Lipsa de diligentă a unităţii în ceea ce priveşte gestionarea cu bună credinţă a resurselor financiare în vederea închirierii unui alt autoturism. Abuz de drept. Limitarea cuantumului despăgubirilor
C. muncii, art. 270 alin. (1)
Exercitarea unui drept civil subiectiv dincolo de limitele fireşti, adică exercitarea lui în alt scop decât acela în vederea căruia dreptul respectiv este recunoscut de lege – în cauza dedusă judecăţii, fapta unităţii de a încheia un contract de închiriere a unui autoturism, evident dezavantajos financiar (100 Euro/zi), în vederea continuării activităţii economice perturbată de fapta produsă din culpa salariatului, respectiv avarierea maşinii unităţii – constituie abuz de drept conferind instanţei obligaţia de a limita cuantumul despăgubirilor solicitate în raport de paguba reală suportată.
C.A. Galaţi, s. confl. muri. şi asig. soc., decizia nr. 74/R din 4 februarie 2008, în Jurindex
Prin sentinţa civilă nr. 1437 din l octombrie 2007, Tribunalul Galaţi a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Internaţional Protect T. SRL G în contradictoriu cu pârâtul E.J.; a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 800 lei cu titlu de despăgubiri; a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:
Pârâtul a desfăşurat activitate în cadrul unităţii reclamante în funcţia de agent de pază iar în data de 20 ianuarie 2007 a fost implicat într-un accidcnt de circulaţie care a avut drept consecinţă avarierea autoturismului proprietatea unităţii reclamante. Reclamanta a dispus închirierea unui alt autoturism, pe perioada reparaţiilor autovehiculului avariat de pârât. Potrivit procesului-verbal încheiat de agentul de poliţie rutieră, s-a constatat că pârâtul se face vinovat de producerea accidentului rutier în urma căruia a fost avariat autoturismul unităţii reclamante, de altfel, fapt recunoscut de pârât în întâmpinare.
Potrivit dispoziţiilor art. 270 alin. (1) C. muncii, salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu lor. Conform art. 271 alin. (1) C. muncii, pentru a exista răspundere patrimonială este necesar să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii de fond: calitatea de salariat la angaja
torul păgubit a celui ce a produs paguba, fapta ilicită şi imorală a salariatului, săvârşită în legătură cu munca sa, prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; vinovăţia (culpa) salariatului. Numai întrunirea cumulativă a acestor condiţii atrage răspunderea patrimonială, lipsa vreuneia dintre ele înlătură această răspundere.
In literatura de specialitate se apreciază că, pentru stabilirea răspunderii patrimoniale, caracterul ilicit al faptei se analizează în raport cu obligaţiile de serviciu, decurgând din contractul individual de muncă, în conţinutul căruia sunt incluse, pe lângă obligaţiile concrete, specifice naturii, funcţiei, felului şi locului muncii, toate celelalte îndatoriri prevăzute de legi şi de alte acte normative.
Unitatea păgubită trebuie să dovedească ce sarcini de serviciu avea salariatul, sarcini a căror neîndeplinire sau îndeplinire necorespun-
zătoare a creat prejudiciul respectiv. In lipsa caracterului ilicit, fapta cauzatoare de daune nu atrage nicio răspundere. De asemenea, răspunderea patrimonială presupune un rezultat dăunător care să se concretizeze într-o pagubă cu valoare economică iar aceasta să fi fost determinată de salariaţi din vina şi în legătură cu munca lor, prin aceasta înţelegându-se legătura necesară dintre doua fenomene cauză şi cfect.
Acţiunea cauzci este de obieci posibilă numai în anumite condiţii, care crcează posibilitatea concretă şi certă pentru săvârşirea faptei care produce direct prejudiciul, fiind considerată ea însăşi ca având un rol cauzal şi poate fundamenta stabilirea răspunderii materiale în sarcina autorului ei. Dc precizat că, efectul este generat de o singură sau mai multe cauze, principale sau secundare, directe sau indirecte, concomitente sau succesive.
Ţinând seama de cele arătate, determinarea raportului de cauzalitate ca o condiţie a răspunderii juridice este anevoioasă, fiind necesar un efort de selecţie şi gradaţie, spre a stabili, în fiecare caz concret fapta sau faptele care au putut determina transformarea posibilităţii prejudiciului în realitate.
In speţă din ansamblul materialului probator administrat, instanţa a reţinut că reclamantul prin fapta sa de a avaria autoturismul unităţii a generat un prejudiciu indirect societăţii prin însăşi blocarea activităţii de pază şi protecţie în vederea căreia era întrebuinţat autoturismul, activitate deblocată ca urmare a închirierii altui autovehicul şi implicit plata chiriei care se va constitui în prejudiciu.
De asemenea, instanţa a apreciat că lipsa de diligenţă a unităţii în ceea ce priveşte gestionarea cu buna crcdinţă a resurselor financiare în
vederea închirierii unui alt autoturism în lumina anticipării recuperării prejudiciului de la salariatul – pârât este un abuz de drept care o îndri-tuieşte a limita despăgubirile în raport de preţurile medii ale pieţii în domeniul închirierii de autoturisme la momentul pronunţării.
Exercitarea unui drept civil subiectiv dincolo de limitele sale fireşti, adică exercitarea lui în alt scop decât acela în vederea căruia dreptul respectiv este recunoscut de lege – în speţă, fapta unităţii de a încheia un contract de închiriere a unui autoturism, evident dezavantajos financiar (100 Euro/zi), în vederea continuării activităţii economice perturbată de fapta produsă din culpa salariatului, respectiv avarierea maşinii unităţii – constituie abuz de drept şi conferă instanţei obligaţia de a limita despăgubirile solicitate în raport de realităţile şi valorile sociale şi morale urmărite a fi protejate de norma care îl reglementează.
Faţă de aceste considerente, instanţa a admis în parte acţiunea, a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 800 lei cu titlu de
despăgubiri. împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta
I.P.T. SRL G, considerând-o nelegală.
Analizând hotărârea recurată, atât prin prisma motivelor invocate de recurent dar şi din oficiu, sub toate aspectcle de fapt şi de drept, Curtea apreciază că recursul este nefundat, pentru următoarele considerente:
Critica recurentului că instanţa de fond nu a prezentat nicio modalitate de calcul din care să rezulte suma de 800 lei nu este întemeiată. Instanţa de fond a reţinut în mod corect că, intimatul-pârât a produs un prejudiciu indirect societăţii prin avarierea autoturismului unităţii recurente, fapt recunoscut şi de către pârât, fapt ce a blocat activitatea societăţii de pază şi protecţie în vederea căreia era întrebuinţat autoturismul, activitate deblocată ca urmare a închirierii altui autoturism. Dar recurenta avea obligaţia de a gestiona cu bună-credinţă resursele financiare ale societăţii, prin închirierea unui alt autoturism raportat la preţul pieţii şi nicidecum la un preţ exorbitant, prin anticiparea recuperării prejudiciului de la intimatul-pârât.
Instanţa, reţinând abuzul de drept săvârşit de către recurentă a limitat cuantumul despăgubirilor, raport la preţurile medii ale pieţii în domeniul închirierii de autoturisme/zi, stabilind un preţ de 800 lei, preţ rezonabil pentru închirierea unui autoturism pentru o perioadă de 16 zile.
In consecinţă, critica recurentei că suma de 800 Ici reţinută de instanţa de fond nu rezultă din niciun calcul nu este întemeiată, în
condiţiile în care este de notorietate că preţul stabilit cu titlu de chirie pentru un autoturism este de 50 lei pe zi. Mai mult, recurenta nu a combătut prin niciun mijloc de probă că preţul închirierii unui autoturism este mai mare decât cel reţinut de către instanţa de fond.
De asemenea, susţinerea recurentei că autoturismul era supus unui risc mai mare datorită specificului activităţii, fapt ce a determinat perceperea unei chirii mai mari decât altă ofertă, nu poate fi reţinută de către instanţă deoarece aceasta nu se coroborează cu nici un mijloc de probă administrat în cauză.
Recurenta nu a făcut dovada necesităţii urgenţei închirierii unui alt autoturism acceptând preţul de 100 Euro/zi mult prea mare decât cel practicat pe piaţă pentru acoperirea necesarului societăţii în vederea îndeplinirii obiectivului şi a satisfacerii nevoilor clienţilor săi. Este cunoscut faptul că cel care face o propunere (afirmaţie) pentru judecată trebuie să o dovedească conform art. 1165 C. civ.
Aşadar, exercitarea unui drept civil subiectiv dincolo de limitele fireşti, adică exercitarea lui în alt scop decât acela în vederea căruia dreptul respectiv este recunoscut de lege, în cauza dedusă judecăţii, fapta unităţii de a încheia un contract de închiriere a unui autoturism evident dezavantajos financiar (100 Euro/zi) în vederea continuării activităţii economice perturbată de fapta produsă din culpa salariatului respectiv avarierea maşinii unităţii – constituie abuz de drept conferind instanţei obligaţia de a limita cuantumul despăgubirilor solicitate în raport de paguba reală suportată, cum corect a reţinut instanţa şi de fond.
