C. muncii, art. 270 alin. (1)
Angajatorul este ţinut să dovedească existenţa în patrimoniul său a unui prejudiciu cert cauzat de salariatul pârât.
Din probele administrate – recunoaşterea pârâtului prin angajamentul de plată, dispoziţia de plată, decontul de cheltuieli -, rezultă fără echivoc că suma reprezentând avansuri spre decontare este datorată de pârâtul-recurent.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 2147/R din 14 iunie 2006, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 5382 din data de 21 deccmbric 2005, pronunţată în dosarul nr. 3360/LM/2005, Tribunalul Bucureşti Secţia a VlII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, administrativ şi fiscal a admis în parte cererea reclamantei SC A.I. SRL, în contradictoriu cu pârâtul O.N.; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a echivalentului în lei la data plăţii a sumei de 618 Euro reprezentând prejudiciu cauzat societăţii; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 500 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, pârâtul O.N. a fost salariatul reclamantei SC A.I. SRL, în funcţia de conducător auto până la data de 15 mai 2005, când raporturile de muncă au încetat prin emiterea deciziei în temeiul art. 61 lit. a) C. muncii.
Instanţa de fond, cercetând asupra pretenţiilor reclamantei a avut în vedere sumele precizate de aceasta care compun totalul cuantumului ce se solicită: 113 Euro – conform dispoziţiei de plată din 14 aprilie 2003, 558 Euro – conform dispoziţiei de plată din 14 aprilie 2003, 60 Euro – conform angajamentului din 2 februarie 2002 şi 200 Euro – contravaloare obiecte de inventar sustrase. Din acest total al prejudiciului a fost scăzută suma de 150 Euro reprezentând garanţia constituită de pârât, rămânând de recuperat suma 781 Euro.
In ceea ce priveşte partea de prejudiciu în cuantum de 558 Euro, instanţa de fond a avut în vedere faptul că, din decontul de cheltuieli întocmit la 1 iunie 2003 aferent cursei din 16 aprilie 2003, rezultă că pârâtul avea de restituit suma de 558,5 Euro, sumă ce se regăseşte în
nota de lichidarc din 21 iulie 2003 şi a fost recunoscută de pârât prin angajamentul de plată din 2 aprilie 2004.
Referitor la suma de 60 Euro solicitată de reclamantă, tribunalul a constat că aceasta a fost încasată de pârât, conform dispoziţiei de plată din 2 august 2002, semnată de primire de către acesta.
Faţă de aceste considerente, instanţa de fond a constatat că sunt îndeplinite condiţiile art. 270 alin. (1) C. muncii, facându-se dovada sumelor încasate de pârât şi nerestituite producându-se astfel un prejudiciu în patrimoniul societăţii, în cuantum de 618 Euro, pârâtul fiind obligat la echivalentul în lei la data plăţii acestei sume.
Cu privire la sumele de 113 Euro şi 200 Euro solicitate de reclamantă a fi restituite de pârât, prima instanţă a constatat că, deşi sarcina probei îi revenea conform art. 287 C. muncii, angajatorul nu a depus la dosar acte contabile din care să rezulte producerea acestui prejudiciu. Astfel, pentru suma de 200 Euro reprezentând obiecte de inventar nu s-a făcut dovada predării acestora către reclamant la Viena, iar pentru suma de 113 Euro nu s-a depus dispoziţia de plată din 14 aprilie 2003, invocată ca temei al acordării acestei sume.
împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
In motivele de recurs formulate, recurentul a susţinut că nu datorează societăţii recurente suma la care a fost obligat prin sentinţa atacată; că toate sumele primite avans spre decontare le-a restituit la întoarcerea în ţară, fără însă a semna de predarea lor şi că a întocmit deconturi dar nu i-au fost primite.
A mai arătat recurentul că predarea-primirea sumelor reprezentând avans spre decontare se făcea în mod direct, fără întocmirea vreunui document şi fără semnătură, iar cu privire la dispoziţiile de plată depuse la dosar de reclamantă arată că nu are cunoştinţă.
Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei recurate, în raport de criticile formulate, cât şi din oficiu, potrivit art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul nu este fondat.
Instanţa de fond a apreciat în mod corect că sunt îndeplinite cerinţele art. 270 alin. (1) C. muncii, reclamanta dovedind existenţa în patrimoniul său a unui prejudiciu cert de 618 Euro cauzat de pârât.
Astfel, din probele administrate în cauză, respectiv recunoaşterea pârâtului prin angajamentul de plată din 2 aprilie 2004, dispoziţia de plată din 2 august 2002, decontul de cheltuieli din 1 iunie 2003, rezultă fără echivoc că suma de mai sus, ce reprezintă avansuri spre decontare este datorată de pârâtul-recurent.
