2. Competenţa instanţei specializate în soluţionarea conflictelor de muncă. Aplicarea legii în timp
Legea nr. 95/2006, art. 385 alin. (1) şi (6)) Legea nr. 19/2000, art. 41 alin. (2)
O.G. nr. 1/2000, art. 5 alin. (1) lit. c), art. 11
H.G. nr. 774/2000, art. 10 alin. (1)
1. Chiar dacă se pune în discuţie luarea unei măsuri nelegale de demitere din funcţia de conducere, raportul juridic dintre părţi este de muncă, iar nu de serviciu. în speţă, atât reclamantul, cât şi intervenientul persoană fizică nu au calitatea de funcţionari publici, ci pe aceea de medic, fiind supuşi astfel unui raport de muncă. Schimbarea din funcţia de conducere nu modifică natura
raporturilor juridice puse în discuţie, iar susţinerea că între reclamant şi pârâtul unitate sanitară nu ar exista niciun raport de subordonare constituie o apărare de fond, iar nu un aspect care să inducă actului decizional un caracter administrativ.
Dispoziţia de numire în funcţie a altei persoane s-a fundamentat pe condiţia gradului didactic de predare superior, ea primind totodată şi avizul Autorităţii de Sănătate Publică Judeţeană, împrejurarea că, după numirea în funcţie, salariatul nu ar mai fi îndeplinit condiţiile pentru care a fost desemnat pentru acea funcţie nu poate conduce la concluzia nelegalităţii actului de numire.
2. Apariţia, pe parcursul derulării raporturilor juridice ale reclamantului cu unitatea sanitară, a unor acte normative noi, care au subordonat administrativ activitatea serviciilor de medicină legală fostei direcţii de sănătate publică judeţene (actuala autoritate de sănătate publică judeţeană), nu a modificat sfera raporturilor de muncă.
C.A. Constanţa, Secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia nr. 201/CM din 1 aprilie 2008, Jurindex
Prin încheierea nr. 613 din 13 iunie 2007, Tribunalul Constanţa, Sccţia comercială, de administrativ şi fiscal, a calificat prezentul litigiu ca fiind unul referitor la raporturi de muncă, trimiţând cauza la Secţia civilă, în raport de prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. Recursul declarat împotriva acestei încheieri de către instituţia pârâtă a fost respins ca inadmisibil, conform deciziei civile nr. 299/CA din 22 august 2007 a Curţii de Apel Constanţa.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Secţiei civile a Tribunalului Constanţa, care, prin sentinţa civilă nr. 2134 din 28 noiembrie 2007, a admis în parte acţiunea reclamantului Ş.E. în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă C.; a anulat decizia nr. 1654 din 30 octombrie 2006 emisă de instituţia pârâtă; a obligat pârâtul la plata, către reclamant, a indemnizaţiei de conducere pentru perioada noiembrie 2006 – august 2007, precum şi la 10.000 lei daune morale, a respins ca nefondate celelalte capcte de cerere; a respins cererea de intervenţie în interes alăturat pârâtului, formulată de intervenientul P.N.; a respins, ca fiind formulată de o persoană fară capacitate procesuală, cererea de intervenţie accesorie în interesul alăturat reclamantului a Consiliului Superior de Mcdicină Legală.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente: în raport de susţinerile referitoare la necompetenţa Secţiei civile în soluţionarea prezentului litigiu, raportată la calificarea acestuia ca fiind un litigiu de muncă, instanţa a apreciat, prin încheierea din 26 octombrie 2007, că această cauză vizează raporturi de natura celor care atrag jurisdicţia muncii. Litigiul a fost reţinut spre soluţionare, întrucât, chiar dacă se pune în discuţie, de principiu, luarea unei măsuri nelegale de demitere din funcţia de conducere, natura raporturilor invocate este de muncă, iar nu de serviciu. In speţă, reclamantul, cât şi intervenientul persoană fizică nu au calitatea de funcţionari publici, ci pe aceea de medic, fiind supuşi astfel unui raport de muncă. Schimbarea din funcţia de conducere nu
modifică natura raporturilor juridico puse în discuţie, iar susţinerea că între reclamant şi pârâtul unitate sanitară nu ar exista niciun raport de subordonare constituie o apărare de fond, iar nu un aspect carc să inducă actului decizional un caractcr administrativ.
In fapt, prin dispoziţia nr. 1654 din 30 octombrie 2006 a managerului Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă C. s-a dispus, în aplicarea art. 385 alin. (6) din Legea nr. 95/2006, eliberarea din funcţie, începând cu data de 30 octombrie 2006, a dr. Ş.E. din funcţia de medic şef al Serviciului Judeţean de Medicină Legală. S-a menţionat că, începând cu aceeaşi dată, medicul menţionat îşi va continua activitatea ca medic primar de medicină legală; urmare a eliberării din funcţie, reclamantului i s-a suspendat indemnizaţia de conducere în procent de 25% la salariul de bază lunar.
Actul sus-menţionat a fost urmat de dispoziţia nr. 1655 din 30 octombrie 2006 a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă C., prin care, începând cu 30 octombrie 2006, a fost numit în funcţia de medic şef al acestui serviciu dr. P.N., cu acordarea indemnizaţiei de conducere de 25% din salariul de bază.
Principala critică adusă de reclamant actului decizional prin care s-a statuat în sensul eliberării sale din funcţia de medic şef s-a referit la emiterea lui de cătrc o autoritate care nu avea competenţa legală de a statua în vreo modalitate asupra raporturilor sale de muncă.
Reclamantul a invocat şi prevederile O.G. nr. 1/2000, care, prin art. 5 alin. (1) lit. c), dispun că scrviciile de medicină legală judeţene sunt subordonate, din punct de vedere administrativ, direcţiilor de sănătate publică, precum şi cele ale art. 10 din Regulamentul de aplicarc a dispoziţiilor O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, aprobat prin H.G. nr. 774/2000, care menţionează că serviciile de medicină legală se înfiinţează în fiecare judeţ, având sediul în localitatea reşedinţă de judeţ şi sunt conduse de un medic legist şef, numit de directorul direcţiei judeţene de sănătate publică, în condiţiile legii. Aceste prevederi legale trebuie însă privite în mod nuanţat în situaţia raporturilor juridice de muncă ale reclamantului, întrucât, la data intrării în vigoare a O.G. nr. 1/2000 (20 ianuarie 2000), reclamantul Ş.E. îndeplinea deja funcţia de medic şef al laboratorului de medicină legală, conform dispoziţiei nr. 773 din 16 decembrie 1992 a Spitalului Clinic Judeţean C.
Conform actului menţionat, reclamantul a fost numit de către directorul Spitalului Clinic Judeţean C., pc bază de concurs, în această funcţie de conducerc, începând cu data de 1 ianuarie 1993. Aşadar,
apariţia, pc parcursul derulării raporturilor juridice ale reclamantului cu unitatea sanitară menţionată, a unor actc normative noi, carc au subordonat administrativ activitatea serviciilor de medicină legală fostei direcţii de sănătate publică judeţene (actuala autoritate de sănătate publică judeţeană), nu a modificat sfera acestor raporturi de muncă. Textele menţionate au relevanţă pentru noile situaţii juridice apărute ulterior intrării în vigoare a legii, însă, în cauză, reclamantul nu a contestat că are un contract de muncă încheiat cu unitatea sanitară pârâtă.
Principiul simetriei în privinţa încheierii şi încetării actelor juridice a fost în acest caz respectat, astfel că decizia nr. 1654 din 30 octombrie 2006 a Spitalului Clinic Judeţean C. a dispus în sensul modificării contractului individual de muncă al reclamantului cu această unitate sanitară.
Textul art. 10 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor
O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, aprobat prin H.G. nr. 774/2000, potrivit căruia scrviciilc de medicină legală se înfiinţează în fiecarc judeţ şi sunt conduse de un medie legist şef, numit de directorul direcţiei judeţene de sănătate publică, în condiţiile legii (respectiv prin concurs organizat conform Metodologiei aprobate prin Ordinul nr. 698/2001, modificat), este astfel incidcnt situaţiilor de numire în această funcţie de conducere intervenite după intrarea în vigoare a actului normativ.
Astfel fiind, în raport de aceste considerente, s-a reţinut că dispoziţia nr. 1654 din 30 octombrie 2006 nu poate fi criticată din pcrspectiva necompetenţei conducerii unităţii sanitare de a lua măsura menţionată.
Cât priveşte nulitatea apreciată în raport de faptul că decizia menţionată nu conţine un termen înăuntrul căruia să se poată contesta actul, s-a avut în vedere că o asemenea sancţiune invocată ca apărare de fond nu se poate încadra în dispoziţiile referitoare la concediere sau la aplicarea sancţiunilor disciplinare, întrucât măsura dispusă de instituţia pârâtă a vizat o modificare unilaterală a contractului individual de muncă; or, legea nu prevede în acest caz emiterea unei decizii care să includă, cu titlu obligatoriu şi sub sancţiunea invocată, termenul înăuntrul căruia actul poate fi contestat.
Decizia este nelegală, însă prin prisma modului de aplicarc a prevederilor art. 385 alin. (6) din Legea nr. 95/2006. Textul menţionat trimite la lcgca-cadru în domeniul pensiilor din sistemul public -Legea nr. 19/2000, care, prin art. 41 alin. (2), prevede că vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei şi 65 de ani pentru bărbaţi. Prin urmare, măsura încctării funcţiei de conducere pc
criteriul vârstei nu putea fi dispusă mai înainte de împlinirea de către reclamant a vârstei standard de pensionare prevăzute de lege, anume 65 de ani. De altfel, modificarea ulterioară a textului art. 385 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, intervenită prin Legea nr. 264/2007, a statuat expres asupra vârstei de 65 de ani la care medicii, indiferent de sex, se pot pensiona. Cum, la data luării măsurii de către Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă C., vârsta standard de pensionare în raport de care operau şi prevederile art. 385 alin. (6) din Legea nr. 95/2006, era de 65 de ani [conform art. 41 alin. (2) din Legea nr. 19/2000], iar nu de 62 ani şi 11 luni, astfel cum i s-a comunicat reclamantului prin adresa nr. 29106 din 28 decembrie 2006, dispoziţia contestată este nelegală.
Constatarea nelegalităţii actului decizional nu va genera însă, în speţă, repunerea părţilor în situaţia anterioară, din cel puţin două considerente: la data pronunţării hotărârii, reclamantul împlinise vârsta legală de pensionare indusă de chiar modificarea textului art. 385 a lin. (1) din Legea nr. 95/2006, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2007 – intrată în vigoare la 30 iulie 2007; prin Ordinul Ministerului Sănătăţii şi Familiei nr. 698/2001 a fost aprobată Metodologia privind angajarea, transferarea şi detaşarea medicilor şi care, conform Ordinului nr. 378/2002, se aplică şi postului de şef serviciu medicină legală; actele normative menţionate stabilesc astfel că posturile de conducere se ocupă pc bază de concurs.
Nelegalitatea dispoziţiei contestate va atrage însă acordarea de despăgubiri corespunzătoare indemnizaţiei de conducere de care ar fi beneficiat reclamantul de la data emiterii actului decizional nelegal şi până la data împlinirii condiţiilor de pensionare (august 2007).
Cu privire la capătul de cerere referitor la constatarea nulităţii dispoziţiei nr. 1655 din 30 octombrie 2006, prin care instituţia pârâtă a dispus numirea în funcţia de conducere a unei alte persoane, instanţa de fond a reţinut că acesta este nefondat. Actul menţionat reţine în preambul existenţa adresei Universităţii P. din 2006, prin care s-a comunicat propunerea numirii în funcţia de şef al Serviciului Judeţean de Mcdicină Legală, în şedinţa Senatului universitar, a intervenien-tului dr. N.P., precum şi adresa Autorităţii de Sănătate Publică Judeţeană C. din 23 octombrie 2006, prin care a fost comunicată adresa din 2 octombrie 2006 a Ministerului Sănătăţii. Dispoziţia s-a fundamentat la acea dată pe condiţia gradului didactic de predare superior, ca primind totodată şi avizul Autorităţii de Sănătate Publică Judeţeană C.
Susţinerile reclamantului pe care s-a fondat cererea în constatarea nulităţii dispoziţiei nr. 1655 din 30 octombrie 2006, în sensul că
intervenientul P.N. nu a mai îndeplinit ulterior numirii sale condiţiile pentru care a fost desemnat pc această funcţie, nu pot conduce la concluzia nelegalităţii actului de numire. Nelegalitatea deciziei de revocare din funcţie a reclamantului nu atrage în mod direct constatarea nelegalităţii deciziei de numire a noului medic şef al acestui serviciu, iar în raport de înscrisurile depuse de unitatea sanitară pârâtă, la data numirii intervenientului, acesta a avut îndeplinite condiţiile formale de desemnare pe acest post.
Curtea, analizând hotărârea atacată din perspectiva criticilor formulate, a observat caracterul întemeiat al acestuia, astfel că a admis recursul, pentru următoarele considerente de fapt şi de drept: vârsta de pensionare pentru medici era vârsta prevăzută de lege. Legea la care se face trimitere este, fară îndoială, art. 41 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, care arată că atingerea vârstei de 65 de ani pentru bărbaţi
urma să se facă potrivit eşalonării de la anexa nr. 3. In luna octombrie 2006, momentul emiterii dispoziţiei contestate, vârsta standard de pensionare era de 62 de ani şi 11 luni, iar reclamantul (născut în luna
august 1942) avea vârsta de 64 de ani şi 3 luni. întrucât reclamantul împlinise vârsta de pensionare de 62 de ani şi 11 luni (după anexa nr. 3 din Legea nr. 19/2000) la data de 30 octombrie 2006, rezultă că dispoziţia de eliberare din funcţia de medic şef al Serviciului Judeţean de Medicină Legală este conformă cu legea.
In aceste condiţii, toate aspectcle reţinute de instanţa de fond sunt eronate, întrucât pornesc de la o situaţie premisă greşită, şi anume că art. 385 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 prevede că vârsta de pensionare la medici este de 65 de ani, fară a observa că această prevedere legală a fost introdusă prin Legea nr. 264/2007, act normativ ulterior emiterii dispoziţiei atacate. Hotărârea este criticabilă şi din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 41 din Legea nr. 19/2000, pe care instanţa îl preia în mod trunchiat, fară a observa că vârsta standard de pensionare de 65 de ani la bărbaţi urma să fie atinsă într-o perioadă de 13 ani, conform eşalonării de la anexa nr. 3.
întrucât dispoziţia atacată este legală, rezultă că rămân fară suport atât obligarea la plata indemnizaţiei de conducere pentru perioada noiembrie 2006 – august 2007, cât şi la plata daunelor morale. Nu se poate aprecia că o persoană are o suferinţă morală atunci când i se face aplicarea unui act normativ în vigoare.
