1. Pentru existenţa infracţiunii de spălare de bani, sub aspectul laturii obiective, se cer îndeplinite două condiţii: să existe o activitate de schimbare sau transfer de valori prin săvârşirea unei infracţiuni şi provenienţa banilor să fie rezultatul săvârşirii uneia din infracţiunile expres şi limitativ arătate în textul de lege incriminator, în cazul formei simple, prevăzută de art. 23 din Legea nr. 21/1999, ori dintre cele prevăzute în secţiunea a 2-a şi a 3-a din Legea nr. 78/2000, pentru forma agravantă.
Articolul 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 este o normă ce completează art. 23 din Legea nr. 21/1999, constituind o formă agravată a acestei infracţiuni şi prin urmare condiţia provenirii sumelor de bani din săvârşirea unei infracţiuni trebuia făcută raportat la prevederile din Legea nr. 78/2000, deoarece banii ce au format obiectul material al infracţiunii de spălare de bani provin din săvârşirea infracţiunii de luare de mită, respectiv complicitate la această infracţiune, prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a din Legea nr. 78/2000.
Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor incriminează în art. 23 – identic cu art. 23 din Legea nr. 21/1999 – spălarea de bani, prin art. 31 din Legea nr. 656/2002 fiind abrogate nu numai dispoziţiile Legii nr. 21/1999, ci şi cele ale legii completatoare, prevăzute în art. 17 lit. e) şi art. 18 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.
Legea nr. 656/2002 este mai favorabilă, deoarece în textul acesteia nu se mai prevede agravanta din reglementarea anterioară şi limita maximă a pedepsei este mai redusă. Din formularea generică folosită în art. 23 din Legea nr. 656/2002, şi anume „cunoscând că provin din săvârşirea unei infracţiuni”, nu rezultă că acest text de lege le face inculpaţilor o situaţie mai grea, din moment ce această formulare include toate infracţiunile, deci şi pe cele reţinute în sarcina lor, respectiv complicitate la infracţiunea de luare de mită.
2. Modul organizat în care au fost comise infracţiunile de luare de mită şi de complicitate la această infracţiune, respectiv prin participarea unor persoane cu funcţii de conducere la nivelul unei instituţii de rang judeţean, prin folosirea de manopere frauduloase, de natură
să ducă la crearea unei aparenţe licite a activităţilor infracţionale şi a sumelor importante de bani ce au fost primite cu titlu de mită de către inculpaţi şi, nu în ultimul rând, încercarea de a ascunde urmele infracţiunilor prin înstrăinarea banilor, impun ca pedepsele să fie executate în regim de detenţie.
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1386/11.03.2004
Prin sentinţa penală nr. 233/02.12.2002, Tribunalul Bihor Oradea a dispus:
• condamnarea inculpatului S.A.V. la 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c1) şi e) C. pen., cu referire la art. 65 alin. (2) C. pen., pentru complicitate la infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) şi
art. 74 lit. a), cu referire la art. 180 alin. (2) C. pen. In baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., acelaşi inculpat a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii de spălare dc bani, prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1999.
• condamnarea inculpatului S.A.H. la 2 ani închisoare pentru complicitate la infracţiunea de luare dc mită, prevăzută de art. 26 C. pen., raportat la art. 254 C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) şi art. 74 lit. a) şi
b) C. pen., cu referire la art. 76 lit. c) C. pen. In baza art. 65 alin. (1) şi
(2) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c1) şi e) C. pen., pe durata de 2
ani, conform art. 66 C. pen. In baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., acelaşi inculpat a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani, prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1999.
Prin aceeaşi sentinţă, inculpatul S.A.V. a fost obligat să restituie persoanei denunţătoare, C.M., conform dispoziţiilor art. 255 ultimul alineat C. pen., cu referire la alin. (2) şi (3) din acelaşi text de lege, suma de
700.000.000 lei.
S-a constatat că inculpatul S.A.H. a pus la dispoziţia organelor judiciare suma de 7.000 euro şi 469.537.200 lei, consemnată în contul B.R.D.
In baza art. 353 alin. (3) C. proc. pen., au fost menţinute măsurile asigurătorii în ce îl priveşte pe inculpatul S.A.V.
In temeiul art. 191 C. proc. pen., fiecare inculpat a fost obligat să plătească statului cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:
In cursul anului 2001, societatea comercială E.M. SA Oradea a înregistrat pierderi în activitatea economico-financiară de aproximativ
400.000.000 Ici, situaţie care a determinat acţionarii firmei să stabilească, de comun acord, vânzarea spaţiului comercial în care funcţiona restaurantul, în fapt sediul societăţii.
In acest sens, administratorul societăţii, C.M., a iniţiat primele demersuri în vederea valorificării prin vânzare a imobilului corespunzător societăţii.
La data de 01.06.2001, C.M. a solicitat o audienţă, pe care a şi avut-o, la primarul mun. Oradea, P.F., însă de achiziţionarea spaţiului a fost interesată în cele din urmă A.J.O.F.M. Bihor. Această instituţie era în căutarea unui spaţiu adecvat pentru a-şi desfăşura activitatea, sens în care a avut alocate în bugetul de cheltuieli sume de bani pentru achiziţionarea unui imobil cu destinaţia de sediu.
In acest scop, C.R., fost director executiv al A. Bihor, împreună cu cei doi directori adjuncţi din cadrul agenţiei, şi anume inculpaţii S.A.H., director de buget, şi S.A.V., director de management, au făcut primele demersuri şi au vizitat spaţiul în discuţie. A fost vizitat şi un alt spaţiu aparţinând societăţii comerciale S. SA Oradea, despre care, la un moment dat, C.R. ar fi afirmat că este mai adecvat pentru noul sediu al instituţiei decât imobilul situat pe str. T.
De la început, cei doi inculpaţi au manifestat un interes special pentru achiziţionarea spaţiului deţinut de SC E.M. Oradea, împrejurare reieşită din declaraţiile administratorului societăţii C.M.
Demersurile iniţiale au stagnat în perioada dintre lunile iulie şi octombrie, iar la 18.10.2001, directorul A. Bihor, C.R., a fost schimbat din funcţie, fiind înlocuit cu inculpatul O.I. După numirea în funcţie a lui O.I., s-au reluat discuţiile cu administratorul societăţii SC E.M. SA Oradea, C.M., în legătură cu achiziţionarea spaţiului corespunzător restaurantului.
Discuţiile au fost purtate de către inculpatul O.I. atât direct, cât şi prin intermediul inculpaţilor S.A.H. şi S.A.V., pretinzând, din suma ce avea să fie plătită cu titlu de preţ, un comision de 2,7 miliarde de lei.
Din atribuţiile de serviciu ale directorului executiv rezultă că acesta coordona şi răspundea de realizarea activităţii specifice în conformitate cu prevederile Legii nr. 72/2002, stabilea măsurile necesare pentru realizarea şi aplicarea dispoziţiilor directorului executiv al A., încheia contracte cu prestatorii de serviciu din sectorul public sau privat, aproba bilanţul contabil, contul de execuţie bugetară şi raportul anual de activitate al A., organiza şi coordona activităţile de control proprii.
în perioada 07-09.11.2001, la sediul SC E.M. SA Oradea, a avut loc o discuţie între inculpatul O.I. şi C.M., la care a participat şi C.I., ocazie cu
care s-a desprins intenţia inculpatului de a facilita vânzarea către agenţie a spaţiului aparţinând societăţii sus-menţionate şi implicit de a favoriza pe administratorul acesteia.
După cum a arătat C.M., inculpatul O.I. era la curent cu problemele financiare ale societăţii E.M. SA Oradea, sugerând ca spaţiul să se vândă iniţial unor persoane fizice, după care acestea ar urma să-l înstrăineze A., pentru a nu se evidenţia în comisionul ce urma să fie achitat.
Conform acestei sugestii, la 23.11.2001 a avut loc adunarea generală a acţionarilor E.M. SA Oradea, ocazie cu care s-a hotărât ca spaţiul restaurantului să fie vândut persoanelor fizice C.M. şi V.D., cu preţul de 450 milioane de lei.
De menţionat faptul că V.D. reprezenta interesele societăţii comerciale V. SRL Baia Mare, precum şi pe cele ale lui C.I., iar C.M. pe cele ale SC E.M. SA Oradea.
In raport de cota de participaţie la acţiunile societăţii, s-a stabilit şi procentul ce revenea fiecărei persoane fizice, astfel că C.M. trebuia să plătească suma de 200 milioane de lei, iar V.D. suma de 250 milioane de lei.
Tot cu acea ocazie, au fost consemnate de către numitul N. V.S. sumele care trebuiau să revină celor două cumpărătoare din preţul de 8,5 miliarde de lei ce urma să fie achitat de către A. Bihor.
Administratorului C.M. urma să i se consemneze suma de 2,2 miliarde de lei, reprezentând mita care trebuia predată inculpaţilor, care aveau calitatea de reprezentanţi ai A. Bihor.
La solicitarea celorlalţi acţionari şi în special a lui C.I., cuantumul comisionului a fost stabilit la suma de 2,2 miliarde de lei, în urma unei renegocieri, întrucât iniţial a avut o valoare mai mare, şi anume de 2,7 miliarde de lei. Inculpatul O.I. a fost cel care a acceptat scăderea comisionului de la 2,7 miliarde de lei la 2,2 miliarde de lei.
Ulterior, în calitate de director, inculpatul O.I. a făcut parte din comisia de evaluare şi selectare a ofertelor, constituită prin Ordinul nr. 508/2001, emis de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, care a avut loc la
13.12.2001. In cele din urmă, licitaţia de vânzare a restaurantului a fost adjudecată de C.M. şi V.D. dintr-un număr de 5 ofertanţi.
Din situaţia listată a convorbirilor telefonice a rezultat că inculpatul S.A.V. a fost omul de legătură între C.M. şi inculpatul O.I.
Din raportul de constatare tehnică, precum şi din declaraţia numitului A.N., coroborate cu înscrisurile depuse de A., rezultă că nu a fost depusă la dosarul aparţinând SC T. SA Oradea cererea din 19.11. prin care s-a arătat că oferta de preţ este negociabilă, aceasta constituind o dovadă a faptului că licitaţia privind achiziţionarea de către A. a spaţiului corespunzător restaurantului a fost „dirijată” de inculpatul O.I., în favoarea numitelor C.M. şi V.D.
La data de 21.11.2001 s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare care a fost semnat, în reprezentarea A. Bihor, de inculpatul O.I. şi jurista I.G., şi au fost emise ordinele de plată în cuantum de 8,5 miliarde de lei, din care 3.223.200.000 lei în contul personal al numitei C.M.
Suma trecută în ordinul de plată este redusă cu 250 milioane de lei faţă de suma consemnată anterior de numitul N.V.S. pe înscrisul din 23- 24.11.2001, întrucât această sumă urma să fie achitată la începutul anului 2002.
La data de 28.12.2002, în jurul orei 1:00, C.M. a ridicat suma de 2,7 miliarde de lei. In aceeaşi zi, în jurul orei 15:00, C.M. a predat, conform celor stabilite la 23.11.2001, următoarele sume de bani: 700 milioane de lei, mai puţin comisionul bancar, inculpatului S.A.H.; 700 milioane de lei, mai puţin comisionul bancar şi o datorie de 50 dolari SUA, inculpatului S.A.V.; 700 milioane de lei, inculpatului 0.1.
Inculpaţilor S.A.H. şi S.A.V banii le-au fost predaţi de numitul I.C., aşezaţi în două sacoşe de rafie, iar inculpatului O.I. suma de 700 milioane de lei i-a fost predată personal de C.M., în prezenţa soţiei, O.F., în seara zilei de 28.12.2001, la domiciliul acestuia.
La data de 21.12.2001, în jurul orei 10:00, C.M. a predat încă 100 milioane de lei inculpatului O.I., care a la restaurant împreună cu soţia sa, O.F.
La data de 28.12.2001, după primirea sumelor de cca 700 milioane de lei fiecare, inculpaţii S.A.H. şi S.A.V. au efectuat un schimb valutar la
E. sucursala Oradea, din care au cumpărat valută în monedă euro, fiecare dintre inculpaţi depunând banii pe numele mamelor lor.
Astfel, inculpatul S.A.H. a cumpărat 27.612 euro, iar inculpatul S.A.V. a cumpărat 17.636 euro.
Inculpatul S.A.H. a transferat suma de cca. 700 milioane lei, depu-nând-o la E. pe numele mamei sale, S.D., în aceeaşi modalitate procedând şi inculpatul S.A.V., care a depus la aceeaşi bancă suma de 495 milioane lei pe numele mamei sale, S.A.
In cursul lunii iunie 2002, C.M., intenţionând lichidarea societăţii SC E.M. SA Oradea, a solicitat inculpaţilor restituirea sumelor de câte 100 milioane lei, pentru a face plata unor obligaţii fiscale scadente.
întrucât inculpaţii nu au dat curs cererii, C.M. a formulat autodenunţ, indicând modalitatea concretă în care s-a realizat tranzacţia asupra spaţiului corespunzător restaurantului şi efectiva predare a sumelor de bani către inculpaţi.
în cursul cercetării judecătoreşti s-a dispus disjungerea cauzei faţă de inculpatul O.I., urmând a fi format un dosar separat, datorită stării de boală a acestuia.
împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor şi inculpaţii S.A.H. şi S.A.V.
Prin decizia penală nr. 85/A/l 7.04.2003, Curtea de Apel Oradea a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor şi a modificat sentinţa penală nr. 233/02.12.2001 a Tribunalului Bihor, în sensul că a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen., cu privire la pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată inculpatului S.A.H., pe care a majorat-o de la 2 ani închisoare la 4 ani închisoare. în baza art. 86′ C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării acestei pedepse şi a fixat un termen de încercare de 6 ani, pe durata căruia a obligat pe inculpat să res-
pecte dispoziţiile art. 86’ lit. a), b), c) şi d) C. proc. pen. In baza art. 255 ultimul alineat C. pen., a dispus restituirea în favoarea persoanei denunţătoare C.M. a sumei de 7.000 euro şi 469.537.200 lei, depusă la B.R.D. Au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de inculpaţii S.A.V. şi
S.A.H. şi menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Oradea au declarat recurs Parchetul şi inculpaţii S.A.H. şi S.A.V.
In legătură cu dispoziţiile de achitare a inculpaţilor pentru infracţiunea de spălare de bani, pentru care aceştia au fost trimişi în judecată şi pentru care prima instanţă a dispus achitarea, soluţie menţinută şi de instanţa de apel pe considerentul că în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele acestei infracţiuni, se constată că sunt greşite.
Potrivit art. 23 lit. a) din Legea nr. 21/1999, constituie infracţiunea de spălare a banilor, printre altele, transferul de valori, cunoscând că acestea provin din săvârşirea unei infracţiuni.
Această infracţiune are un caracter agravat, în situaţia în care banii ori valorile provin din săvârşirea uneia din infracţiunile prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a, astfel cum rezultă din prevederile art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000, texte de lege care completează art. 23 lit. a) sus-mentionat.
Caracterul agravat constă în aceea că în cazul în care spălarea dc bani a fost rezultatul comiterii uneia din infracţiunile arătate în secţiunile a
2-a şi a 3-a din Legea nr. 78/2000, pedeapsa ce se poate aplica este mai severă. Astfel, dacă în cazul infracţiunii săvârşite în condiţiile art. 23 din Legea nr. 21/1999, limitele de pedeapsă stabilite sunt între 3 şi 12 ani,
pentru forma agravată, prin art. 18 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, s-a prevăzut că maximul de pedeapsă, prevăzut la art. 23 din Legea nr. 21/1999, se poate majora cu 3 ani, deci limitele vor fi între 3 şi 15 ani închisoare.
Revenind la definiţia dată infracţiunii de spălare de bani, se constată că pentru existenţa acesteia, din punct de vedere al laturii obiective, se cer a fi îndeplinite două condiţii, şi anume: să existe o activitate de schimbare sau transfer de valori prin săvârşirea unei infracţiuni; provenienţa banilor să fie rezultatul săvârşirii uneia din infracţiunile expres şi limitativ arătate în textul de lege incriminator, în cazul formei simple, prevăzută de art. 23, ori dintre cele prevăzute în secţiunea a 2-a şi a 3-a din Legea nr. 78/2000, pentru forma agravantă.
In speţă se constată că aceste condiţii sunt îndeplinite. Este fară niciun dubiu că inculpaţii, ca urmare a dobândirii sumelor de câte 700 milioane lei, rezultaţi din complicitatea la infracţiunea de luare de mită (reţinută în sarcina inculpatului O.I.), au procedat mai întâi la schimbarea acestora în valută, prin intermediul unităţilor bancare, după care sumele rezultate în valută le-au depus la bănci comerciale pe numele mamelor lor. Procedând în acest fel, rezultă că şi din punct de vedere al laturii subiective este îndeplinită cerinţa legală, şi anume intenţia de a ascunde provenienţa şi existenţa banilor, intenţie care nu poate fi decât directă, şi care în cazul
de fată este evidentă.
Faţă de cele arătate, se constată că în mod greşit instanţele de fond şi apel au reţinut că în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele infracţiunii de spălare de bani, deoarece condiţia provenirii sumelor de bani din săvârşirea unei infracţiuni nu trebuia făcută la prevederile art. 23 din Legea nr. 21/1999, ci la cele ale art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000, care este o normă ce completează art. 23 menţionat, constituind o formă agravată a acestei infracţiuni.
Prin urmare, în sarcina inculpaţilor trebuia reţinută şi această infracţiune, deoarece a rezultat că banii ce au format obiectul material al infracţiunii de spălare de bani provin din săvârşirea de infracţiuni, luare de mită, respectiv complicitate la această infracţiune, prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a din Legea nr. 78/2000, la care face trimitere art. 17 lit. e) din aceeaşi lege.
Cu toate acestea, se constată că în cauză, legat de săvârşirea acestei infracţiuni, se impun a fi luate în discuţie unele aspecte ce ţin de aplicarea legii penale mai favorabile, având în vedere că de la data săvârşirii faptelor de către inculpaţi şi până la data judecării recursurilor a intervenit o lege penală nouă, respectiv Legea nr. 656/2002, care incriminează fapta
de spălare de bani, ca infracţiune, iar Legea nr. 21/1999 a fost abrogată prin noua Lege (art. 31).
Astfel, după data la care au fost săvârşite faptele ce caracterizează infracţiunea de spălare de bani, decembrie 2000, dar mai înainte de judecarea definitivă a cauzei, a fost adoptată Legea nr. 656/2002, intitulată
„Lege pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor”. In art. 23 al acestei legi a fost incriminată infracţiunea de spălare de bani, care are un conţinut identic cu cea incriminată în art. 23 din Legea nr. 21/1999. Mai mult chiar, în art. 31 al Legii nr. 656/2002, se arată în mod expres că Legea nr. 21/1999 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, publicată în M. Of. al României nr. 18/1999, cu modificările ulterioare se abrogă.
In această situaţie se pune problema aplicării legii penale în timp, şi anume care dintre dispoziţiile acestora sunt incidente în speţă, având în vedere faptul că, potrivit art. 13 C. pen., în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.
înainte de orice discuţie legată de aplicarea legii penale mai favorabile, se impune precizarea că prin art. 31 din Legea nr. 656/2002 au fost abrogate nu numai dispoziţiile Legii nr. 21/1999, ci şi dispoziţiile legii completatoare, şi anume cele prevăzute în art. 17 lit. e) şi art. 18 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, această concluzie desprinzându-se fară dubiu din formularea folosită în art. 31, unde se precizează cu modificările ulterioare.
Revenind la problema stabilirii legii aplicabile faptelor săvârşite de inculpaţi, se impune a se stabili, conform art. 13, care dintre textele incriminatorii cuprinse în cele trei legi sunt mai favorabile acestora.
Această comparaţie urmează a se face prin analizarea atât a conţinutului incriminării, cât şi a tratamentului juridic sancţionator aplicabil rezultat din legile aflate în conflict.
Sub aspectul incriminării, deosebirea dintre prevederile din art. 23 din Legea nr. 21/1999, cu referire la art. 17 lit. e) C. pen., şi prevederile art. 23 din Legea nr. 656/2000, constă în aceea că, în timp ce în cazul celei dintâi infracţiunile din care trebuiau să provină bunurile obiect al infracţiunii dc spălare de bani erau nominalizate expres şi limitativ, în cazul celei de a doua, această cerinţă a fost înlocuită cu expresia generică „cunoscând că provin din săvârşirea de infracţiuni”.
Analizată sub acest aspect, la prima vedere, s-ar părea că incriminarea din art. 23 din Legea nr. 21/1999 ar fi mai favorabilă inculpaţilor, din moment ce infracţiunile din care puteau proveni bunurile erau strict
nominalizate, dcoarece, în această situaţie, condiţia referitoare la fapte putea să nu fie îndeplinită, în timp ce, potrivit noii reglementări, singura condiţie este să se dovedească că bunurile provin din săvârşirea unei infracţiuni, oricare ar fi ea.
Totuşi, la o analiză mai atentă se poate constata că prin formularea folosită în art. 23 din Legea nr. 656/2002, şi anume „cunoscând că provin din săvârşirea unei infracţiuni”, raportat la speţă nu se poate spune că aceste texte de lege le-ar face inculpaţilor o situaţie mai grea, din moment ce în această formulare, este drept generică, sunt incluse toate infracţiunile, deci şi cele reţinute în sarcina lor, respectiv complicitate la infracţiunea de luare de mită.
Acceptând că acest prim criteriu nu este suficient să convingă asupra legii penale mai favorabile aplicabile, urmează a se analiza textele de lege conflictuale şi sub aspectul celui de-al doilea criteriu, şi anume al tratamentului juridic aplicabil, prin compararea limitelor de pedeapsă, prevăzute de Legea nr. 21/1999, cu referire la art. 18 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu cele prevăzute în art. 23 din Legea nr. 656/2002.
Astfel, în redactarea anterioară, pentru fapta reţinută în sarcina inculpaţilor [art. 23 din Legea nr. 21/1999, cu referire la art. 17 lit. e) şi art. 19 alin. (2) din Legea nr. 78/2000], limitele de pedeapsă erau, aşa cum s-a mai arătat, de la 3 la 15 ani, având în vedere caracterul agravat al faptei, rezultând din faptul provenienţei bunurilor din săvârşirea unei infracţiuni de corupţie, în timp ce în art. 23 din Legea nr. 656/2002, agravanta din vechea reglementare a dispărut, limitele de pedeapsă fiind de la 3 la 12 ani închisoare.
Din cele arătate rezultă neîndoielnic că dispoziţiile legale mai favorabile în cazul legilor succesive în discuţie sunt cele din legea nouă, şi anume Legea nr. 656/2002, deoarece în cuprinsul acesteia nu mai este prevăzută agravanta din reglementarea anterioară, fapt ce face ca şi limita maximă a pedepsei ce se poate aplica să fie mai redusă, respectiv 12 ani în loc de 15 ani închisoare.
In concluzie, urmează a se constata că în cauză legea penală mai favorabilă inculpaţilor este Legea nouă (Legea nr. 656/2002), motiv pentru care, în temeiul art. 334 C. proc. pen., cu referire la art. 12 şi art. 13 C. pen., urmează a se dispune schimbarea încadrării juridice a faptelor din infracţiunea prevăzută de art. 23 din Legea nr. 21/1999, raportat la art. 17 lit. e) şi art. 18 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, în infracţiunea prevăzută de art. 23 din Legea nr. 656/2000, texte de lege în baza cărora urmează a-i condamna pe inculpaţi.
La stabilirea şi aplicarea pedepselor pentru această infracţiune se vor avea în vedere prevederile art. 72 C. pen., şi anume: pericolul social ridicat al faptelor rezultat din modul în care au fost concepute şi exercitate, suma de bani pretinsă şi apoi primită, ce a format obiectul spălării de bani, datele ce caracterizează pe fiecare inculpat în parte, constând în lipsa antecedentelor penale şi buna conduită avută anterior, poziţia procesuală a acestora, în cazul inculpatului S.A.V. a negării vinovăţiei, iar în cazul inculpatului S.A.H. a recunoaşterii faptelor, a colaborării sale cu organele de urmărire penală, contribuind în acest fel la aflarea adevărului, cât şi a împrejurării că a pus la dispoziţia organelor judiciare suma de bani ce a format obiectul infracţiunilor reţinute în sarcina sa.
A doua critică, formulată de parchet, cu privire la greşita individualizare a pedepselor aplicate inculpaţilor şi modalitatea de a acesteia de către inculpatul S.A.H., prin suspendarea supravegheată, pentru complicitate la infracţiunea de luare de mită, se constată, de asemenea, întemeiată.
Astfel, având în vedere modul organizat în care a fost comisă infracţiunea de mită şi de complicitate la această infracţiune, respectiv prin participarea unor persoane cu funcţii de conducere la nivelul unei instituţii de rang judeţean şi prin folosirea de manopere frauduloase de natură să ducă la crearea unei aparenţe licite a activităţilor infracţionale, sumele importante de bani ce au fost primite cu titlu de mită de către inculpaţi şi, nu în ultimul rând, încercarea de a ascunde urmele infracţiunilor prin înstrăinarea banilor, se constată că atât reţinerea de circumstanţe atenuante sau aplicarea unor pedepse mici sub aspectul cuantumului, cât şi executarea în alte condiţii decât prin privare de libertate nu se justifică.
Recursurile declarate de inculpaţii S.A.V. şi S.A.H. sunt nefondate.
Analizând actele şi lucrările de la dosar, se constată că în cauză au fost administrate suficiente probe din care rezultă vinovăţia inculpaţilor, atât pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de luare de mită, cât şi a infracţiunii de spălare de bani.
Sub aspectul complicităţii la infracţiunea de luare de mită, instanţele au reţinut vinovăţia inculpaţilor pe baza unor probe care nu pun la îndoială comiterea faptelor, fapte pe care le-au încadrat în textele de lege corespunzătoare.
In acest context, cererea inculpatului S.A.V., de restituire a cauzei la organul de urmărire penală, în vederea administrării de noi probe, este nejustificată şi nu constituie decât o încercare de a tergiversa judecarea cauzei.
Cât priveşte cea de-a doua critică, formulată în subsidiar, şi anume achitarea pentru lipsa de probe care să justifice vinovăţia sa, nu poate fi primită, întrucât această susţinere nu se confirmă, din analiza materialului probator rezultând contrariul.
Referitor la încălcările normelor de procedură invocate de acelaşi inculpat, prin care pretinde că a fost lipsit de apărare, ori că au fost efectuate unele activităţi procesuale în alte condiţii decât cele prevăzute de lege, pe care le-a caracterizat drept abuzuri ale organelor de urmărire penală şi pentru care a solicitat să se constate nulitatea acestora, în condiţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen., cu consecinţa casării hotărârilor şi trimiterii cauzei la organul de urmărire penală, în vederea refacerii lor, se constată că nu corespund adevărului, că nu se înscriu în cazurile de nulitate absolută prevăzute expres de art. 197 alin. (2) C. proc. pen şi că nu au fost de natură să influenţeze negativ actul de justiţie, instanţele de judecată, în fond şi apel, apreciind corect că nu se impune restituirea cauzei la organul de urmărire penală.
In ce priveşte critica comună formulată de inculpaţi, prin care se solicită reindividualizarea pedepselor, aceasta se constată că este nefondată, pentru considerentele arătate în recursul parchetului ce a vizat acelaşi aspect.
Pentru considerentele ce preced, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi a casat decizia penală nr. 85/A/2003 a Curţii de Apel Oradea şi sentinţa penală nr. 233/2002 a Tribunalului Bihor cu privire la: dispoziţia de achitare a inculpaţilor S.A.V. şi S.A.H., pentru infracţiunea de spălare de bani, prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1999, cu referire la art. 17 lit. e) şi art. 18 pct. 2 din Legea nr. 78/2000; pedepsele aplicate sus-numiţilor inculpaţi pentru complicitate la infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) din acelaşi cod; modalitatea de executare a pedepsei numai în ce-1 priveşte pe inculpatul S.A.H. Celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate au fost menţinute.
