Potrivit art. 27 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, tribunalul este competent să judece în primă instanţă, între altele, traficul ilicit de droguri care la momentul reglementării competenţei după materie şi calitatea persoanei era infracţiunea prevăzută de art. 312 din Codul penal.
Legea nr. 143/2000, care este în prezent actul normativ aplicabil în cazul traficului de droguri, prin art. 32 din cadrul capitolului referitor la dispoziţii finale, nu a modificat competenţa judecării acestei infracţiuni.
(Decizia nr. 1927/R din 8 octombrie 2004 – Secţia a Il-a penală)
Prin încheierea din 30 septembrie 2004, Tribunalul Bucureşti, având pe rol soluţionarea cauzei penale privind pe inculpaţii C.A., Ţ.B.A., K.P. şi T.E., trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 2 şi 3 din Legea nr. 143/2000, a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive şi a dispus între altele menţinerea stării de arest a celor patru inculpaţi, în temeiul art. 3002 raportat la art. 160b alin. 3 din Codul de procedură penală.
Instanţa a motivat că inculpaţii sunt trimişi în judecată pentru infracţiuni de trafic de droguri prevăzute de Legea nr. 143/2000, în prezent cauza fiind în curs de judecată.
A mai motivat că în cauză există indicii temeinice relevate de actele dosarului, pe care le-a şi enumerat, în sensul că inculpaţii au comis faptele pentru care sunt cercetaţi, că au fost surprinşi în flagrant, că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile reţinute este mai mare de 4 ani, iar lăsarea lor în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică şi există temerea că inculpaţii, odată puşi în libertate, ar putea influenţa depoziţiile martorilor ce urmează a fi audiaţi în cursul cercetării judecătoreşti.
împotriva încheierii a declarat recurs inculpatul T.E., pe care l-a motivat-oral apărătorul acestuia în şedinţa publică din 8 octombrie 2004.
Apărătorul inculpatului a criticat încheierea ca fiind dată cu încălcarea dreptului la apărare al clientului său, prin aceea că instanţa de fond nu i-a permis să depună acte la dosar şi nici să dezvolte oral motivele pentru care a cerut motivarea judecării inculpatului T.E. în stare de libertate. Concomitent a susţinut că probele administrate sunt în afara legii şi că Tribunalul Bucureşti nu este competent pentru judecarea cauzei.
Recursul nu este fondat.
în cauză, pe de o parte, nu există indicii că apărarea inculpatului recurent a fost obstrucţionată de instanţă. Pe de altă parte, inculpatul şi apărătorul au avut posibilitatea să depună concluzii scrise inclusiv prin registratura instanţei, ceea ce nu s-a realizat în cauză.
Nu este susţinută afirmaţia că probele administrate în cauză sunt prohibite de lege.
Cât priveşte susţinerea că în cauză Tribunalul Bucureşti nu ar fi instanţa competentă să judece cauza, aceasta este de asemenea nefondată.
Potrivit art. 27 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, tribunalul este competent să judece în primă instanţă, între altele, traficul ilicit de droguri, care la momentul reglementării competenţei după materie şi calitatea persoanei era infracţiunea prevăzută de art. 312 din Codul penal.
Or, Legea nr. 143/2000, care este în prezent actul normativ aplicabil în cazul traficului de droguri, prin art. 32 din cadrul capitolului referitor la dispoziţii finale, nu a modificat competenţa judecării acestei infracţiuni.
Pe de altă parte, în mod corect instanţa a reţinut că în cauză sunt realizate condiţiile art. 143 din Codul de procedură penală, referitoare la indicii temeinice potrivit cărora inculpatul ar fi comis infracţiuni prevăzute de art. 2 şi 3 din Legea nr. 143/2000, că aceste infracţiuni sunt pedepsite cu închisoare mai mare de 4 ani şi că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta pericol pentru ordinea publică.
în acest sens au fost enumerate probele administrate care susţin acuzaţiile împotriva inculpatului. Este de asemenea dovedit că infracţiunile au fost surprinse în flagrant şi că prin modul cum au fost concepute lăsarea recurentului în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică.
Prin urmare, în mod temeinic instanţa de fond a constatat că sunt realizate condiţiile prevăzute de art. 160b din Codul de procedură penală şi a menţinut arestarea preventivă a recurentului inculpat.
Aşa fiind, Curtea, examinând cauza potrivit art. 3856 alin. 3 din Codul de procedură penală, văzând şi prevederile art. 38515 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, a respins recursul ca nefondat şi l-a obligat pe inculpat la cheltuieli judiciare către stat.
