– Cod procedură penală: art. 3859 pct. 18
Noţiunea de „eroare gravă de fapt” presupune reflectarea inexactă a conţinutului dosarului în cuprinsul hotărârii atacate şi implică existenţa unei contrarietăţi evidente şi necontroversate între ceea ce rezultă din actele cauzei şi menţiunile din hotărâre cu privire la existenţa concretă a faptei, a unui act, declaraţie sau a altui element probatoriu.
Raţionamentele logico-juridice sau concluziile instanţelor de fond sau de apel referitoare la existenţa faptei ori la vinovăţia inculpaţilor, întemeiate pe un pur proces de apreciere a probelor administrate, nu sunt susceptibile de a fi cenzurate în recurs prin raportare la dispoziţiile art. 3859 pct. 18 C.p. p.
(Decizia nr. 1820 din 7.12.2009, Secţia a Il-a penală şi pentru cauze
cu minori şi de familie)
Prin sentinţa penală nr. 194/03.06.2009, pronunţată de Judecătoria Buftea, în dosarul penal nr. 257/94/2009, s-a admis cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de reprezentantul Ministerului Public.
în temeiul art. 334 C. p. p., s-a schimbat încadrarea juridică a faptei din art. 211 alin. 21 lit. a) C. p. în art. 211 alin. 1 şi 21 lit. a) şi c) C. p.
în temeiul art. 211 alin. 1 şi 21 lit. a) şi c) C. p., a fost condamnat inculpatul C.M., la pedeapsa închisorii de 9 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
în temeiul art. 71 C. p., s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de
art. 64 alin. 1 lit. a),teza a ll-a şi b) C. p.
în temeiul art. 350 alin. 1 C. p. p., s-a menţinut măsura arestării preventive a
în temeiul art. 350 alin. 1 C. p. p., s-a menţinut măsura arestării preventive a
în temeiul art. 350 alin. 1 C. p. p., s-a menţinut măsura arestării preventive a
inculpatului.
inculpatului.
inculpatului.
în temeiul art. 88 C. p., s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada efectiv executată ca urmare a reţinerii şi arestării preventive, de la 26.11.2008 la zi.
în temeiul art. 88 C. p., s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada efectiv executată ca urmare a reţinerii şi arestării preventive, de la 26.11.2008 la zi.
în temeiul art. 88 C. p., s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada efectiv executată ca urmare a reţinerii şi arestării preventive, de la 26.11.2008 la zi.
în temeiul art. 211 alin. 1 şi 21 lit. a) şi c) C. p., a fost condamnat inculpatul S.V., la pedeapsa închisorii de 7 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
în temeiul art. 71 C. p., s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. p.
în temeiul art. 71 C. p., s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. p.
în temeiul art. 211 alin. 1 şi 21 lit. a) şi c) C. p., a fost condamnat inculpatul C.M., la pedeapsa închisorii de 7 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
S-a admis acţiunea civilă formulată de Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, în temeiul art. 14, art. 346 alin. 1 C. p. p. raportat la art. 998 şi urm. C. civ., inculpaţii au fost obligaţi în solidar la plata sumei de 15 lei şi dobânda legală calculată de la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe până la data plăţii efective, către partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti.
S-a luat act că partea vătămată N.V. nu s-a constituit parte civilă, în temeiul art. 189 C. p. p., onorariul avocaţilor din oficiu s-a avansat din
fondurile Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti în favoarea Baroului Bucureşti (în favoarea domnului avocat SC şi S.M.).
în temeiul art. 191 alin. 2 C. p. p., inculpaţii au fost obligaţi la 700 lei, fiecare, cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că în data de
24.11.2008, în jurul orelor 13,00, cei trei inculpaţi s-au întâlnit la locuinţa coinculpatului C.M., unde au consumat băuturi alcoolice. Ulterior, pe fondul consumului de alcool cei trei inculpaţi au hotărât să se deplaseze la locuinţa părţii vătămate N.V., pentru a o determina pe aceasta din urmă să le remită suma de 500 lei.
Pentru a putea pătrunde mai uşor în locuinţa părţii vătămate cei trei au hotărât
ca inculpatul S.V. să se deplaseze primul la locuinţa părţii vătămate sub pretextul că o caută pe concubina sa şi mama coinculpatului C.M., numita B.M., care uneori îi făcea menajul, după care să-l urmeze şi ceilalţi doi coinculpaţi.
Punând în aplicare rezoluţiunea infracţională, inculpatul S.V. s-a deplasat la locuinţa părţii vătămate, N.V., urmat îndeaproape de ceilalţi doi coinculpaţi, C.M. şi C.M.
Partea vătămată, N.V., le-a permis accesul coinculpaţilor în locuinţă, pentru a verifica dacă numita B.M. se afla în interior.
După ce au verificat locuinţa părţii vătămate şi au constatat că numita B.M. nu se afla în interior, coinculpatul C.M., fără niciun aparent motiv, a rupt firul telefonului fix. după care a început să lovească partea vătămată cu pumnii şi picioarele în zona capului şi a toracelui, cerându-i insistent suma de 500 lei, până a determinat căderea acesteia la pământ. în tot acest timp ceilalţi doi coinculpaţi, S.V. şi C.M., au început să caute prin sume de bani.
Partea vătămata, N.V., i-a remis coinculpatului C.M. suma de 23 lei şi un telefon mobil marca Nokia 3410, după care cei trei inculpaţi au părăsit locuinţa acesteia.
Suma de bani sustrasă a fost împărţită între coinculpaţii C.M. şi C.M., cu care au cumpărat ţigări şi băuturi alcoolice.
In ceea ce priveşte telefonul mobil marca Nokia 3410, acesta a fost găsit de organele de poliţie la domiciliul inculpatului C.M., de unde a fost ridicat şi predat părţii vătămate N.V. pe baza de dovadă (dosarul de urmărire penală).
Conform certificatului medico-legal nr. A2/J/1333/2008 emis de Serviciul de Medicină Legală Ilfov, partea vătămată N.V. a prezentat la data examinării leziuni traumatice care au putut fi produse prin lovire cu corp dur, leziuni ce pot data din data de 24.11.2008 şi au necesitat un număr de 3-4 zile de îngrijiri medicale.
Situaţia de fapt mai sus-reţinută s-a probat cu următoarele mijloace de probă: plângerea şi declaraţiile părţii vătămate N.V., procesele-verbale de recunoaştere din grup, planşele foto cu aspecte de la recunoaşterea din grup, efectuate de partea vătămată, toate coroborate cu declaraţiile inculpaţilor din cursul urmăririi penale, prin care au recunoscut comiterea faptei de tâlhărie.
Cu privire la încadrarea juridică a faptei comise de cei trei inculpaţi, instanţa fondului a constatat că aceasta a fost comisă în locuinţa părţii vătămate, fiind astfel incidenţă circumstanţa prevăzută de art. 211 alin. 1 şi 21 lit. c) C. p., motiv pentru care instanţa fondului a admis cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei formulată de reprezentantul Ministerului Public, urmând a schimba încadrarea juridică a faptei din art. 211 alin. 21 lit. a) C. p. în art. 211 alin. 1 şi 21 lit. a) şi c) C. p.
în drept, fapta inculpaţilor, C.M., S.V. şi C.M., care în seara de 24.11.2008, au pătruns fără drept în locuinţa părţii vătămate N.V., pe care l-au deposedat prin violenţă de suma de 23 lei şi un telefon mobil marca Nokia 3410, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, prevăzută şi pedepsită de art. 211 alin. 1 şi 21 lit. a) şi c) C. p.
La individualizarea judiciară a pedepsei ce a fost aplicată inculpaţilor, instanţa fondului a avut în vedere criteriile generale de individualizare statuate de art. 72 C. p., respectiv limitele de pedeapsă stabilite prin norma de incriminare, gradul de pericol social al infracţiunii săvârşite, apreciat ca fiind unul ridicat, precum şi împrejurările în care această infracţiune a fost comisă, participaţia fiecărui inculpat la comiterea faptei, precum şi circumstanţele personale ale acestora.
Astfel, în ceea ce priveşte pe inculpatul C.M., instanţa fondului a avut în vedere contribuţia mai mare a acestuia la comiterea infracţiunii de tâlhărie, faptul că a fost singurul care a exercitat fapte de violenţă asupra părţii vătămate şi a dus la deposedarea acesteia de telefonul mobil şi suma de 23 lei. Totodată, a avut în vedere şi faptul că nu are antecedente penale (fiind însă sancţionat cu amendă administrativă în cuantum de 1000 lei în anul 2005), a recunoscut şi regretat comiterea faptei.
Având în vedere cele expuse anterior, instanţa fondului a aplicat inculpatului C M. o pedeapsă privativă de libertate de 9 ani închisoare, ce urmează a fi executată în regim de detenţie, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
în ceea ce-i priveşte pe inculpaţii S.V. şi C.M., instanţa fondului a avut în vedere participaţia acestora la comiterea faptei, care, deşi nu s-a concretizat prin săvârşirea în mod direct de acte de violenţă asupra părţii vătămate, nu au intervenit, dimpotrivă, în timp ce aceasta se afla în imposibilitate de a reacţiona, au început să caute alte bunuri prin locuinţă, ce urmau a fi sustrase, ceea ce se subscrie elementului material al infracţiunii de tâlhărie.
Totodată, s-a avut în vedere că infracţiunea a fost comisă cu premeditare, coinculpaţii consumând băuturi alcoolice şi elaborând un adevărat plan, profitând de altfel şi de vârsta părţii vătămate (87 ani), fiind practic în imposibilitate de a se apăra atacului a trei persoane tinere.
în consecinţă, pentru considerentele anterior arătate, instanţa fondului a aplicat inculpaţilor S.V. şi C.M. câte o pedeapsa de 7 ani închisoare (pentru fiecare), pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
Prin decizia penală nr. 554/A din 20.10.2009 a Tribunalului Bucureşti, Secţia I penală, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de cei trei inculpaţi împotriva sentinţei penale nr. 194/2009 a Judecătoriei Buftea.
în baza art. 383 C. p. p. rap. la art. 350 C. p. p., s-a menţinut starea de arest preventiv a acestora, iar în baza art. 383 C. p. p., s-a dedus prevenţia pentru fiecare inculpat, de la 26.11.2008 la zi.
Pentru a dispune astfel,Tribunalul a reţinut următoarele:
în urma unei judicioase analize a materialului probator administrat în cauză, prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, dând o încadrare juridică corespunzătoare.
La reţinerea acestei situaţii de fapt instanţa de fond a avut în vedere următoarele mijloace de probă: plângerea şi declaraţiile părţii vătămate N.V., procesele-verbale de recunoaştere din grup, planşele foto cu aspecte de la recunoaşterea din grup, efectuate de partea vătămata, toate coroborate cu declaraţiile inculpaţilor din cursul urmăririi penale, prin care au recunoscut comiterea faptei de tâlhărie.
De asemenea, tribunalul a constatat că prima instanţă a făcut o justă individualizare a pedepselor ce au fost aplicate inculpaţilor, atât sub aspectul cuantumului, cât şi al modalităţii de executare, fiind respectate criteriile generale prev. de art. 72 C. p.
Stabilind o pedeapsă orientată peste minimul special, prima instanţă a avut în vedere atât pericolul social concret al faptei, pus în evidenţă de împrejurările şi modalitatea în care au acţionat inculpaţii, cât şi datele care circumstanţiază persoana acestora.
Astfel, inculpaţii au săvârşit fapta în stare de ebrietate, actele de violenţă au fost exercitate asupra unei persoane în vârstă (83 de ani), căreia putea să-i fie fatal un astfel de incident. Periculozitatea crescută a inculpaţilor rezultă şi din faptul că, deşi aceştia nu au un loc de muncă stabil, au înţeles că pot să dobândească mijloace materiale săvârşind fapte antisociale, dovada fiind în acest sens faptul că, deşi inculpaţii C.M. şi C.M. nu sunt cunoscuţi cu antecedente penale, nu sunt totuşi la primul contact cu legea penală (în trecut, fiind sancţionaţi administrativ), iar inculpatul
S.V. chiar a mai suferit în trecut şi alte condamnări.
De asemenea, Tribunalul nu poate reţine în sarcina niciunuia dintre inculpaţi circumstanţe atenuante legale, având în vedere că aceştia au avut o atitudine
oscilantă pe parcursul procesului penal, încercând să ducă în eroare instanţa de judecată cu privire la modalitatea de săvârşire a faptelor.
Totodată, Tribunalul a mai constatat că instanţa de fond a făcut o judicioasă individualizare a pedepsei şi din punct de vedere al contribuţiei fiecărui inculpat la săvârşirea faptelor, aplicând inculpatului C.M. o pedeapsă mai mare faţă de ceilalţi doi inculpaţi, întrucât acesta a exercitat actele de violenţă asupra părţii vătămate.
Din economia dispoziţiilor art. 52 C. p. rezultă că pedeapsa – ca măsură de constrângere – are pe lângă scopul său represiv şi o finalitate de exemplaritate, concretizând dezaprobarea legală şi judiciară, atât în ceea ce priveşte fapta penală săvârşită, cât şi în ceea ce priveşte comportarea făptuitorului.
Pe de altă parte, pedeapsa şi modalitatea de trebuie individualizate în aşa fel încât inculpaţii să se convingă de necesitatea respectării legii penale şi evitarea în viitor a săvârşirii unor fapte penale similare. Câtă vreme inculpaţii nu au realizat o reevaluare a propriilor situaţii, în pofida probelor certe de vinovăţie administrate în cauză, nu există motive pentru o reducere a cuantumului pedepsei.
împotriva celor două hotărâri au declarat recurs inculpaţii C.M., S.V. şi C M., motivat în termenul prevăzut de art. 38510 alin. 2 C. p. p., solicitând redozarea pedepselor, prin prisma cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 14 C. p. p.
Cu ocazia dezbaterilor, apărătorul inculpaţilor C.M. şi S.V. a învederat instanţei că înţelege să susţină doar în subsidiar cazul de casare invocat în motivele scrise de recurs, în principal solicitând achitarea inculpaţilor în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. p. p. rap. la art. 10 lit. d) C. p. p., în lumina dispoziţiilor art. 3859 pct. 18 C. p. p.
Deşi acest din urmă caz de casare nu a fost invocat în termen, Curtea va proceda totuşi la examinarea sa, întrucât face parte dintre cele care pot fi luate în considerare din oficiu, conform art. 3859 alin. 3 teza a ll-a C. p. p.
Examinând cauza în temeiul art. 3856 alin. 1 şi 2 C. p. p., Curtea reţine următoarele:
Cu privire la cazul de casare prev. de art. 3859 alin. 1 pct. 18 C. p. p., invocat de inculpaţii C.M. şi S.V.
în primul rând, referitor la concluziile puse de reprezentantul Ministerului Public cu ocazia dezbaterilor, Curtea reţine faptul că, în lipsa unor dispoziţii legale în acest sens, nimic nu o împiedică să analizeze hotărârile recurate prin prisma cazului de casare menţionat, chiar dacă în apel cei doi inculpaţi au solicitat doar redozarea pedepsei, iar nu şi achitarea lor.
Examinând apoi noţiunea de „eroare gravă de fapt”, avută în vedere de dispoziţiile art. 3859 pct. 18 C. p. p., Curtea subliniază că aceasta presupune reflectarea inexactă a conţinutului dosarului în cuprinsul hotărârii atacate şi implică existenţa unei contrarietăti evidente şi necontroversate între ceea ce rezultă din actele cauzei şi menţiunile din hotărâre cu privire la existenţa concretă a faptei, a unui act, declaraţii sau a altui element probatoriu, aşa cum s-a subliniat în mod constant în doctrina şi în practica judiciară (inclusiv cea a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie). Pentru a se circumscrie acestui caz de casare, contrarietatea menţionată trebuie să fie nu doar evidentă, ci să şi influenţeze hotărâtor soluţia dispusă în cauză.
Dimpotrivă, raţionamentele logico-juridice sau concluziile instanţelor de fond sau de apel referitoare la existenţa faptei ori la vinovăţia inculpaţilor, întemeiate pe un pur proces de apreciere a probelor administrate, nu sunt susceptibile de a fi cenzurate în recurs prin raportare la dispoziţiile art. 3859 pct. 18 C. p. p.
în cauza de faţă, inculpaţii C.M. şi S.V. nu au indicat care anume act al dosarului sau probă existentă a fost reţinută în hotărârile recurate în mod evident şi incontestabil contrar conţinutului său real, llmitându-se doar la a nega săvârşirea faptei.
Examinând din oficiu cauza sub acest aspect, în limitele arătate, Curtea constată că instanţele de fond şi de apel şi-au întemeiat în mod corect soluţiile pronunţate pe probatoriul administrat, pe care l-au reflectat în mod corespunzător, fără a-l denatura. Astfel, în reţinerea situaţiei de fapt şi a vinovăţiei inculpaţilor, instanţele au avut în vedere plângerea şi declaraţiile părţii vătămate N.V., procesele-verbale întocmite cu ocazia recunoaşterii din grup a inculpaţilor de către partea vătămată, declaraţiile date de inculpaţi în faza de urmărire penală, prin care recunoşteau comiterea faptei, toate aceste mijloace de probă fiind examinate coroborat.
Cât priveşte declaraţiile ulterioare ale inculpaţilor, din etapa cercetării judecătoreşti, prin care prezentau o altă versiune a desfăşurării incidentului (versiune potrivit căreia unicul al infracţiunii de tâlhărie este inculpatul C.M.), acestea au fost înlăturate motivat de prima instanţă, care, după o amplă şi judicioasă analiză a acestora, a constatat nu numai că nu sunt susţinute de toate celelalte mijloace de probă administrate în cauză, dar şi că se contrazic unele pe altele.
Ca atare, Curtea constată că în cauză nu este incident cazul de casare prev. de art. 3859 alin. 1 pct. 18 C. p. p., soluţia de condamnare a inculpaţilor C.M. şi S.V. pronunţată de Judecătoria Buftea (şi menţinută de Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală) nefiind consecinţa unei erori grave de fapt.
Cu privire la cazul de casare prev. de art. 3859 alin. 1 pct. 14 C. p. p., invocat de toţi cei trei inculpaţi.
Infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 21 lit. a) şi c) C. p. este pedepsită cu închisoarea de la 7 la 20 de ani, limitele mari de pedeapsă la care s-a oprit legiuitorul reflectând gradul de pericol social ridicat al infracţiunii, date fiind valorile sociale importante cărora le aduce atingere (constând nu doar în patrimoniul unei persoane, ci şi în integritatea fizică ori psihică a acesteia).
Totuşi, potrivit art. 72 C. p., în procesul de individualizare a pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită constituie doar unul dintre criterii, ce trebuie a fi analizat prin coroborare cu gradul de pericol social concret al faptei, cu datele ce caracterizează persoana inculpatului, precum şi cu celelalte împrejurări care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Cât priveşte gradul de pericol social al infracţiunii deduse judecăţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 181 alin. 2 C. p., la stabilirea sa în concret, se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului.
în speţă, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au apreciat gravitatea faptei raportându-se în special la modalităţile de comitere a infracţiunii (de către trei persoane, asupra unei părţi vătămate în vârstă, aflată în propria locuinţă), fără să ia în considerare împrejurările în care inculpaţii au luat hotărârea infracţională, respectiv pe fondul unui consum ocazional de alcool, ce le-a afectat posibilitatea de apreciere critică asupra conţinutului şi consecinţelor faptelor lor. Tot astfel, nu s-a ţinut cont de urmările produse, care nu sunt totuşi dintre cele mai grave; în acest sens, se reţine că prejudiciul material este unul modic – 23 lei şi un telefon mobil – fiind recuperat în integralitate de partea vătămată, iar cât priveşte suferinţa fizică la care a fost supusă partea vătămată, aceasta s-a concretizat în leziuni ce au necesitat un număr de 3-4
zile îngrijiri medicale, aspect ce denotă faptul că violenţele fizice exercitate de inculpatul C. nu au fost foarte puternice. în caz contrar, lovirea în mod repetat cl pumnii şi cu picioarele a unei persoane de 87 de ani, cum s-a reţinut, s-ar fi soldat, indubitabil, cu urmări mult mai grave, dacă nu chiar cu decesul acesteia.
Pe de altă parte, nu poate fi ignorat faptul că partea vătămată a fost agresată doar de unul singur dintre cei trei inculpaţi, respectiv de C.M., ceilalţi doi (S.V. şi
C.M.) rezumându-se la a căuta prin locuinţă bani şi bunuri de valoare.
în lumina celor mai sus reţinute, Curtea constată că gradul de pericol social concret al infracţiunilor comise de inculpaţi nu este unul într-atât de ridicat pe cât au considerat instanţele de fond şi de apel.
Luând apoi în examinare circumstanţele personale ale inculpaţilor, Curtea reţine că în hotărârile atacate s-a pus, în principal, accentul pe împrejurarea că aceştia nu au loc de muncă şi anterior au mai fost sancţionaţi administrativ. Din declaraţiile inculpaţilor din faza de urmărire penală, coroborate cu declaraţiile martorilor P.C. şi
B.M. şi cu caracterizarea făcută inculpatului C.M. de Primăria comunei Moara Vlăsiei (dosar apel) reiese însă că inculpaţii, deşi nu aveau contracte de muncă, îşi câştigau totuşi licit existenţa, muncind ca zilieri. Cât priveşte amenzile administrative aplicate acestora, se constată că ele datează din anul 2005 (doar inculpatul S. fiind sancţionat o dată şi în 2007); oricum, în analiza datelor personale ale inculpaţilor, această împrejurare nu trebuie privită în mod izolat, ci prin coroborare cu alte aspecte (vârstă, ocupaţie, stare civilă, antecedente penale, profil socio-moral etc.).
în hotărârile atacate s-a făcut vorbire şi de atitudinea procesuală oscilantă a inculpaţilor, de faptul că aceştia nu au realizat o reevaluare a propriilor situaţii, în pofida probelor certe de vinovăţie administrate în cauză. Curtea subliniază însă că în procesul penal inculpatul se bucură de „dreptul la tăcere”, ceea ce înseamnă (printre altele) că nu este obligat ca prin declaraţiile sale să se autoincrimineze, fără ca această împrejurare să poată fi folosită împotriva sa în procesul de individualizare a pedepsei. Prin urmare, atunci când alege să adopte o poziţie procesuală sinceră, cooperantă, să ajute la descoperirea ori arestarea participanţilor, inculpatul poate beneficia de circumstanţa atenuantă judiciară prev. de art. 74 alin. 1 lit. c) C. p. p.. dar în caz contrar atitudinea sa nu poate constitui nici circumstanţă agravantă judiciară şi nici nu poate justifica aplicarea unei pedepse mai mari.
Pe de altă parte, nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au luat în considerare vârsta tânără a inculpaţilor, până în 32 de ani, faptul că inculpatul C. are un copil minor în întreţinere, precum şi probele în circumstanţiere administrate pentru inculpatul C. (martorul P.C. şi caracterizarea făcută de Primăria comunei Moara Vlăsiei), din care reiese că acesta a avut un bun comportament în societate anterior săvârşirii infracţiunii deduse judecăţii.
în fine, Curtea constată că pedepsele aplicate inculpaţilor sunt greşit individualizate şi prin prisma faptului că toţi sunt infractori primari (în cazul inculpatului S. intervenind de mult reabilitarea de drept pentru condamnarea la 6 luni închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, suferită în anul 1996), împrejurare care, coroborată cu celelalte aspecte reţinute mai sus, justifica reţinerea circumstanţei atenuante judiciare prev. de art. 74 alin. 2 C. p., cu consecinţa coborârii pedepselor sub minimul special prevăzut de lege, de 7 ani închisoare, în condiţiile art. 76 alin. 1 lit. b) C. p.
Faţă de cele ce preced, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. p. p., Curtea va admite recursurile declarate de inculpaţii C.M., S.V. şi C.M. împotriva deciziei penale nr. 554/A/20.10.2009 a Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, şi a sentinţei
penale nr. 194/03.06.2009 a Judecătoriei Buftea, Secţia penală, va casa în totalitate decizia penală şi în parte sentinţa penală atacate şi rejudecând:
Va condamna pe inculpatul C.M. la 4 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, luând în considerare faptul că este singurul care a lovit partea vătămată, dar şi probele în circumstanţiere şi atitudinea sa procesuală sinceră (în ceea ce priveşte propria-i persoană). în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi doi inculpaţi, Curtea va aplica pedepse mai mici, de câte 3 ani şi 6 luni închisoare, având în vedere contribuţia lor concretă mai redusă la comiterea faptei. Curtea consideră că aceste pedepse, cu executarea în regim de detenţie, sunt apte să îşi atingă scopul preventiv şi să exercite funcţiile de coerciţie şi de reeducare reglementate în art. 52
C.p.
Se va face aplicarea art. 71 C. p., interzicându-li-se inculpaţilor pe durata executării pedepsei principale, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II a şi lit. b) C. p., apreciindu-se că în raport de natura şi gravitatea concretă a faptei, de împrejurările cauzei şi de persoana inculpaţilor, nu se justifică şi interzicerea dreptului de a alege prev. de art. 64 alin. 1 lit. a) teza I C. p.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.
în baza art. 38517 alin. 4 C. p. p. rap. la art. 383 alin. 2 C. p. p., se va deduce din pedepsele aplicate durata prevenţiei pentru fiecare recurent inculpat, de la
26.11.2008 la zi.
Conform art. 192 alin. 3 C. p. p., cheltuielile judiciare în recurs vor rămâne în sarcina statului, urmând ca onorariul avocatului din oficiu, în cuantum de câte 300 lei pentru fiecare recurent inculpat, să fie avansat din fondurile Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
