Clauze ale actului adiţional la contractul individual de muncă şi ale contractului colectiv de muncă la nivel de unitate conţinând prevederi contrare sau drepturi sub nivelul minim stabilit prin acte normative sau prin contractul colectiv de muncă la nivel naţional. Consecinţe
C. muncii, art. 11, art. 57 alin (4), art. 195, art. 238 alin. (2), art. 241 alin. (1) lit. a) Legea nr. 130/1996, art. 8 alin. (2), art. 24
Termenul de 5 ani prevăzut de actul adiţional privind condiţiile formării profesionale contravine dispoziţiilor art. 84 alin. (1) lit. e) din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007-2010 (care prevede un termen fix de 3 ani şi se referă numai la încetarea contractului individual de muncă din motive imputabile, iar nu şi din iniţiativa salariatului), impunând salariatului obligaţii mai grave. Prin urmare, se impune înlocuirea termenului de 5 ani prevăzut în actul adiţional cu termenul de 3 ani prevăzut de art. 84 alin. (1) lit. e) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional 2007-2010, care se referă exclusiv la ipoteza încetării raporturilor de muncă din motive imputabile salariatului.
Pentru situaţia încetării raporturilor de muncă din iniţiativa salariatului, în mod just prima instanţă a dat eficienţă dispoziţiilor art. 195 alin. (1) şi (2) C. muncii.
în privinţa cuantumului despăgubirilor pe care salariatul are obligaţia să le achite angajatorului, nu se poate constata existenţa unei cauze ilicite, în condiţiile art. 966 C. civ., faţă de prevederile art. 195 alin. (2) C. muncii, care lasă părţilor libertatea de a conveni, prin încheierea de acte adiţionale asupra oricăror alte aspecte în legătură cu obligaţiile salariatului, ulterioare formării profesionale.
Modul de calcul al despăgubirilor depinde de perioada nelucrată, fiind o problemă legată de angajarea răspunderii salariatului, deci de executarea clauzei, iar nu de valabilitatea ei.
C.A. Bucureşti, Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia civilă nr. 3068/R din 6 mai 2009, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 7250 din 20 noiembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins excepţia lipsei de interes ca nefondată; a admis în parte acţiunea formulată de contestatorul P.S. în contradictoriu cu intimata SC C. SA, a anulat în parte art. 4 din actul adiţional şi art. 5 din anexa la actul adiţional din data de 11 aprilie 2007, în sensul că termenul de 5 ani prevăzut pentru ipoteza încetării culpabile a contractului individual de muncă se înlocuieşte cu termenul de 3 ani prevăzut de art. 84 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007-2010; a respins celelalte cereri ca nefondate; a compensat cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept: prin actul adiţional din data de 11 aprilie 2007, având în vedere pregătirea profesională a reclamantului pentru pilotarea unui anumit tip de aeronavă, la art. 4 şi art. 5 s-a prevăzut ca salariatul să nu determine încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa sau culpa sa pe o durată de 5 ani calculată de la momentul semnării actului adiţional, în caz contrar urmând a suporta contravaloarea cheltuielilor efectuate de angajator cu perfecţionarea sa profesională, în sumă totală de 30.000 euro, proporţional cu perioada nelucrată din totalul perioadei stabilite, calculată conform modului prevăzut de actul adiţional.
Prima instanţă a avut în vedere dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) şi alin. (13) din contractul colectiv de muncă la nivelul pârâtei, precum şi pc acelea ale art. 84 alin. (1) lit. e) din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007-2010 şi a făcut aplicarea prevederilor art. 57 alin. (4), ale art. 238 alin. (2) şi ale art. 241 alin. (1) lit. a) C. muncii.
Tribunalul a constatat că termenul de 5 ani prevăzut de actul adiţional contravine dispoziţiilor art. 84 alin. (1) lit. e) din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007-2010 (care prevede un termen fix de 3 ani şi se referă numai la încetarea contractului individual de muncă din motive imputabile, iar nu şi din iniţiativa salariatului), impunând salariatului obligaţii mai grave.
In legătură cu clauza care stabileşte cuantumul despăgubirilor pe care salariatul are obligaţia să le achite angajatorului, s-a reţinut de către prima instanţă că nu se poate constata existenţa unei cauze ilicite, în condiţiile art. 966 C. civ., faţă de prevederile art. 195 alin. (2) C. muncii, care lasă părţilor libertatea de a conveni, prin încheierea de acte adiţionale, asupra oricăror alte aspecte în legătură cu obligaţiile salariatului, ulterioare formării profesionale.
Concluzia tribunalului a fost în sensul că suma convenită de părţi nu contravine niciunei dispoziţii legale, deoarece nu există un anumit text de lege care să stabilească un anumit cuantum al despăgubirilor datorate de salariat, dar nici vreunei prevederi convenţionale cuprinse în contractele colective. Modul de calcul al despăgubirilor depinde de perioada nelucrată, fiind o problemă legată de angajarea răspunderii salariatului, deci de executarea clauzei, iar nu de valabilitatea ei. S-a mai reţinut că Legea nr. 130/1996, în art. 24 alin. (3), prevede numai posibilitatea părţii interesate de a solicita negocierea clauzei anulate, astfel încât nu se poate dispune înlocuirea dispoziţiilor contractului colectiv de muncă la nivel de unitate prin care se prevede un termen de 5 ani, în raport de dispoziţiile art. 238 C. muncii şi ale art. 8 alin. (2) din Legea nr. 130/1996.
Pentru aceleaşi motive a fost apreciată ca fiind nefondată şi cererea de anulare a clauzei din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate privind încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa salariatului.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs motivat, în termenul legal, reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. Pe fond, examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate, cât şi sub toate aspectele, conform dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., curtea a constatat că recursul este nefondat şi l-a respins ca atare, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare: astfel cum în mod corect a reţinut prima instanţă, între părţi a fost încheiat contractul individual de muncă nr. 2134 din 31 octombrie 2002, pe durată nedeterminată, prin care reclamantul a fost angajat în calitate de pilot comandant, iar raporturile dintre părţi au încetat la data de 9 iunie
2008, prin demisie, după data învestirii tribunalului cu prezenta cerere – 2 iunie 2009.
In mod corect prima instanţă a stabilit că, exceptând prevederea privind durata obligaţiei salariatului de a presta muncă în favoarea angajatorului, care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională (durată care, în speţă, este de 5 ani, depăşind durata maximă de 3 ani ce poate fi stabilită prin act adiţional, în conformitate cu prevederile legale şi cu dispoziţiile contractelor colective de muncă de nivel superior), clauzele înscrise la art. 4 şi art. 5 din actul adiţional sunt în concordanţă cu prevederile art. 195 C. muncii şi ale art. 84 alin. (1) lit. e) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional 2007-2010.
Totodată, în conformitate cu prevederile art. 84 alin. (1) lit. e) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional 2007-2010, „salariaţii care au încheiat acte adiţionale la contractul individual de muncă şi au beneficiat de un curs sau un stagiu de formare profesională mai mare de 60 de zile, cu scoaterea integrală din activitate, dacă părăsesc unitatea din motive imputabile lor înainte de împlinirea unui termen de 3 ani de la data absolvirii cursurilor, sunt obligaţi să suporte cheltuielile ocazionate de aceasta, cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 81 alin. (3), proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului adiţional la contractul individual de muncă”.
Având în vedere dispoziţiile legale evocate, în mod corect tribunalul a înlocuit termenul de 5 ani prevăzut în actul adiţional cu termenul de 3 ani prevăzut de art. 84 alin. (1) lit. e) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional 2007-2010, care se referă exclusiv la ipoteza încetării raporturilor de muncă din motive imputabile salariatului. Pentru situaţia încetării raporturilor de muncă din iniţiativa salariatului, în mod just prima instanţă a dat eficienţă dispoziţiilor art. 195 alin. (1) şi (2) C. muncii.
In privinţa cuantumului despăgubirilor pe care salariatul are obligaţia să le achite angajatorului, în mod corect instanţa de fond a reţinut că nu se poate constata existenţa unei cauze ilicite, în condiţiile art. 966 C. civ., faţă de prevederile art. 195 alin. (2) C. muncii, care lasă părţilor libertatea de a conveni, prin încheierea de acte adiţionale, asupra oricăror alte aspecte în legătură cu obligaţiile salariatului, ulterioare formării profesionale. Aşa fiind, în mod corect prima instanţă a stabilit că suma convenită de părţi a fi suportată de salariatul care a avut iniţiativa încetării raporturilor de muncă cu angajatorul care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea sa profesională,
proporţional cu perioada nelucrată, nu contravine niciunei dispoziţii legale şi nici vreunei prevederi convenţionale cuprinse în contractele colective.
In ce priveşte motivele de nelegalitate invocate de recurent, s-a constatat că nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia prima instanţă ar fi trebuit să pronunţe nulitatea absolută parţială a clauzelor cuprinse la art. 4 şi art. 5 din actul adiţional încheiat la data de 11 aprilie 2007, prin raportare la contractul de muncă aplicabil şi, pe cale de consecinţă, să reducă termenul de la 5 ani la 3 ani, aceasta fiind durata maximă care putea fi stabilită prin act adiţional pentru a putea fi angajată o eventuală răspundere a salariatului beneficiar al unui curs de formare profesională, indiferent de modalitatea de încetare a contractului individual de muncă.
Aşa cum s-a arătat în cele ce preced, cu respectarea dispoziţiilor art. 57 alin. (4) C. muncii, tribunalul a înlocuit clauzele actului adiţional anulate în parte cu clauza înscrisă la art. 84 alin. (1) lit. e) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional 2007-2010, fară a adăuga la aceasta, deci cu strictă referire la ipoteza încetării culpabile a contractului individual de muncă.
Nu a putut fi primită nici critica recurentului în sensul că, în privinţa contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul angajatorului, greşit instanţa de fond a stabilit că nu se impune anularea clauzelor înscrise la art. 74 alin. (1) lit. d) şi alin. (13) din Capitolul 7 „Formarea profesională”, reţinând, pe de o parte, că nu sunt incidente în cauză prevederile legale de natura celor prevăzute de art. 57 alin. (4) C. muncii, iar, pc de altă parte, că art. 24 alin. (3) din Legea nr. 130/1996 nu prevede decât posibilitatea părţii interesate de a solicita rene-gocierea clauzei anulate.
Astfel, s-a reţinut că în mod corect tribunalul s-a raportat la prevederile art. 24 din Legea nr. 130/1996.
Cum în mod just tribunalul a constatat că nu se impune constatarea nulităţii clauzelor înscrise la art. 74 alin. (1) lit. d) şi alin. (13) din Capitolul 7 „Formarea profesională” – care prevăd acelaşi termen de 5 ani în care salariatul are obligaţia de a presta muncă în favoarea angajatorului care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea sa profesională -, efectul faţă de reclamant, sub acest aspect, fiind acelaşi cu cel obţinut prin anularea clauzelor actului adiţional la contractul individual de muncă, şi cum, sub celelalte aspecte, clauzele menţionate ale contractului colectiv de muncă la nivel de unitate nu contravin legii sau contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, s-a
reţinut că, în cauză, nu îşi găsesc aplicarea dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 130/1999 privind înlocuirea clauzelor anulate cu prevederile mai favorabile cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, până la renegocierea drepturilor.
