C. muncii, art. 270 Legea nr. 22/1969, art. 25, art. 26
Salariatul nu a răsturnat prezumţia relativă de culpă instituită de art. 25 din Legea nr. 22/1969, respectiv nu a putut dovedi că paguba este consecinţa unor cauze obiective, generate de condiţiile precare de depozitare, într-un spaţiu exterior gestiunii sau că a făcut sesizări privind aceste aspecte adresate conducerii societăţii.
Potrivit fişei postului, salariatul avea ca atribuţii de serviciu, în calitate de gestionar, primirea, gestionarea şi eliberarea de bunuri, precum şi efectuarea recepţiei cantitative/calitative, conform actelor însoţitoare (facturi, avize de expediţie), pe care, după recepţie, să le predea serviciului pentru înregistrare, astfel că nerespectarea acestei obligaţii de recepţie şi primire a mărfurilor nu poate fi invocată drept temei pentru exonerarea de răspundere, întrucât nimeni nu se poate apăra invocând propria culpă.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şiasig. soc., decizia civilă nr. 2422R din 19 octombrie 2005, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 531/2005, pronunţată de Tribunalul Teleorman, s-a admis în parte acţiunea formulată de către reclamanta Cooperativa R. Alexandria, în contradictoriu cu pârâta J.M.C., s-a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 39.684.909 lei, reprezentând lipsă în gestiunea magazinului alimentar din incinta „Complexului Intim” aparţinând reclamantei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că pârâta avea ca atribuţie principală de serviciu primirea, gestionarea şi eliberarea de bunuri aflate în administraţia cooperativei reclamante, precum şi efectuarea recepţiei cantitative, calitative, conform actelor însoţite (facturi, avize de expediţie), iar după recepţie să le predea serviciului pentru înregistrare; să nu elibereze din gestiune bani sau valori materiale, decât pe baza documentelor legal constituite, neputând să le elibereze pe baza de dispoziţie verbală, scrisă sau alte însemnări provizorii, nea vând voie să folosească bani din gestiune pentru nevoi personale.
Totodată, pârâtei îi revenea ca atribuţiuni de serviciu obligaţia să comunice conducerii unităţii în scris plusurile/minusurile din gestiune de care are cunoştinţă, cazurile în care se constată că bunurile sunt degradante, depreciate sau distruse, precum şi obligaţia de a aduce la cunoştinţă conducerii unităţii cazurile în care cei cu care lucrează dau dovadă de incorectitudine sau incapacitate în îndeplinirea sarcinilor de serviciu, fiind obligată să prevină sustragerea şi orice formă de risipă, să ferească mărfurile de degradare, să le păstreze corespunzător, potrivit reglementărilor tehnice şi celor igicnico-sanitare.
Prin procesele-verbale de inventariere din 8 ianuarie 2004, 11 mai 2004 s-au constatat lipsuri în gestiune de 17.630.517 lei, respectiv 27.337.753 lei din care s-a recuperat parţial 7.267.281 lei, pârâta recunoscând în notele explicative această lipsă, în gestiune, obligându-se să achite debitul.
S-a considerat că actul de constatare a lipsurilor în gestiune creează
o prezumţie de culpă a gestionarului. In speţă, pârâta nu a răsturnat această prezumţie şi nu a făcut dovada unor cauze obiective, exone-ratoare de răspundere. Mai mult, aceasta a recunoscut atât la interogatoriu, cât şi prin notele explicative, că vina îi aparţine şi s-a obligat să acopere prejudiciul în totalitate, o parte din debit fiind achitată.
Prima instanţă a constatat că sunt întrunite cumulativ condiţiile pentru atragerea răspunderii patrimoniale (raport de muncă cu angajatorul prejudiciat, fapta ilicită a pârâtei angajată în calitate de gestionară, constând în încălcarea atribuţiilor înscrise în fişa postului; rapor
tul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prestată; vinovăţia, care în cazul gestionarilor se prezumă), prevăzută de art. 270 C. muncii, motiv pentru carc a admis în parte acţiunea, în temeiul art. 270 alin. (1) C. muncii, având în vedere că prejudiciul a fost achitat parţial.
împotriva acestei hotărâri s-a declarat recurs de către pârâtă, care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele motive:
Instanţa de fond a apreciat eronat probele dosarului, respectiv procesele-verbale din 8 ianuarie 2004 şi 11 mai 2004, ignorând că reclamanta menţionează recuperarea sumei de 7.267.281 Iei, precum şi achitarea sumei de 1.000.000 lei, rămânând de plată un debit de
22.722.491 lei din suma totală imputată de 30.989.772 lei.
In al doilea rând s-a arătat că instanţa de fond a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii patrimoniale, întrucât prejudiciul nu este real, contabilitatea gestiunii fiind ţinută numai valoric, fară fişă de magazie cantitativ-valorică, contrar prevederilor Legii nr. 82/1991.
în al treilea rând s-a susţinut că instanţa de fond nu a reţinut existenţa unei organizări defectuoase a gestiunii rezultată din aceea că reclamanta a recunoscut la interogatoriu că anumite acte de primire a mărfurilor erau semnate şi de cătrc L.H., acceptând cu angajament de plată din partea acestuia deşi acesta nu era salariatul său, ceea ce presupune gestionarea de către acesta cu acordul reclamantei.
Prin întâmpinare se solicită de cătrc intimată respingerea recursului ca nefondat.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurentă, care se încadrează în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10C. proc. civ., cât şi din oficiu, conform art. 3041 C. proc. civ., Curtea reţine următoarele:
Prima critică adusă hotărârii atacate este parţial fondată, întrucât calculul efectuat de către instanţa de fond este greşit, în raport de actele depuse la dosarul cauzei, respectiv procesele-verbale de inventariere din 8 ianuarie 2004 şi 11 mai 2004.
Astfel, potrivit procesului-verbal de inventariere din 8 ianuarie 2004 rezultă că s-a înregistrat o lipsă în gestiune de 17.630.517 lei, din care s-a scăzut suma de 3.833.000 lei (marfa expirată), rezultând o diferenţă netă de 13.797.517 lei, menţionată expres de către reclamantă.
Din procesul-verbal de inventariere din 11 mai 2004 rezultă că s-a constata o lipsă în gestiune de 27.192.255 lei.
Curtea reţine că lipsa totală în gestiune, conform acestor 2 procese-verbale amintite este de 40.989.772 lei (27.192.255 lei + 13.797.517 lei).
Rcelamanta-intimată menţionează în procesul-verbal din 11 mai 2004 că s-a recupcrat din lipsa netă în gestiune de 13.791.517 lei, constatată la inventarul din 6 ianuarie 2004 suma de 7.267.281 lei, iar în dosarul de fond există dovada achitării de către pârâtă a sumei de 1.000.000 lei, astfel încât, din totalul prejudiciului de 40.989.772 lei (greşit menţionat de recurentă 30.989.772 lei), s-a recuperat suma de 8.267.281 lei, rămânând un debit de achitat de 32.722.491 lei, iar nu
22.722.491 lei indicat de recurentă).
A doua critică adusă de către recurentă hotărârii atacate este nefondată, întrucât instanţa de fond a apreciat corect că sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 270 C. muncii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtei, ca urmare a procedurii prejudiciului cauzat reclamantei prin fapta sa ilicită.
Nu se poate reţine susţinerea recurentei, în sensul că prejudiciul nu este real, având în vedere procesele-verbale de inventariere din 8 ianuarie 2004 şi 11 mai 2004 necontestate carc constituie probă pentru constatarea lipsurilor şi care creează o prezumţie de culpă împotriva gestionarului, cât şi notele explicative, prin carc recurenta recunoaşte că vina îi aparţine, în ceea ce priveşte crcarea celor două prejudicii, obligându-se să le achite în totalitate, în rate, din veniturile salarialc lunare.
Potrivit fişei postului, recurenta avea ca atribuţii de serviciu, în calitate de gestionar, primirea, gestionarea şi eliberarea de bunuri aflate în administrarea cooperativei, precum şi efectuarea recepţiei cantitative/calitative, conform actelor însoţitoare (facturi, avize de expediţie), iar după recepţie să le predea serviciului contabilitate pentru înregistrare, astfel că nerespectarea acestei obligaţie de recepţie şi primire a mărfurilor nu poate fi invocată drept temei pentru a fi exonerată de răspundere, întrucât nimeni nu se poate apăra invocând propria culpă.
Nu se poate reţine că evidenţa mărfurilor s-a ţinut doar scriptic, iar nu şi faptic, recurenta semnând fişele contului „371” Comerţ cu amănuntul pe perioada 21 iulie 2003 – 11 mai 2004.
Referitor la ultima critică, Curtea reţine că prima instanţă a constatat corect că pârâta nu a răsturnat prezumţia relativă de culpă instituită de art. 25 din Legea nr. 22/1969, respectiv nu a putut dovedi prin probele administrate în cauză că paguba pe care a produs-o s-a datorat unor cauze obiective generate de condiţii precare de depozitare, într-un spaţiu exterior gestiunii sau că a făcut sesizări privind aceste aspectc adresate conducerii societăţii.
împrejurarea invocată în recurs, în sensul că L.H. semna anumite acte de primire a mărfurilor cu consimţământul reclamantei nu prezintă relevanţă, câtă vreme pârâta recurentă trebuia să aibă grijă de gestiune, potrivit fişei postului şi să nu permită ca tatăl său să gestioneze mărfuri în lipsa sa.
Pentru considerentele arătate, Curtea va admite în parte recursul, conform art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica sentinţa recurată, în sensul că obligă pârâta la plata sumei de 32.722.491 ROL către reclamantă, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
