se constată că de fapt reclamanta nu a făcut dovada faptei prejudiciabile comisă de pârât în producerea preju-
diciului. In primul rând se constată că de fapt pârâtul nici nu a fost prezent la recepţia mărfii, ocazie cu care se susţine că s-a produs prejudiciul, acesta fiind delegat, potrivit actelor de la dosar, în alte locaţii. Mai mult, trebuie subliniat faptul că raporturile de muncă ale pârâtului cu reclamanta au încetat la data de 31 martie 2006 ori aşa cum prevăd şi dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Decretul-lcge nr. 167/1958, reclamanta trebuia ca în termen de 6 luni, rcspectiv, până în luna aprilie 2006 (deci după plecarea pârâtului din societate), aceasta putea să-şi recupcreze prejudiciul de la furnizor prin acţionarea acestuia în judecată, lucru care însă în mod nejustificat nu s-a făcut.
Astfel, faţă de cele mai sus reţinute, raportat la toate criticile aduse sentinţei, Curtea constată legalitatea şi temeinicia acesteia, şi în temeiul art. 299 şi art. 312 C. proc. civ., respinge ca nefondat recursul reclamantei.
