Negocierea clauzelor de mobilitate şi confidenţialitate cu respectarea art. 25 şi art. 26 C. muncii. Drepturi care nu îşi au izvorul în lege
C. muncii, art. 25, art. 26, art. 37, art. 38
Legea nr. 514/2003, art. 16, art. 24 alin. (2)
Statutul profesiei de , art. 60
Clauza de mobilitate poate fi înscrisă în contractul individual de muncă sau poate forma obiectul unui act adiţional încheiat între părţi pe parcursul derulării raporturilor de muncă. în toate cazurile însă, aceasta este rezultatul negocierilor, al acordului de voinţe al părţilor.
Şi clauza de confidenţialitate, aşa cum rezultă atât din reglementarea cu caracter general înscrisă în Codul muncii, cât şi din Statutul consilierilor juridici, este o clauză facultativă, aceasta fiind rezultatul negocierilor părţilor, impunându-se a fi inserată fie în contractul individual de muncă, fie într-un act adiţional la acesta.
O atare clauză nu se confundă cu obligaţia consilierului juridic de
a păstra secretul profesional.
Angajatorul nu poate fi obligat la plata sporului de confidenţialitate şi a sporului de mobilitate, câtă vreme nici Codul muncii şi nici Statutul consilierilor juridici nu conţin dispoziţii imperative prin care să se stabilească în sarcina sa obligaţia acordării acestor sporuri, în lipsa unor clauze contractuale de confidenţialitate şi de mobilitate convenite de părţi.
Instanţa nu se poate substitui voinţei părţilor şi nici nu poate obliga angajatorul să negocieze inserarea în contractele individuale de muncă a clauzelor de mobilitate şi de confidenţialitate, câtă vreme aceste clauze nu sunt clauze esenţiale, obligatorii ale contractului individual de muncă, ci clauze facultative.
C.A. Bucureşti, Secţia a Vll-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia nr. 4924/R din 1 iulie 2009, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 1355 din 18 februarie 2009, pronunţată în dosarul nr. 42911/3/2008, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări socialc, a respins ca neîntemeiată cererca de chc-mare în judecată formulată de reclamanţii salariaţi în contradictoriu cu pârâta SC E. SA.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept: vrificându-se clauzele contractelor individuale de muncă şi actele adiţionale la acestea, s-a constatat că părţile nu au negociat şi nu au stabilit ca reclamanţii să beneficieze de cele două sporuri solicitate prin cererea de chemare în judecată.
împrejurarea că prin dispoziţiile Legii nr. 514/2005 s-a prevăzut posibilitatea acordării celor două sporuri nu justifică solicitarea reclamanţilor, faţă de clauzele din contractul individual de muncă, ce au
putere de lege între părţile contractante. In consecinţă, au fost găsite neîntemeiate şi capetele 2 şi 3 din cererea de chemare în judecată.
împotriva acestei sentinţe au declarat recurs motivat, în termenul legal, unii dintre reclamanţii salariaţi, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, curtea a constatat că recursul este nefondat, fiind respins ca atare, pentru considerentele ce vor expuse în continuare: prima instanţă a fost învestită cu cererea precizată a reclamanţilor având ca obiect obligarea pârâtei la plata sporului de confidenţialitate în cuantum de 10% şi a sporului de mobilitate în cuantum de 25% din salariul lunar de bază, începând cu data înscrierii în tabloul consilierilor juridici şi până la data încetării raporturilor de muncă ori până la stingerea acestui drept prin lege.
Clauza de mobilitate, reglementată de art. 25 C. muncii, este o clauză specifică, facultativă a contractului individual de muncă, prin care se conferă dreptul angajatorului de a modifica unilateral locul muncii salariatului în funcţie de necesităţile unităţii, salariatul fiind îndreptăţit, în acest caz, la o prestaţie suplimentară în bani sau în natură. Clauza de mobilitate poate fi înscrisă în contractul individual de muncă sau poate forma obiectul unui act adiţional încheiat între
părţi pe parcursul derulării raporturilor de muncă. In toate cazurile însă, aceasta este rezultatul negocierilor, al acordului de voinţe al părţilor. De altfel, principiul negocierii este consacrat de dispoziţiile art. 37 C. muncii, în conformitate cu care drepturile şi obligaţiile privind relaţiile de muncă dintre angajator şi salariat se stabilesc potrivit legii, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă şi al contractelor individuale de muncă.
Potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (1) C. muncii, prin clauza de confidenţialitate părţile convin ca, pe toată durata contractului individual de muncă şi după încetarea acestuia, să nu transmită date sau informaţii de care au luat cunoştinţă în timpul executării contractului, în condiţiile stabilite în regulamentele interne, în contractele colective
de muncă sau în contractclc individuale de muncă. Şi clauza de confidenţialitate, aşa cum rezultă atât din reglementarea cu caracter general înscrisă în Codul muncii, cât şi din Statutul consilierilor juridici, este o clauză facultativă, aceasta fiind rezultatul negocierilor părţilor, impunându-se a fi inserată fie în contractul individual de muncă, fie într-un act adiţional la acesta. O atare clauză nu se confundă cu obligaţia consilierului juridic de a păstra secretul profesional.
In mod corect instanţa de fond a reţinut că intimata-pârâtă nu poate fi obligată la plata sporului de confidenţialitate şi a sporului de mobilitate, câtă vreme nici Codul muncii şi nici Statutul consilierilor juridici nu conţin dispoziţii imperative prin care să se stabilească în sarcina angajatorului obligaţia acordării acestor sporuri, în lipsa unor clauze contractuale de confidenţialitate şi de mobilitate convenite de părţi.
De asemenea, curtea a reţinut că instanţa nu se poate substitui voinţei părţilor şi nici nu poate obliga angajatorul să negocieze inserarea în contractclc individuale de muncă a clauzelor de mobilitate şi de confidenţialitate, câtă vreme aceste clauze nu sunt clauze esenţiale, obligatorii ale contractului individual de muncă, ci clauze facultative. Cum acordul de voinţe al părţilor nu s-a realizat nici înainte de promovarea cererii de chemare în judecată şi nici pe parcursul procesului, deşi din probele administrate în cauză rezultă fară dubiu că intimata-pârâtă a depus diligenţe în acest sens, în mod just prima instanţă a constatat că pretenţiile recurenţilor-reclamanţi sunt lipsite de temei.
In privinţa recurenţilor ale căror raporturi de muncă au încetat, curtea a constatat că nu este aplicabil contractul colcctiv de muncă înregistrat la data de 23 decembrie 2008, care îşi produce efectele
numai pentru viitor, iar nu retroactiv. In cazul celorlalţi recurenţi, care sunt încă salariaţi ai intimatei-pârâte, s-a reţinut că nu s-a probat în speţă refuzul intimatei de a încheia, după data de 23 decembrie 2008, acte adiţionale la contractele individuale de muncă, în concordanţă cu prevederile menţionatului contract colectiv de muncă, privind acordarea sporului de confidenţialitate de 25%.
In concluzie, în cauză nu s-a făcut dovada încălcării prin contractul individual de muncă a unei dispoziţii imperative a legii şi nici a stabilirii unor drepturi inferioare celor prevăzute de lege sau de contractele colective de muncă, astfel cum susţin recurenţii. Prin urmare, nu a putut fi primită nici critica recurenţilor referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 38 C. muncii, câtă vreme drepturile pretinse nu îşi au izvorul în lege.
